Pe urmele excentricului domn Mavrogheni, în Historia de iunie

Şi câte nu sunt locurile şi faptele pentru care a rămas Nicolae Mavrogheni în mentalul colectiv. E, desigur, faimoasa poveste în care domnitorul şi-a făcut calul clucer sau antologica plimbare la Şosea într-o caleaşcă trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur. Dar aceste istorii extravagante sunt doar vârful vizibil al unei domnii scurte, dar tumultuoase, pe care o regăsiţi, cu numeroase detalii, în ediţia de iunie a revistei Historia, acum la toate punctele de distribuţie a presei.

N-aveţi acces la revista pe hârtie? Historia poate fi savurată şi în format digital, pe platforma paydemic.com. Căutaţi-ne. Citiţi-ne. Ediţia de iunie e una cu adevărat spectaculoasă. 

Mavrogheni 

În mai 1786, fostul galiongiu devenit domn al Ţării Româneşti, Nicolae Mavrogheni, intra cu alai ‒ şi ce alai! ‒ în Bucureşti. Urmează o istorie (aproape) fantastică, despre un domn excentric, populist şi războinic, o istorie care presupune opriri la Şosea (căci Vodă Mavrogheni a amenajat în zonă un „complex de agrement“, transformând spaţiul în loc de plimbare pentru bucureşteni), în pieţele şi târgurile Capitalei, pe care le vizita însuşi domnitorul, asemenea lui Cuza mai târziu, pe lângă fântâni şi cişmele (cu care a fost din abundenţă înzestrat Bucureştiul la iniţiativa lui Mavrogheni). 

Citiţi, aşadar, despre actele de gospodărire a ţării, dar şi despre jafuri, despre politica internă şi externă, despre armata domnitorului (cu reconstituiri excelente special realizate pentru Historia de ilustratorul Cătălin Drăghici), despre participarea lui Mavrogheni la Războiul Ruso-Austro-Turc din 1787-1792, despre sfârşitul brusc, prin decapitare, în anul 1790. Dar şi despre o inedită piesă de teatru care îl are în centrul său pe domnitor (descoperită şi editată sub titlul semnificativ „Vârtejul nebuniei”), menită să-l compromită definitiv pe Mavrogheni.

Dar cum a ajuns domnitorul până în zilele noastre? Care îi e moştenirea? Cum ar merita să îl privim? Ce ar mai fi de recuperat în ceea ce-l priveşte? Citiţi pe îndelete în Historia de iunie ‒ iar noi vă oferim, în avanpremieră, un stop-cadru care aduce atât de mult cu prezentul: o formă de lockdown a la Mavrogheni. Pentru a limita distracţiile nocturne ale orăşenilor, o lovitură de tun, la o oră după apusul soarelui, anunţa că nu mai era voie să se umble prin oraş. Pitarul Hristache punea comanda lui Mavrogheni în versuri: „Mai avea obișnuit / Un tun seara, nelipsit / La un ceas, îl slobozea / Când străjile se pornea / Ca să fie semn de strajă / Mic și mare s-aibă pază / De la un ceas să nu umble / Nimeni, nici să se mai plimbe / Nici călare, nici cu butca / Că ștreangul îi va fi munca”.

Mărirea şi decăderea palatului de pe Sărindar

La mijlocul lunii mai, un fapt anume se transforma în ştire şi făcea înconjurul ţării: era demolat sediul istoric al ziarului „Adevărul” de pe strada Constantin Mille din Bucureşti, fosta Sărindar. Era cel din urmă capitol al unei istorii glorioase, începute în mai 1898, atunci când s-a inaugurat Palatul „Adevĕrul” (grafia epocii). Construit după modelul Palatului „Figaro” de la Paris, palatul de pe Sărindar era un templu al presei şi al artei, dar şi un templu al premierelor, al inovaţiilor gazetăreşti. Căci gazeta fondată de boierul Alexandru Beldiman a revoluţionat presa românească ‒ se spune, de altfel, că progresele presei autohtone sunt, de fapt, progresele ziarului „Adevĕrul”, el fiind în proporţie copleşitoare responsabil cu schimbările. 

Cum însă orice înălţare e urmată adesea de căderi, viaţa acestui ansamblu impresionant a urmat întocmai destinul ţării: în perioada comunistă, fostul Palat „Adevĕrul” a găzduit tipografia „Luceafărul”, iar anii tranziţiei au însemnat tranziţie şi pentru clădire: tranziţie către cenuşiu, către ruină, către nimic. 

La începutul anilor 2000, fostul palat al presei era gol, părăsit, dezolant. Pe scările monumentale, pe lângă pereţii împodobiţi odată cu picturi murale şi cu afişe cu autori celebri (Mucha, Toulouse-Lautrec), se avântau doar curioşii, iar regizorul Alexandru Solomon turna aici câteva cadre ale peliculei sale despre Iosif Berman, „Omul cu o mie de ochi”: faimosul fotoreporter interbelic şi-avusese atelierul sus, într-o cămăruţă a palatului, iar fata, Luiza Berman, reconstituia cu ochi emoţionaţi urmele tatălui.

Prin 2008, proprietarii nu se hotărâseră ce întrebuinţare să dea ansamblului (ah, privatizarea românească!). Îl acoperiseră însă cu o copertină ‒ care, zi după zi, a devenit noua faţă tristă a clădirii. 

Sfârşitul se ghicea cumva ‒ palatul n-avea viitor, avea numai trecut.

Misiuni de sacrificiu pe Frontul de Est 

„În ziua de 12 iulie 1941, am executat misiuni de bombardament cu avionul Karas în zona Tiraspol, unde se afla o importantă concentrare de trupe blindate sovietice. Ne însoțeau vânătorii din Grupul 8 care ne asigurau protecția; avioanele noastre IAR-80 ne dădeau siguranța că vom reuși să ne îndeplinim misiunea. Abia începusem bombardamentul, când formația noastră a fost atacată de zeci de avioane inamice de vânătoare tip Rata (I-16) și o luptă aprigă s-a încins pe cerul Tiraspolului. Câteva avioane inamice s-au prăbușit în flăcări, la sol. Am văzut însă, chiar în fața mea, un fapt incredibil: un avion românesc de vânătoare IAR-80 s-a repezit în mijlocul formației inamice și a intrat în plin într-un aparat bolșevic. A urmat o explozie formidabilă pe cerul acestei zile fierbinți și resturile celor două aparate s-au împrăștiat pe o mare suprafață. Când am aterizat pe aerodrom, am aflat că pilotul erou care intrase voit în avionul inamic a fost locotenentul av. Vasile Claru”. 

Şi câţi aviatori români n-au acţionat pe Frontul de Est asemenea eroului Vasile Claru, urmând întocmai ordinul primit la începutul ostilităţilor: „Echipajul care a terminat muniția și în încleștarea luptei nu vede victoria se proiectează cu mașina în pasărea dușmană. Țara așteaptă de la voi întreg sacrificiul; a sosit ziua marilor înfăptuiri, dați faptei voastre motiv de legendă”.

Cunoaşteţi, de bună seamă, contextul: la 22 iunie 1941, România a intrat în luptă împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord; Gruparea Aeriană de Luptă a reprezentat principala forță aeriană românească de lovire a inamicului. Descoperiţi în Historia de iunie faptele de arme ale aviatorilor români pe Frontul de Est, în luna în care se împlinesc exact 80 de ani de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial.