„Pe toată linia bubuiau 700 de guri de tun române şi ruse, de se hâţâna pământul“

Volumul „Amintiri militare“, de Mihail Dimitrescu, apărut la tipografia „Epoca“, în 1897, beneficiază de o prefaţă elogioasă, semnată de I.L. Caragiale. Mihail Dimitrescu luase parte, în calitate de comandant de companie, la legendarul asalt al redutei Griviţa din 30 august 1877. Relatarea seacă, de proces‑verbal – remarcată de Caragiale –, face din cartea lui Mihail Dimitrescu – uitată azi – un veritabil document istoric.

Uriaşul depozit al Bibliotecii Academiei ţine sute, chiar mii de cărţi, care aşteaptă să fie descoperite de cineva, cerute la sală şi, eventual, citite. S-au strâns aici, de-a lungul deceniilor, prin aplicarea strictă, până-n decembrie 1989, a Legii Depozitului legal, care obliga tipografiile din ţară să trimită Bibliotecii orice tipăritură.

Am mai scris, cred, că această realitate oferă celui care frecventează Biblioteca posibilitatea unei întreprinderi asemănătoare, prin satisfacţia intelectuală presupusă, celei de arheolog. Sub iarba săracă a unei ridicături, arheologul poate descoperi, săpând cu ştiinţă sau chiar la întâmplare, o piesă preţioasă în procesul de mereu aproximare a trecutului.

La fel, cel ce merge constant la Biblioteca Academiei poate descoperi o carte despre care ştia câte ceva sau, nu de puţine ori, despre care habar n-avea că există. O descoperi uneori pe masa la care studiază un cercetător profesionist sau o studentă trimisă de profesorul îndrumător la Biblioteca Academiei, cu o listă de cărţi ce trebuie date gata în vederea lucrării de licenţă sau de masterat. Alteori, o descoperi, căutând la fişierul tradiţional – cel cu cartoane – o altă carte.

Eu însă am descoperit „Amintiri militare“, cărticica de memorii a veteranului căpitan Mihail Dimitrescu, tipărită în 1897 la tipografia „Epoca“, recitind „Publicistica“ lui I. L. Caragiale editată de Academie.În cotidianul „Epoca“ din 7 decembrie 1896, marele scriitor şi gazetar face să apară un articol elogios despre broşura lui Mihail Dimitrescu. Din excelentele note realizate de Stancu Ilin şi Constantin Hârlev, aflu că I. L. Caragiale făcuse o prefaţă la acest volum.

Din câte ştiam, Caragiale nu prea obişnuia să scrie prefeţe la cărţi. Poate pentru că, asemenea altor vedete ale culturii de la vremea sa, era sâcâit de fel de fel de grafomani ca să le binecuvânteze producţiunile. Sau, poate, spre deosebire de un articol de ziar, o prefaţă nu aduce parale. Or, aşa cum se cunoaşte, Caragiale nu se prea omora cu gesturile gratuite în materie de scris, considerând că activitatea de scriitor sau ziarist trebuie plătită.

Incitat, am căutat la fişier cartea lui Mihail Dimitrescu şi am cerut-o la sală. După cum se vede din reproducere (dreapta), „Prefaţa“ lui Caragiale e folosită de editură ca element publicitar.Cu toate strădaniile mele, n-am găsit în niciun dicţionar de personalităţi, nici în cel – deloc cunoscut azi, recenzat însă de Caragiale – întocmit de Dinu R. Rosetti în 1897, sub titlul „Dicţionarul contimporanilor“, amănunte despre Mihail Dimitriu.

Un destin semnificativ

Broşura „Amintiri militare“ ne oferă însă câteva date despre autor, suficiente pentru a desluşi că e vorba de o carieră militară semnificativă pentru anii perioadei de început a României moderne. Student al Academiei ieşene, Mihail Dimitrescu se înrolează voluntar, ca sergent, în august 1859, în Batalionul 1 Vânători. Urmare a unei înţelegeri între ţara noastră şi Franţa, din aprilie 1861, Batalionul de Vânători, ca şi celelalte din Armata română în formare, beneficiază de un instructor francez.

Tânărul stat are nevoie de o armată proprie. Sub puterea acestui comandament, dar şi ca urmare a legii de înaintare în Armată, din 1861, lege care abolise titulatura de nobleţe, la 30 august 1865, după un examen accesibil sergenţilor cu vechime, Mihail Dimitrescu e înaintat la gradul de sublocotenent. Trecerea Dunării, la 12 august 1877, îl găseşte căpitan, comandant de companie în Batalionul 1, Regimentul 8 de linie.

