Petru Cercel, tratativele pentru obţinerea tronului

În oraşul Sfântului Petru, tânărul principe valah rămâne aproximativ opt luni de zile, din februarie până în septembrie 1578, timp în care, graţie cardinalului Morone şi a recomandărilor venite din partea carmelitului padre Parizola, câştigă de partea sa foarte mulți cardinali şi pe Papa Grigore al XIII-lea, care îl primeşte destul de bine, acordându-i chiar posibilităţi de a trăi, până la ivirea prilejului de a merge în Franţa. Sosirea la Roma şi buna primire de care s-a bucurat din partea Papei Grigore al XIII-lea (1572-1585) se justifică, în parte, şi prin devoţiunea prin care pretendentul român o arăta confesiunii catolice, pe care este posibil s-o fi adoptat încă înainte de 1578.

Citește și Petru Cercel, tinerețea și anii de pribegie

Peregrinările prin Apus sunt, fără îndoială, cele care, alături de formaţia sa culturală renascentistă occidentală, l-au apropiat pe Cercel de confesiunea catolică, de care s-a simţit legat şi în vremea scurtei sale domnii în Ţara Românească, fapt ce nu l-a împiedicat, însă, să patroneze refacerea şi construcţia unor lăcaşe de cult ortodoxe, între care remarcabilul ansamblu arhitectonic ecleziastic şi laic de la Târgovişte.

Trecând prin Ferrara şi Savoia, Petru Cercel ajunge la Curtea franceză nu cu mult timp înainte de februarie 1579, când îl întâlnim întâia oară la Paris. Terenul fusese pregătit cu mult înainte de momentul sosirii lui Petru Cercel la Curtea lui Henric al III-lea. Astfel, încă, din data de 15 februarie 1578, Papa Grigore al XIII-lea, prin intermediul secretarului de stat, Galli, îi scrisese lui Salviati, nunţiul apostolic de la Paris, să demareze demersurile necesare pentru susţinerea pretendentului muntean pe lângă regalitatea franceză.

La scurt timp după ce ajunge în Franţa, pretendentul muntean adresează un memoriu regelui Henric al III-lea, expunând vicisitudinile prin care trecuse ca ostatec al Porţii, şi solicitând bunăvoinţa suveranului francez spre a fi susţinut în recuperarea tronului legitim al Ţării Româneşti, „uzurpat“ de adversarii familiei sale.  Aici, la curtea lui Henric al III-lea, Petru Cercel va fi bine primit de regele Franţei, de regina mamă, Ecaterina de Medici, şi de regina consoartă, Luiza de Lotaringia. Ca semn al sprijinului pe care era hotărât să i-l dea, regele Franţei hotărăşte să-l gazduiască pe Petru Cercel la curtea sa, până ce problema sa va fi soluţionată, acordându-i chiar un ajutor financiar de 200 de scuzi lunar, după cum rezultă dintr-o scrisoare a nunţiului papal din Polonia emisă în luna noiembrie a anului 1579.

Atât regele cât şi regina mamă au văzut în distinsa şi agreabila persoană a principelui valah un element util, prin care ar fi putut promova interesele Franţei în Europa Răsăriteană. Nu este greu de ghicit politica pe care Casa de Valois îşi dorea s-o promoveze în Europa de S-E. Astfel, prin aducerea lui Petru Cercel la tronul Ţarii Româneşti, şi poate, susţinerea lui Albert Laski în Moldova, doi domni supuşi coroanei franceze, Casa de Valois încerca practic izolarea Poloniei pe plan internaţional prin aducerea sub influinţă franceză a celor două ţări române. Prin această mişcare de politcă externă, Henric al III-lea demonstra faptul că nu renuţase la gândul de a ocupa tronul Poloniei, tron căzut acum pe mâna „uzurpatorului“ Ştefan Bathory. Se pare că regele Franţei îşi dorea chiar să-l încoroneze ca rege al Poloniei pe fratele său, ducele de Alençon. Prin aducerea sub influienţă franceză atât a celor două tări române cât, mai ales, a Poloniei, Franţa ar fi reuşit să contrabalanseze, în alianţă cu marele arbitru din Europa de S-E, respectiv Imperiul Otoman, cu care se afla în relaţii cordiale, supremaţia spaniolă şi austriacă de pe bătrânul continent. Posibilitatea impunerii în cele două tări române a doi domni supuşi coroanei franceze era vazută de Casa de Valois ca o concesie lipsită de dificultăţi, căreia Înalta Poartă i-ar fi dat curs în cel mai scurt timp, având în vedere legăturile tradiţionale franco-otomane, animate de interesul comnun al politicii promovată împotriva Casei de Austria.

Cine l-a ajutat pe Petru Cercel să obțină tronul Țării Românești

Obţinerea susţinerii franceze se datorează, în exclusivitate, influienţei Sfântului Scaun, dar şi a demnitarilor de la Curtea lui Henric pe care Petru Cercel reuşise să şi-i apropie, totul datorându-se puternicei sale personalităţi, caracterizată prin eleganţă şi educaţie aleasă.

Dintre demnitarii de rang înalt cu care tânărul principe reuşise să se împrietenească, şi care, poate au jucat un rol la fel de important în obţinerea tronului, îi putem aminti, aici, pe ducele Francisc de Anjou, fratele regelui, contele de Germigny, trimis ambasador la Constantinopol, Filip Hurault, conte de Cheverny, cancelarul Franţei, Ludovic Gonzaga, duce de Nevers,   ducele Henric de Guise, Berthier, devenit secretarul său, du Ferrier, devenit ambasador la Veneţia, Nicolae de Neufville, senior de Villeroy, consilierul regelui, amiralul Albert Gondi de Retz, de Maisse, succesorul lui du Ferrier la Veneţia, consilierii regali Brulart şi Pinart.

De la Paris Petru Cercel poartă o intensă corespondenţă cu oricine îl poate ajuta pe lângă sultan în vederea acordării domniei. Scrie dogelui veneţian, cardinalilor şi ducilor italieni, iar trimişii săi ajung chiar în Anglia şi Spania, acolo unde Saint Bonnet şi Robert Lins de Dorandoff încearcă prin toate mijloacele să obţină un eventul sprijin din partea celor doi suverani în favoarea principelui valah.

Însă o adevărată presiune diplomatică va fi exercitată între aprilie 1579 şi septembrie 1580 de  către regele Franţei şi mama sa asupra cercurilor conducătoarea turceşti, atât prin scrisori adesate direct sultanului cât, mai ales, prin ambasadorul francez la Constantinopol, De Germigny. Astfel, încheindu-şi preparativele pentru plecarea la Constantinopol, noul ambasador al Franţei la Constantinopol, Jacques de Germigny, baron de Germolles, a primit la 16 aprilie 1579 instrucţiuni precise spre a prezenta şi susţine candidatura lui Petru Cercel la tronul Munteniei. De Germigny ajungea la Constantinopol spre sfârşitul verii anului 1579. Tratativele nu au decurs foarte bine încă de la început, chiar dacă De Germigny îi scria lui Petru Cercel o scrisoare la data de 5 septembrie 1579, prin care îl asigura că negocierile merg destul de bine şi că în scurt timp îşi va recapăta tronul. Totuşi, situaţia era mult mai complicată decât lasa să se înţeleagă De Germigny, totul datorându-se atitudinii schimbătoare a marelui vizir, Mehmet Sököllu. Iniţial acesta acceptase să-l sprijine pe favoritul partidei franceze, insă, la scurt timp avea să se răzgândeacă, hotărându-se să-l sprijine pe Mihnea Turcitul, care îi oferise un peşcheş în valoare de 200.000 de scuzi. Situaţia avea să se schimbe din nou în favoarea lui Petru Cercel imediat după asasinarea marelui vizir, survenită la data de 10 octombrie 1579, fapt ce reiese şi dintr-o scrisoare adresată de Petru Cercel lui Alfono D´Este, ducele Frerrarei, acolo unde-l consideră pe marele vizir „inamico capitale“.

