Pictura medievală

În decursul Evului Mediu, pictura a devenit o artă din ce în ce mai remarcată. Schimbările sociale și noile tehnici apărute au oferit pictorilor posibilitate de a crea mai realist, mai aprofundat, lucrări mult mai umanizate, care au revoluționat arta occidentală.

La sfârșitul perioadei romanice, pictura încă mai era considerată o artă de mai mică importanță, folosită doar pentru a decora suprafețele pentru care nu se găseau metode de acoperire mai ample sau mai bogate. Acolo unde acest lucru era posibil, se preferau tapițeriile, mozaicurile, metalele prețioase sau sculpturile. Pictorul obișnuit era chemat doar să coloreze sculpturile create de alte mâini sau să decoreze pereții;cea mai prețuită formă de pictură era cea realizată de generații întregi de călugări în scritoria(camere de scris), acolo unde își ilustrau manuscrisele cu picturi pline de viață, foarte frumos conturate.

La sfârșitul secolului al XIII-lea societatea europeană se dezvolta rapid, oferind noi oportunități pentru artiști. Curțile nobiliare și castelele au devenit locuri de o grandoare din ce în ce mai mare, în vreme ce orașe ca Parisul, Praga, Londra, orașele Italiei și ale Țărilor de Jos prosperau. Își doreau picturi nu doar aristocrația și clericii, ci și orășenii prosperi, și aceasta în rând din motive de evlavie. În același timp, din ce în ce mai mulți oameni au devenit culți, cititori de carte, creând o cerere din ce în ce mai mare de publicații seculare (non-religioase). Cele mai reușite dintre acestea erau realizări somptuoase închinate protectorilor regali sau nobililor și creatorii lor nu mai aparțineau unui ordin monahal, ci erau profesioniști cu propriile lor ateliere. În ciuda faptului că statutul lor social a rămas relativ scăzut, numele mai multor artiști și o seamă de informații despre ei au început să fie cunoscute.

Noi oportunități

La începutul secolului al XIII-lea au fost introduse icoanele ca fundal al celebrării liturgice, luând deseori forma unui obiect de două (diptic), trei (triptic) sau mai multe panouri (panele) pictate puse laolaltă pentru a forma un grup sau o anumită scenă. Unul dintre subiectele des abordate îl reprezenta însuși donatorul (persoana care plătise și care donase piesa de altar bisericii), care era prezentat de către patronul sau patroana lui, Sfintei Fecioare Maria. Pictarea unei icoane reprezenta o provocare pentru pictor și în același timp o oportunitate deoarece îi punea la dispoziție un spațiu asupra căruia se vor focaliza atenția și emoțiile întregii congregații.

Pictura murală a luat având și ea, parțial datorită creșterii ordinului franciscanilor – urmași ai Sfântului Francisc de Assisi – ceea ce însemna că pentru noii evlavioși ai ordinului erau necesare multe biserici noi. Pictura reprezenta cel mai potrivit mod de a le decora, mai ales pentru că mozaicul se executa mult mai dificil, și în același timp reprezenta o artă mult prea generoasă pentru un ordin dedicat sărăciei și umilinței, cum era cel franciscan.

Viața și activitatea Sfântului Francisc (1182-1226) au influențat, într-o mare măsură, cursul viitor al picturii. Bucuria Sfântului Francisc pentru viața în natură, i-a determinat pe mulți oameni să fie interesați de realitățile imediate, înconjurătoare ale lumii. Tendința principală a picturii medievale din secolul al XIII-lea a reflectat această nouă atitudine.

O altă tendință religioase, cu consecințe deosebite pentru artă, a reprezentat-o întărirea cultului care o venera pe Fecioara Maria. Franciscanii au fost cei care, în mod deosebit, au încurajat evlavia față de Sfânta Fecioară și care a atins cote foarte înalte începînd cu secolul al XIII-lea. Cultul pentru o personalitate umană și feminină – întărită de fiul ei sau chiar de moartea fiului ei – a avut tot o influență umanizatoare asupra modului de abordare a religiei și drept consecință, asupra artei, în general, acolo unde aceste subiecte deveniseră populare.

Maeștrii italieni

Multe din aceste realizări au început să apară în Italia, cu mult înainte de a se face simțite în alte locuri ale Europei. Doi mari maeștri ai sfârșitului de secol XIII, Cimabue și Duccio, sunt recunoscuți drept fondatori ai realismului vizual în pictură, curent care a reprezentat principala tendință a artei europene, până târziu, în secolul al XX-lea. Altarele pictate de cei doi care s-au păstrat și care au devenit faimoase o reprezintă pe Madoonna (Sfânta Fecioară Maria) alături de Pruncul Sfânt.