În această funcţie, Mihail Dimitrescu ia parte la asaltul redutei Griviţa, în istorica zi de 30 august 1877. Comandantul Batalionului din care face parte Mihail Dimitrescu nu e nimeni altul decât legendarul căpitan Valter Mărăcineanu, mort eroic în timp ce înfigea steagul pe redută. În „Amintiri militare“, Mihail Dimitrescu se rezumă la a relata sec, în termeni de specialitate, şi cu ochiul militarului implicat, asaltul redutei Griviţa. Expunerea rece, scutită de trăiri mai mult sau mai puţin artificiale, face din paginile dedicate asaltului un excepţional document istoric.

Sub acelaşi semn pot fi puse şi alte pagini din „Amintiri militare“:cele dedicate anilor de început ai Armatei române moderne, sau cele consacrate calvarului încercat de autor după ce-a fost rănit grav la Griviţa.

Boala autorlâcului

Din „Prefaţă“ înţelegem că însuşi Caragiale l-a îndemnat pe căpitanul veteran să-şi aştearnă povestirile într-o carte. La aproape zece ani de la Războiul de Independenţă, scriitorul ascultase cu interes pe bravul invalid, povestindu-i „toate câte le văzuse şi le păţise în timpul campaniei“. Ce l-a făcut pe Caragiale să-l îndemne pe autor să-şi adune amintirile într-o carte şi, mai ales, să-l susţină prin întocmirea unei „Prefeţe“ şi dedicarea unui articol în „Epoca“?

Răspunsul ni-l dă dialogul dintre Caragiale şi căpitan în chestiunea tipăririi într-o carte:„După ce am ascultat atâtea ş’atâtea lucruri interesante, povestite de căpitanul, i-am zis:– Căpitane, de ce nu le aşterni povestirile d-tale într’o carte?– Dar eu nu ştiu să fac cărţi, mi-a răspuns el râzând;eu nu sunt autor.– Atât mai bine! dacă ai fi autor, crede-mă, nu te-aş îndemna să faci o carte;sunt destule cărţi de autori. Tocmai pentru că eşti simplu militar, te îndemn să povesteşti în scris, cât se poate mai cum ai povestit prin graiu, tot ce poţi povesti despre campania la care ai luat parte.– Să’ncerc, mi-a spus Dimitrescu.– Numai un lucru te mai rog:povestind, nu uita un minut că nu eşti autor, – nimeni nu întunecă mai mult fapte şi lucruri limpezi, şi de ele am nevoie, decât autorii“.

În numărul din 15 aprilie 1901 al „Moftului român“, directorul publicaţiei, nimeni altul decât I. L. Caragiale, dă curs unei spaime niţel surprinzătoare pentru noi, depărtaţi urieşeşte de vremurile respective:spaima faţă de luarea cu asalt a Poştei Redacţiei de o mulţime de inşi care-şi trimit producţiile în vederea publicării:„Iată, câteva zile de când a reapărut bietul «Moftul Român»;e incredibil numărul operelor ce ni s-au trimis cu poşta – o ladă plină! Dar să-ţi fie autorul copil – să-i rupi urechile! dar să-ţi fie slugă – să-l iei în palme! rob – să-l spânzuri! Dumnezeule! o fi vreo ţară pe lume în care să bântuie mai cu furie ca la noi grafomania şi spanacografia?“

Prima ediţie a „Moftului român“ – cea din 1893 – e marcată de campania crâncenă, aproape sălbatică, dusă împotriva grafomaniei, văzută de Caragiale, în articolul din 1901, ca „o mare primejdie, ca o adevărată calamitate în drumul culturii noastre naţionale“.

Îndemnarea lui Mihail Dimitrescu de a-şi strânge istorisirile într-o carte şi a le da la tipar pare a contrazice obsesia lui Caragiale că se publică mult şi prost în România vremii sale. În definitiv, dacă ne gândim bine, nici „Amintiri militare“ nu excelează prin talentul de scriitor, ba chiar, uneori, nici prin rigoarea stilistică. Dialogul redat în „Prefaţă“ ne dezleagă posibilul mister.

Din câte se vede, Caragiale pune un accent deosebit pe condiţia ca Mihail Dimitrescu să nu se creadă autor. În câteva articole tipărite în „Voinţa naţională“ din 1885 („O boală contagioasă“, „Prostia în viaţa noastră publică“, „Un specimen de pretenţie“), I.L. Caragiale îşi dezvăluie izvorul ostilităţii sale faţă de abundenţa textelor publicate:pretenţia nejustificată a celor care le-au scris de a fi opere:„Pretenţia neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societăţii noastre, în ştiinţă, în artă şi mai ales în politică“(„Prostia în viaţa noastră publică“, în „Voinţa naţională“, 20 august 1885).

Caragiale n-are nimic împotrivă ca un cetăţean să se apuce de scris. La o adică, n-are nimic împotrivă ca respectivul să-şi publice producţiunile. îl scoate din sărite însă pretenţia celui care a scris o prostie de a trece drept scriitor, publicist, ziarist, poet şi, prin asta, şmecheria de a exploata acest titlu.

Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“ putea să scrie cât poftea imbecilităţi precum articolul din „Vocea Patriotului Naţionale“. Piesa ni-l surprinde însă făcând caz de condiţia sa de publicist, exploatând-o şmechereşte în faţa lui jupân Dumitrache şi a lui Ipingescu, ba şi chiar în faţa Ziţei. I.L. Caragiale îl îndeamnă pe Mihail Dimitrescu să-şi publice istorisirile ştiind că veteranul de război nu va face niciodată caz de situaţia sa de autor. Publicarea şi susţinerea „Amintirilor militare“ se vor un gest polemic din partea lui Caragiale, o nouă lovitură dată bolii autorlâcului.

Un document istoric

Atât în „Prefaţă“, cât şi în articolul de susţinere, Caragiale deosebeşte drept trăsătură de elogiat a „Amintirilor militare“ absenţa literaturizării:„Nu avem prin urmare a face cu o operă de artă, ci cu relaţia (relatarea, n.n) exactă a unuia dintre făptuitori. Astfel, tot aparatul artistic lipseşte;el e înlocuit, în această dare de seamă, prin bogăţia episoadelor şi prin simplicitatea expunerii. Felul natural şi simplu de expunere a faptelor vitejeşti, fără încărcături retorice, fără declamaţiuni, mai mult sau mai puţin artificiale, este cu desăvârşire interesant. Aici povestirea ne atrage şi ne subjugă nu prin cum, ci prin ce. Acest ce este desbrăcat de orice meşteşugire şi câştigă foarte mult prin această manieră naturală cu care ni se prezintă“.

Într-adevăr, aşa cum ne arată episodul cu luarea Griviţei, „Amintiri militare“ e mai degrabă o dare de seamă, un proces-verbal decât o operă literară sau măcar gazetărească.

De ce a insistat Caragiale ca veteranul să-şi publice istorisirile într-o carte? Tocmai pentru că ele sunt simple relatări ale celor întâmplate, lipsite de intervenţiile eului narator. Despre Războiul de Independenţă s-au publicat, în cei zece ani dintre 1877 şi momentul întâlnirii lui Caragiale cu Mihail Dimitrescu, numeroase texte dedicate campaniei de peste Dunăre. Nu numai prozele, poeziile şi bucăţile de publicistică, dar şi relatările celor care participaseră sufereau de distorsiunea Adevărului prin intervenţia eului narator.

Posteritatea era lipsită astfel de un lucru esenţial în cercetarea unui moment al trecutului:documentul istoric. Îndemnându-l pe Mihail Dimitrescu să-şi scrie şi să-şi publice memoriile din Război, susţinându-l în „Epoca“, I.L. Caragiale pune la dispoziţia istoricilor noştri un excepţional document despre Războiul de Independenţă.Fără s-o ştie, I.L. Caragiale le dă o mână de ajutor.

Prefaţa lui I.L. Caragiale

("Dorobanţul", pictură de Nicolae Grigorescu)

„Veteranul căpitan Mihail Dimitrescu îmi comandă să spun câteva cuvinte asupra publicaţiunii sale «Amintiri Militare».Sunt dator să execut scurt mişcarea, şi iată de ce. Aceste «Amintiri», eu am stăruit să fie date la lumină. Făcând cunoştinţă cu bravul invalid, acum câţiva ani, l-am rugat să-mi povestească toate câte le văzuse şi le păţise în timpul campaniei de peste Dunăre.După ce am ascultat atâtea ş’atâtea lucruri interesante, povestite de căpitanul, i-am zis:– Căpitane, de ce nu le aşterni povestirile d-tale într’o carte?– Dar eu nu ştiu să fac cărţi, mi-a răspuns el râzând;eu nu sunt autor.– Atât mai bine! dacă ai fi autor, crede-mă nu te-aş îndemna să faci o carte;sunt destule cărţi de autori. Tocmai pentru că eşti simplu militar, te îndemn să povesteşti în scris, cât se poate mai cum ai povestit prin graiu, tot ce poţi povesti despre campania la care ai luat parte.– Să’ncerc, mi-a spus Dimitrescu.– Numai un lucru te mai rog:povestind, nu uita un minut că nu eşti autor, – nimeni nu întunecă mai mult fapte şi lucruri limpezi, şi de ele am nevoie, decât autorii.După câtăva vreme, veteranul mi-a adus gata pe hârtie «Amintirile» sale.