Consecinţa directă a acestor anevoioase şi insistente tratative ala Franţei la Constantinopol avea să vină în anul 1580, mai exact pe 15 iulie, atunci când sultanul îi răspundea regelui Franţei, precizând că  aşteaptă sosirea pretendentului valah în capitala Imperiului Otoman „spre a-l onora pe cât va fi cu putinţă“. În vederea călătoriei pe care avea s-o întreprindă la Constantinopol principele primi şi un salv-conduct din partea sultanului Murad al III-lea, act emis pe data de 6 septembrie 1580.  Documentul sultanal îi va fi remis lui Cercel de către secretarul ambasadei franceze la Poartă, Berthier, care se pregătea să pornească în aceeaşi lună a anului 1580 spre Paris, unde va ajunge înainte de de 17 noiembrie, când abasadorul veneţian Lorenzo Piruli avea să raporteze dogelui sosirea.

Încredinţat acum de posibilitatea împlinirii dezideratelor sale, Petru Cercel  se hotărăşte în cele din urmă să părăsească Parisul, având drept destinaţie Constantinopolul. Înainte de a părăsi capitala regatului francez, Petru Cercel îi solicită nunţiului apostolic de la Paris să-i fie acordate câteva breve pentru principii din Italia, pe unde avea să treacă în drumul său către Poartă, deoarece se afla în mare lipsă de bani.

După ce primeşte de la regele Franţei 1000 de scuzi şi de la ducele de Guise incă 1000, Petru Cercel părăseşte Parisul la data de 6 februarie 1581. La scurt timp, mai exact la 18 februarie 1581, tânărul principe valah soseşte la Torino, acolo unde va fi bine primit de regele Carol Emanuel I. Această primire se datorează scrisorilor de recomandare trimise incă din luna ianuarie a anului 1581 de către  familia regală franceză, reprezentată aici chiar de regele Henric al III-lea si de mama sa Caterina de Medici, scrisori ce-l aveau ca destinatar chiar pe ducele de Savoia. De aici, Petru Cercel se îndreaptă spre Ferrara, unde de asemenea va fi bine primit tot datorită recomandărilor venite din partea Casei de Valois. La aproximativ o lună de la plecarea sa din Paris, Petru Cercel ajunge împreună cu însoţitorii săi în oraşul Sfântului Marcu la 3 martie 158 La Veneţia i se face principelui valah o primire cum rareori i se făcuise cuiva, datorită atât scrisorilor de recomandare primite din partea familiei regale franceze, cât şi datorită intereselor pe care şi le făurea Serenissima Republică la Dunăre. Fastul cu care a fost primit Petru Cercel la curtea dogelui veneţian avea să fie descris de ambasadorul francez du Ferrier care îi scria la scurt timp regelui său:„ În 15 ani de când sunt ambasadorul vostru pe lângă aceşti domni n-am văzut din partea lor un comportament atât de agreabil şi o personă pe care s-o îmbraţişeze cu mai multă dragoste“.

La data de 7 martie 1581 Petru Cercel însoţit de secretarul Berthier şi  ambasadorul francez du Ferrier sunt primiti în Sala Colegiului de către dogele Nicolo da Ponte. Sala Palatului Dogilor, în care se făceau recepţiile de suverani, principi şi ambasadori, încânta privirea cu frumuseţea decorurilor sale. Doi dintre pictorii cei mai celebri ai şcolii veneţiene, Paolo Veronese şi Iacobo Robusto zis Tintoretto, au descris cu caldele lor penele în nemuritoare tablouri, victoriile şi înţelepciunea Republicii. Cum intri în marea sală a Colegiului îţi apare în faţă, deasupra fotoliului ducal, una dintre cele mai însemnate opere ale lui Paolo Veronese. Această scenă îl reprezintă pe dogele Sebastiano de Vernier, ingenuchiat, care aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru ilustra victorie repurtată de Serenissima Republică împotriva turcilor. Pe peretele opus ferestrelor ce privesc curtea Palatului, Tintoretto a aruncat robustele sale ţinte ca să reproducă fizionomiile expresive şi severe ale eroilor şi înţelepţilor  Republicii. Însă, nimic nu este mai admirabil decăt tavanul aceste săli. Această extraordinară operă de artă reprezintă creaţia lui Paolo Veronese, care redă la modul cel mai real fundamentele care stau la baza Republicii veneţiene. Astfel, spada reprezintă Dreptatea;ramura de măslin reprezintă Pacea;în mijloc se înalţă Credinţa;la picioarele sale se află un sacrificiu închinat de către Republică. Dar să revenim la data de 7 martie 1581, dată la care Petru Cercel se înfăţişă în faţa Senatului Serenissimei  Republici. Cel care avea să-l introducă pe principele valah, şi care avea să-i expună cauza în faţa Senatului, avea să fie du Ferrier, ambasadorul Franţei la Veneţia. Aceasta a ţinut un lung discurs, prezentând în esenţă aceleaşi date consemnate în memoriile înaintate de Cercel la Curţile Franţei, Angliei, Spaniei şi la Sfântul Scaun, solicitând, de asemenea, o atitudine binevoitoare a Republicii faţă de pretendentul muntean, în conformitate cu recomandările lui Henric al III-lea şi ale Caterinei de Medici, ale căror scrisori oficiale erau în acelaşi timp  înmânate dogelui. După ce şi-a terminat discursul, ambasadorul du Ferrier, îl lasă chiar pe principele Petru să vorbească. Petru însuşi a reliefat, în discursul său, recunoştinţa pentru regele Franţei, susţinătorul cel mai ardent al cauzei sale, cerând apoi Republicii Sfântului Marcu ajutor financiar şi politic, pentru a primi domnia Ţării Româneşti de la Înalta Poartă. Discursul ţinut de el cu această ocazie avea să facă o impresie deosebită, încălzind inimile tuturor. Finalul i-a aparţinut secretarului Berthier, care a continuat cu o scurtă evocare istorică, rememorând puterea şi gloria Serenissimei, care şi în vremurile trecute  a favorizat principii creştini, după cum şi în prezent putea proceda de aceeaşi manieră în ceea ce-l privea pe principele Petru.  În final, chiar dogele a luat cuvântul. Aceasta îl asigura pe Petru Cercel de tot sprijinul politic, dar că nu trebuie să se aştepte la un mare ajutor financiar din partea Veneţiei, deoarece visteria era secătuită datorită ultimelor confruntări cu Imperiul Otoman.

În urma deliberărilor Senatului, din aceeaşi zi de 9 martie,   i-au fost acordaţi lui Cercel 1000 de taleri şi o galeră pentru a-l transporta până la Ragusa. Un mare merit în acordarea ajutorului financiar de către Veneţia îl are breva papală sosită cu două zile înainte de primirea lui Petru în Colegiu prin intermediul nunţiului apostolic. Prin această brevă Papa Grigore al XIII-lea îi cerea în mod expres dogelui să-i acorde ajutor financiar principelui Petru. Tot aici avea Petru Cercel să-l întâlnească pentru prima data pe Franco Sivori, viitorul său secretar, care îi va deveni cu timpul cel mai apropiat dintre familiarii săi. Acesta din urmă sosie în Veneţia cu scopul de a aduce un  împurumut de 4000 de scuzi, imprumut pe care Petru îl solicitase carmelitului Lorenzo Parizola nu cu mult timp în urmă.