Cimabue și Duccio au fost repede depășiti de un artist care era cu doar câțiva ani mai tânăr ca ei. Pictorul Giotto di Bondone (1267-1337), primul reprezentant al marilor maeștri florentini, a devenit faimos chiar în timpul vieții sale și a avut o carieră strălucită. Cu toate că activitatea sa se situa cu mult înaintea vremurilor sale, multe din inovațiile lui nu au fost preluate și utilizate de alți artiști, vreme de un secol sau chiar mai mult. Personajele create de el sunt robuste și par a fi perfect ancorate în fundalul pe care erau pictate. Cu toate acestea, ele par capabile să se miște chiar să existe, în ciuda unui fundal natural arhitectural care crează un spațiu ce exprimă o anumită adaâncime. Acest talent a reprezentat marea lui abilitate, abilitate care a făcut din Giotto un mare pictor dramatic.

Pictarea frescelor

Giotto folosea o tehnică de pictură pe perete – fresca – care fusese de curând născocită de către marii maeștrii italieni. În zilele noastre, numim deseori anumite picturi fresce și în mod greșit această denumire este utilizată pentru a desemna orice fel de pictură care este realizată pe un perete. Fresca adevărată implică însă utilizarea mortarului proaspăt care, aplicat pe un perete va reprezenta baza viitoarei picturi. De fapt, cuvântul frescoînseamnă, în limba italiană proaspăt. Tencuiala se aplică pe o anumită suprafață, cat atât de mare cât poate pictorul acoperi în decursul unei singure ședințe de lucru, înainte ca tencuiala să se usuce. Aceasta este caracteristica principală a unei fresce deoarece pigmentul aplicat apoi pe tencuiala umedă, se va întări, printr-o reacție chimică. Odată uscată, fresca nu se va coji și va dura un timp îndelungat. Fresca a reprezentat o mare schimbare și ca urmare, ea a devenit modul de exprimare a multor capodopere, mai târzii, inclusiv a unor lucrări renumite, cum ar fi Capela Sixtină a lui Michelangelo.

Crearea senzației de spațialitate

Pentru cei care au fost pentru prima oară confruntați cu această provocare, nu a fost deloc ușor să creeze iluzia de spațialitate, să pară că scena pictată de ei era una reală. Aceasta implica nu doar redarea fidelă a amănuntelor, cu multă acuratețe, ci și acordarea unei anumite greutăți personajelor, cât mai apropiată de cea a corpurilor reale. Totodată fondul tabloului avea o foarte mare însemnătate, el redând de fapt, senzația de adâncime. Astfel a apărut viziunea aparent îndepărtată (arta perspectivei). Artiștilor italieni le-au trebuit generații întregi pentru a stăpâni aceste tehnici, ei fiind deseori atrași de alte amănunte cum ar fi, de exemplu, crearea unor motive decorative migăloase.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, artiștii care lucrau la diferite curți europene, și-au creat un stil propriu, numit deseori gotic internațional. Reflectând atmosfera rafinată, mai degrabă artificială a diferitelor curți domnești, lucrările acestor pictori se caracterizează, mai degrabă, prin eleganță și suavitate decât prin forță. Personajele erau foarte grațioase și în ciuda faptului că perspectiva era deseori rudimentară, detaliile de așezare erau redate cu o precizie de bijutier.

Aceste caracteristici sunt evidențiate, în mod deosebit, în manuscrisele miniate, realizate pentru marile familii domnitoare. Cei mai mari pictori ai acestui stil au fost Pol de Limbourg împreună cu cei doi frați ai săi care, după cum se știe, au pictat o perioadă de doar 16 ani (1400-1416), pentru ca apoi să dispară brusc din istoria artei. Patronul lor era un mare colecționar și, în același timp, un cunoscător, Jean, Duce de Berry, un frate mai tânăr al regelui Charles al V-lea al Franței. Numele său este imortalizat într-o carte care are titlul Les Tres Riches Heures du Duc de Berry, titlu care tradus în limba română sună mult mai puțin impresionant:Cele mai bogate ore ale Ducelui de Berry. Orelese referă la faptul că volumul reprezintă de fapt un volum de rugăciuni care trebuiau să fie rostite la anumite ore ale zilei.