Le-am citit aceste «Amintiri Militare» cu o deosebită plăcere. Este o povestire simplă şi plină de interes a evenimentelor eroice de peste Dunăre, o povestire pe care ne-o face nu un artist prin închipuire, ci un părtaş de fapte.

Nu avem prin urmare a face cu o operă de artă, ci cu relaţia (relatarea, n.n.) exactă a unuia dintre făptuitori. Astfel, tot aparatul artistic lipseşte;el e înlocuit, în această dare de seamă, prin bogăţia episoadelor şi prin simplicitatea expunerii.Felul natural şi simplu de expunere a faptelor vitejeşti, fără încărcături retorice, fără declamaţiuni, mai mult sau mai puţin artificiale, este cu desăvârşire interesant.

Aci povestirea ne atrage şi ne subjugă nu prin cum, ci prin ce. Acest ce este desbrăcat de orice meşteşugire şi câştigă foarte mult prin această manieră naturală cu care ni se prezintă.Ceea ce distinge iarăşi povestirile veteranului căpitan este lipsa de personalitate, lipsa aproape completă a acelui eu, atât de detestabil mai ales în povestirile de vitejie. În vinele povestitorilor de isprăvi eroice circulă în genere mai multe sau mai puţine picături din sângele faimosului baron de Münchausen. Ei bine, sângele autorului acestor «Amintiri Militare» a rămas curat moldovenesc.

Dar dacă, întrucât priveşte personalitatea-i proprie, autorul nu face niciodată vreun caz deosebit, asta nu înseamnă că povestirile sale sunt reci şi lipsite de orice entuziasm.Din contră. De câte ori vorbeşte de patria şi oastea românească, de marele lor Căpitan, de mândrul drapel, atunci acest veteran, care-şi târăşte picioarele schilodite în război, capătă aripile inspiraţiei.

Sunt pagini în «Amintiri Militare» în adevăr mişcătoare prin sinceritatea şi căldura cu cari sunt scrise.«Amintirile Militare», prin exactitatea faptelor, prin simplicitatea expunerii, prin lipsa de pretenţie personală şi de meşteşugire a autorului şi prin frumoasele sentimente patriotice, sunt astfel vrednice de recomandat cititorilor ca o carte în adevăr bună.A lua parte la un război este desigur una din cele mai mari împrejurări ce se poate ivi în viaţa unui om. Dar aceasta nu e dat oricui. Pentru aceasta ne atrag aşa de mult povestirile războinice. Povestirea, fără reflexiuni personale şi fără mult aparat, despre grozavele amănunte ale unui război constituie cea mai interesantă lectură.

Între astfel de povestiri, găsesc «Amintiri Militare» ale veteranului căpitan Mihail Dimitrescu, cu deosebire preţioase.“ (Caragiale)

„Amintiri militare“

(„Gornistul“, pictură de Nicolae Grigorescu)Privire retrospectivă asupra desvoltării Armatei Române de la 1859. – 1866. – Carol I. – Resboiul se apropie. – Peste Dunăre. – Atacurile Plevnei. Capitularea lui Osman Paşa. – Intrarea triumfală în Capitală. Monumentul de la Smârdan. De veteranul căpitan Mihail Dimitrescu, cu o prefaţă de I.L. Caragiale, Bucureşti, 1897, Tipografia „Epoca“ Strada Clemenţei, 3, Memoriei bravilor mei camarazi morţi pe câmpul de resboiu

12 august 1877Trecerea Dunării

La nouă ore noaptea timpul era lin şi luna plină apărea grandioasă pe orizont. Ne coborâm la malul Dunării întregul batalion, acolo găsim pontoane montate şi cu soldaţi de marină, pentru a le conduce, plus formate portiţe pe 4 pontoane şi cu grilaj împrejur, destinate pentru cele două piese de artilerie şi un escadron de cavalerie. Îmbarcăm soldaţii în pontoane şi după ce era totul gata am început a pluti în susul apei până în dreptul râului Ischer, care se varsă în Dunăre, fiind mascat drumul nostru de un Ostrov.