Timp de aproape o lună cât s-a întreţinut în Veneţia, principele valah a fost tratat cu mare fast, demn de un mare principe. Pe lângă faptul că a primit un ajutor substanţial din partea dogelui, Petru Cercel s-a bucurat şi de toată consideraţiunea marilor demnitari veneţieni, care l-au dus să viziteze cele mai importante edificii din Republică, printre acestea numărându-se sala tezaurului San Marco, Sala Consiliului Celor Zece si Arsenalul.

Pe data de 30 martie 1581 Pentru Cercel se îmbarcă pe galera pusă la dispozţie de Senatul veneţian şi se îndreaptă spre Ragusa, unde avea să ajungă opt zile mai târziu, deoarece, pe parcurs, mai staţionase în teritoriile veneţiene. După un scurt popas la Ragusa, unde, de asemenea, avea să fie primit cu aceeaşi bunăvoinţă şi ceremonialitate, datorită scrisorilor de recomandare adresate Rectorului de către casa de Valois, tânărul principe valah avea să-şi continuie călare drumul până la Constantinopol, unde avea să ajungă in luna mai a anului 1581.

Petru Cercel la Constantinopol

Însoţit de suita sa, care număra aproximativ 40 de persoane, Petru Cercel avea să sosească la Constantinopol pe data de 8 mai 1581, primind găzduire în grădinile din Pera (vechea denumire a cartierului Galata) chiar in casa ambasadorului francez de Germigny. Deşi, în ultima perioada a adoptat o atitudine  imprudentă, folosind titlul de principe al Valahiei cu toate că sultanul incă nu-i înmânase firmanul de învestitură, atitudine ce avea să genereze nemulţumiri în rândul marilor demnitari otomani, totuşi Petru Cercel avea să fie bine primit la curtea sultanului. Un semnal pozitiv avea să vină chiar din partea sultanului Murad al III-lea, care îl onorează pe tânărul principe valah cu titlul onorific de mutaferragă. Fiind încurajat de acest semnal de bunăvonţă a otomanilor, Petru Cercel avea să trimită pe 13 mai scrisori de mulţumire atât regelui Henric al III-lea, cât şi reginei mama prin care îşi arăta recunoştinţa pentru modul în care fusese primit la Poartă, graţie sprijinului acordat de familia regală franceză, fiind sigur că în cel mai scurt timp va primi firmanul de învestitură.

Dar la Constantinopol lucrurile nu mergeau aşa de bine pe cât spera Petru Cercel şi susţinătorii săi. Vor urma luni de aşteptari frustrante în care făgăduielile şi amânările se succedau de la o zi la alta, generând speranţe şi dezamagiri, lucru ce avea să antreneze în timp ideea că partida era deja pierdută. În total vor trece aproximativ 26 de luni până când Petru Cercel va reuşi să obţină din partea sultanului firmanul de învestitură. În toată această perioadă are loc o bogată corespondenţă între ambasada franceză din Constantinopol şi capitala Paris, în care Jacques de Germigny raporta stadiul lucrărilor, iar membrii Casei Regale Franceze îl îndemna pe ambasador să insiste pe lângă turci să-şi respecte făgăduiala. Aceste tergiversări chiar aveau să-l determine la un moment dat pe regele Henric al III-lea să renunţe la ideea susţinerii lui Petru Cercel pe motiv că, numirea altui pretendent la tronul Ţării Româneşti în defavoarea protejatului său, ar putea  periclita imaginea şi poziţia Franţei în Europa. Însă, optimismul lui de Germigny avea să-l determine pe Henric al III-lea să nu ia această decizie pripită, deoarece aceasta întrevedea o iminentă învestire a pretendentului român, fapt datorat, se pare, semnalelor pozitive venite din partea marilor demnitari otomani.