Les Tres Riches Heures du Duc de Berryeste renumit, în principal, datorită miniaturilor (ilustrații) foarte reușite, pictate de frații Limbourg. Volumul a reprezentat lucrarea lor cea mai ambițioasă, neterminată în anul 1416 și ale cărei detalii, cele mai cunoscute, sunt cele 12 picturi de calendar, cu care volumul debutează. Tablourile prezintă, mai degrabă, viziunea curteanului din secolul al XV-lea, ilustrând un peisaj liniștit și foarte plăcut, în care țăranul apărea rustic dar cam stângaci, chiar amuzant.

În ciuda intențiilor religioase, Cartea Orelor nu conține picturi religioase, ci referiri la conflictul desfășurat în Franța, de către regele Henric al V-lea al Angliei. La fel ca multe alte capodopere ale epocii medievale târzii, Les Tres Riches Heures du Duc de Berry, pare să reflecte, prin intermediul tuturor detaliilor redate cu o foarte fină acuratețe, pofta pentru un trai dus într-o lume idilică, nobilă.

Pigmenți amestecați cu ulei

În anii 1430, a început să se dezvolte un stil foarte diferit, în Țările de Jos (Belgia și Olanda de astăzi), regiune cunoscută atunci sub denumirea de Flandra și care îi aparținea Ducelui de Burgundia. La fel ca și în Italia, Flandra era o țară cu orașe prospere, fapt considerat de mulți critici, ca fiind motivul principal care a făcut ca arta provenită din acea regiune să fie mult mai fermă, mai puțin conștient-aristocrată. Și, la fel ca în Italia, perioada de înflorire a artei flamande a coincis cu perioada unui progres tehnic important – apariția picturii în ulei. Pigmenții amestecați cu ulei aveau o luminozitate pe care tempera, cel mai des utilizată în cazul picturilor mari, nu o putea atinge, în vreme ce tempera, ca de exemplu în cazul frescelor, trebuia aplicată rapid și se preta doar la un tratament grosier, pictura în ulei putea fi realizată, strat cu strat, atâta timp cât îi lua pictorului pentru a reda detaliat toate efectele dorite. În secolele următoare, un artist aflat în căutarea perfecțiunii, a apelat întotdeuna la acest procedeu de lucru.

Școala flamandă

Școala de pictură flamandă a fost fondată de către Robert Campin, însă cei mai iluștrii reprezentanți ai ei au aparținut unei generații vitoare. Jan van Eyck (1390-1441) a fost primul mare pictor în ulei european și un portretist de o mare virtuozitate. Marea lui abilitate de a exprima jocul de lumini, pe diferite obiecte, a fost posibilă doar datorită noilor vopsele cu care el lucra.

Puțin mai tânărul Rogier van der Weyden (1399-1464) a fost și el, la rândul lui, un artist cu un talent deosebit. Mai puțin preocupat de detalii decât van Eyck, el a folosit culori mai bogate, mai puternice realizând tușeuri mai ferme și o foarte rafinată modelare, creându-și astfel un stil distinct. El era capabil să exprime o gamă foarte variată de emoții, de la liniștea absolută până la mânia violentă.

Școala flamandă a continuat să producă generații întregi de artiști talentați și multe din caracteristicile ei au fost imitate în decursul secolului al XV-lea, de pictori din întreaga Europa. Doar după anul 1500, influența școlii flamande a fost înlocuită de o mișcare care devenise puternică cu mult timp înainte, de cealaltă parte a Alpilor:Renașterea italiană.

Marea realizare a lui Duccio a reprezentat-o combinarea unui stil flexibil cu o foarte variată gamă emoțională. Personajele sale, ca de exemplu Sfânta fecioară cu Pruncul, sunt foarte subtil umbrite.

Dipticul Wilton (1395-1399) îl prezintă pe regele Richard al II-lea în timp ce este înfățișat Sfintei Fecioare Maria și a Pruncului Sfânt, de către patronii lui, regele Edmund, Edward Confesorul și Sfântul Ioan Botezătorul. Trăsăturile faciale delicate și trena elegantă sunt caracteristicile stilului gotic internațional. Fundalul revine la o mai veche caracteristică:personajele sunt dispuse pe un fundal care transferă personajele din lumea reală în paradis.

Octombrie – una din cele 12 picturi reprezentând calendarul, realizat de frații Limbourg, pentru Les Tres Riches Heures du Duc de Berry. Fiecare dintre aceste picturi este plasată sub un desen astrologic și reprezintă câte o lună a anului. Activitățile sezoniere, caracteristicile perioadei respective – de la semănat (ca în ilustrație) și cules, până la vânătoare – sunt prezentate în culori foarte strălucitoare, pe fundaluri cu peisaje delicate și castele rupte parcă din povești.