Motivele pentru care s-a amânat atât de mult învestitura lui Petru Cercel sunt multiple. În primul rând sultanul Murad al III-lea s-a arătat  la început neîncrezător în loialitatea tânărului principe valah faţă de Poartă, totul datorându-se, cum am menţionat şi mai sus, atitudinii imprudente pe care a adoptat-o Petru Cercel faţă de Imperiul Otoman. Mai mult turcii îl suspectau, şi nu fără temei, pe tânărul Petru Cercel că n-ar fi străin de cruciada pe care o pregătea Papa împotriva lor. Această atitudine îndoielnică se datora în mare măsură relaţiei extraordinare pe care Petru Cercel o avea cu Papa Grigore al XIII-lea, fapt ce reiese din numărul mare de scrisore de recomandare pe care Papa le-a trimis la marile curţi europne în favoarea lui Petru. Acest lucru reise şi dintr-un raport emis la data de 2 ianuarie 1581, din Blois, de către protonotarul Dandini, secretarului de stat Galli, raport în care se afirma că imediat după ce s-ar instala pe tron, principele Petru se va afla la ordinele Sfântului Scaun, fiind de acord să participe alături de forţele creştine la cruciada împotriva păgânilor. În susţinerea acestei teorii vine şi denunţul făcut de către regele Poloniei, Ştefan Bathory, care afirma că Petru Cercel se afla în legătură cu nobilul Albert Laski, care dorea să pună mâna pe tronul Moldovei, şi care, mai apoi, în alinaţă cu tânărul principe valah ar fi plănuit o cruciadă împotriva turcilor.

Însă cauza principală care a întârziat atât de mult urcarea pe tron a lui Petru Cercel se datorează în mare măsură sumelor de bani şi darurilor împărţite demnitarilor otomani şi sultanului de către actualul domn al Ţării Româneşti, Mihnea Turcitul. Neputând să contrabalnseze acţiunea lui Mihea Turcitul doar cu promisiuni, Petru Cercel se hotărăşte să împrumute o sumă mare de bani cu care să combată eficient intervenţiile la Poartă ale contracandidatului său. În acest scop Petru Cercel, prin mijlocirea lui Franco Sivori, va împrumuta aproximativ 60000 de scuzi de la negustorii greci, raguzani şi evrei. Iniţial ambasadorul francez nu a agreat această ecuaţiei politică deoarece miza în continuare pe  calea diplomaţiei, afirmând că sultanul i-a promis regelui francez tronul „din dragoste şi nu pentru bani“, cerând în continuare noi recomandări către Poartă de la rege şi regina mama, pe lângă care erau solicitaţi a interveni Ludovic de Gonzaga, duce de Nevers şi Nicolas de Neufville, senior de Villeroy. Însă, întârzierea materializării acţiunilor diplomatice avea să-i atragă, într-un final, nemulţumirea şi lui de Germigny a cărui răbdare fusese pusă la grea încercare. Acesta începuse să-şi dea seama că mecanismul corupţiei era singurul funcţional, şi că în absenţa diferitelor peşcheşuri, Petru Cercel nu avea nici cea mai mică şansă să ajungă pe tronul Ţării Româneşti. Într-un final Petru Cercel primeşte acceptul Casei de Valois, bineînteles, prin intermediul lui de Germigny, de a cheltui banii contractaţi din amintitele împrumuturi în  scopul de a găsi diverşi demnitari otomani dispuşi să-i susţină cauza.. Către finalul anului 1582 Petru Cercel reuşise să-i atragă de partea sa, probabil cu substanţiale daruri şi sume de bani, pe Hagi Paşa, rudă a sultanului şi consilier privat al acestuia, şi pe Giafer, Aga a ienicerilor, adversar al marelui vizir Sinan Paşa, care îl susţinea pe Mihnea Turcitul.

Astfel, între 1581 şi 1583 a avut loc cea mai mare înfruntare financiară pentru cumpărarea unei domnii de până atunci. Conform unor calcule făcute de către ambasadorul de Germigny, cheltuielile lui Mihnea Turcitul pentru menţinerea pe tron întee 1581 şi 1583 s-au ridicat la 1.000.000 de galbeni iar cele făcute de Cercel pentru obţinerea tronului aveau să le depăşească în mod normal pe cele ale lui Mihnea, cifrându-se la aproximativ 1.160.000 galbeni.

Lucrurile aveau să ia o întorătura favorabilă abia în anul 1583, când o mare parte a demnitarilor otomani trec de partea lui Petru Cercel, câştigaţi probabil cu mari pescheşuri. Un factor important care a contribuit, de asemenea, la modificarea raporturilor de forţe dintre cei doi adversari, a fost reprezentat de înlocuirea marelui vizir Sinan Paşa cu susţinătorul tânărului prinţ valah, Siavuş Paşa. Mărtuire a faptului că lucrurile se îndreptau spre un făgaş normal reise tot din bogata corespondenţă purtată de către regele Henric cu ambasadorul său la Constantinopol. Chiar din luna ianuarie a anului 1583 de Germigny îl asigura pe suveranul său că lucrurile sunt rezolvate în totalitate şi că în cel mai scurt timp Petru Cercel avea să primească firmanul de învestitură, dar că se aşteaptă ca actualul domn să aducă haraciul pe anul în curs.

Lunile aveau să se scurgă din nou, iar Petru incă nu primise firmanul de învestitură. Abia la data de 16 mai 1583 marele vizir Siavuş Paşa îl înştiinţează pe de Germigny de sosirea tributului pe anul în curs şi îi transmite că a sosit momentul ca Petru să fie numit domn al Ţării Româneşti.

Pe data de 20 iunie 1583 Petru Cercel avea să se întâlnească în mare taină cu Hasan, Aga ienicerilor, „care era autoputernic pe lângă sultan“, şi care îl anunţa că poimâine va primi însemnele domniei. Tot în decursul aceleiaşi zile Petru Cercel avea să se întâlnească şi cu marele vizir, care îl anunţă la rândul său că sultanul s-a hotărât să-i acorde domnia şi să fie gata de sărutare a hainei padişahului.

În sfârșit pe tron

În cele din urmă, eforturile  financiare ale lui Petru Cercel coroborate cu cele diplomatice exercitate de către casa de Valois  aveau să-i aducă numirea ca domn al Ţării Româneşti la data de 23 iunie 1583, în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul (sărbătoare care cade atât la catolici pe stil nou, cât şi la atodocşi pe stil vechi, pe data de 24 iunie), când, după mărturia lui Franco Sivori, aflat la faţa locului, i-au fost trimise însemnele regale în casa ambasadorului de Germigny.

De la 23 iunie Petru Cercel era socotit ca noul domn al Ţării Româneşti. Trebuie amintit faptul că vechiul domn, Mihnea Turcitul şi familia sa aveau să fie exilaţi încă din luna mai în insula Rodos, de unde, după un an aveau să fie duşi şi mai departe, în Tripoli.

Devenind domn, Petru Cercel este nevoit să-şi cumpere un palat pentru că vizitele se înmultiseră în asemenea manieră încât casa ambasadorului de Germigny devenise neîncăpătoare. Avea să se instaleze în acest „palazzo“ la data de 1 iulie 1583. Tot aici avea să primească la 4 iulie „scufia, iar la 12 iulie steagul de domnie., totul desfăşurându-se în cadrul unor ceremonii fastuoase.

Imediat după învestirea tânărului prinţ valah, sultanul avea să trimită un ceauş în Cipru pentru a-l aduce de la castelul din Famagusta pe Pătraşcu, fratele noului domn, petru a rămâne drept garant al său la Poartă. Acesta avea să sosească la Constantinopol pe 12 august, cu trei zile înainte de plecarea lui Petru spre Valahia.

Însă, cel mai important eveniment a avut loc pe data de 31 iulie 1583, atunci când Petru Cercel s-a prezentat în faţa marelui sultan pentru ceremonia sărutării mâinii sau a hainei. Această ceremonie s-a desfăşurat la reşedinţa de vară a sultanului de la Kandilibasi, situată pe malul asiatic al Bosforului, unde avea să fie primit în cadrul unei ceremonii fastuoase de care nu beneficiase niciunul dintre înaintaşii săi. În aceeaşi seara sultanul va da şi un banchet regal în cinstea tânărului domn valah, banchet care a avut loc, în chip neobişnuit, la reşedinţa sultanului. Se pare că totul se datorează mamei, sorei si soţiei lui Murad al III-lea, căci voiau să-l cunoască pe acest domn atât de lăudat.

Vestea reuşitei a fost transmisă la Paris la scurt timp de la numirea lui Petru Cercel ca domn al Ţării Româneşti. Astfel, ambasadorul de Germigny îi scria regelui Franţei Henric al III-lea, dar şi reginei Luisa, fratelui acesteia, lui Filip Hurault conte de Cheverny, cancelarul Franţei, seniorul de Villeroy, secretarului de stat Pierre Brulart şi secretarului regal Claude Pinart, înştiinţându-i despre numirea lui Petru Cercel şi recunoştinţa pe care acesta le-o transmite.

După sosirea la Constantinopol a lui Pătraşcu din Cipru, sosire survenită la data de 12 august 1583, Petru Cercel avea să plece spre Ţara Românească trei zile mai târziu, însoţit de un strălucitor alai de circa 7000 de persoane. Peste 11 zile avea să ajungă în Adrianopol, de unde avea să  emită o serie de scrisori de mulţumire, scrisori ce aveau să fie transmise prin intermediul lui Mellier de la Constance, trimisul său. Printre destinatari se regăseau reprezentanţi importanţi ai unor Case Regale din Europa Occidentală, cum ar fi, ducele de Savoia Carlo Emanuele I, ducele Ferrarei, Henric al III-lea regele Franţei, Caterina de Medici, reginei Luisa, lui Francisc duce de Anjou, cardinalul Carlo de Burbon, cancelarului Franţei, ducilor de Nevers şi Retz. Scrisori de mulţumire avea să-i trimită şi Sfântului Părinte la Vatican, scrisori ce abundă în mesaje de mulţumire pentru susţinerea politică pe care i-o asigurase în decursul celor patru ani şi jumătate de eforturi de dobândire a domniei.

Însoţit de un cortegiu de o măreţie ieşită din comun, depăşind cu mult alaiurile domneşti de acest fel, noul domn călărind ca un împărat triumfător avea să părăsească Adrianopolul la data de 27 august 1583, având ca destinaţie Ţara Românească, unde avea să ajungă în primele zile ale lunii septembrie.

Bibliografie

-              Sivori, Franco, Memoriale de la cose accurse a me Franco Sivori del Signor Benedetto, doppo della mia partenzza di Genova l'anno 1581 per andar în Vallachia, apud.Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea;

-              Luca, Cristian, Petru Cercel un domn umanist în Ţara Românească, editura militară, Bucureşti, 2000;

-              Ciorănescu, Alexandru,   Nou despre Petru Cercel, în Revista Istorică-  „Dări de samă, documente şi notiţe“, n-le 7-9, iulie – septembrie, Bucureşti, 1935;

-              Pascu, Ştefan,  Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Editura. Cartea românească din Cluj, Sibiu, 1944:

-              Rezachievici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324 – 1881), vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;

-              Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol XI, Bucureşti, 1900;

-              Idem, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol III, partea. a II-a, Bucureşti, 1888:

-              Idem, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol XI, Bucureşti, 1900;

-              Idem, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. I, supl 1, Bucureşti, 1887;

-              Idem, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. IV, supl. 2, Bucureşti, 1884;

-              Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. II, editura Cartea românească, Bucureşti, 1930;

-              Esarcu, Constantin, Petru Cercel. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, Bucureşti, 1874.