Ajungând în mijlocul Dunării, s-au lăsat pontoanele în scursul apei, aşa că am sosit la ţărm în dreptul satului Ghighi. După ce au ajuns toate pontoanele, s-au pogorât soldaţii, s-a format batalionul în coloană de companie;asemenea au ajuns cavaleria şi artileria;şi am avansat cu multă precauţiune spre râul Ischer, pe care l‑am trecut, şi am ocupat în acea noapte satul Beşlii.Toată noaptea aceasta s-a făcut trecerea a totalei brigăzi.

Nu-şi poate cineva închipui câtă emoţiune m-a coprins când m-am văzut în ţara inamică şi ce gol lasă în suflet ideea că nu mai calci pe pământul ţării tale.30 august 1877Atacul redutei Griviţa

Ziua de 30 August sosi. Era o zi foarte urâtă;ceaţa, şi ploaia cădea măruntă şi deasă. Începe bombardamentul în revărsatul zorilor. Pe toată linia bubuiau 700 de guri de tun române şi ruse, de se hâţâna pământul (...).

La ora 10 dimineaţa se destină ca batalionul I din al 10-lea regiment de Dorobanţi, comandat de maiorul Şonţu, format numai din Vrănceni, două companii să formeze tiraliori şi două companii cu scări şi cu faşine să fie avan-garda brigăzii I-a din divizia III, ca să angajeze lupta cu inamicul, iar batalionul I din regimentul al 8-lea de linie, sub comanda căpitanului Valter Mărăcineanu, se formează în coloană de atac. Ambele aceste două batalioane sunt destinate să atace faţa redutei Griviţa No. 2, care se vedea.

La ora 11 se pune în marş toată brigada, precum şi brigada Borănescu, care venea la stânga noastră.Artileria trăgea necontenit şi obusele treceau vâjiind pe deasupra noastră, făcând o armonie plăcută şi războinică. Ploaia nu înceta de loc, dar coloanele noastre avansau mereu. Ajungem într-o vale unde curge un mic pârâiaş şi ne oprim puţin acolo. Acea vale era acoperită de cadavre omeneşti, chipiuri ruseşti cu banta albă, zdrenţe de mantale, de cămăşi roşii şi diferite fragmente;căci aici se luptaseră ruşii, având mari pierderi;şi ai noştri numiră această vale valea plângerei. Noi aşteptam semnalul pentru începerea luptei.

La ora 3 se dă o rachetă pe linia de artilerie, semnal ca trupele să intre în luptă.Coloana Borănescu începe să înainteze în ordinea următoare:Batalionul al II-lea de Vânători, având în frunte 3 companii risipite în tiraliori, iar o altă companie era împărţită în secţii şi purtau fascine, gabioane şi scări pentru escaladarea redutei. Venea apoi batalionul I din regimentul 14 Dorobanţi, cari servea ca rezervă.

Coloana de atac din divizia IV-a trebuia să atace laturea din dreapta şi ieşirea. Această coloană era în combinaţiune cu noi. Când ieşi din vale pe creasta colinei, întâlneşte în faţă o altă redută, numită Griviţa No. 1, care nu era încă cunoscută, căci toate redutele erau făcute în eşeche, o atacă energic şi ajunge chiar pe marginea şanţului al întăririlor turceşti. Focul era aşa de violent şi pierderile aşa de mari, încât această coloană fu nevoită a se retrage. O parte din trupe se aruncă în urma unei movile aflată ca la 200 de metri în partea despre miazăzi a redutei. Turcii ieşiră din redută şi urmăriră pe români în retragere;trupele năvălitoare însă nu se descurajară, căci se formează din nou şi cu un nou avânt pornesc în contra turcilor pe care-i sileşte de a reintra în redută.

Focul apărătorilor întăririi era aşa de hrănit şi pierderea batalioanelor noastre aşa de simţitoare, încât nici acest al doilea asalt, care avu loc pe la orele 4 ½, nu isbuti. Cea mai mare parte din luptători sunt siliţi atunci a se adăposti iarăşi în dosul movilei şi în alte posiţiuni care putea să‑i apere puţin.Carol I, Domnitorul românilor, care era comandantul suprem al întregii armate româno-ruse în jurul Plevnei, văzând că cele două asalturi sunt fără isbândă, aleargă în mijlocul trupelor, le reînsufleţeşte prin cuvinte bărbăteşti şi le îndeamnă a reîncepe lupta.

Glasul viteazului Domn şi purtarea sa găsiră adânc răsunet în inimele bravilor oşteni. Peste puţin ei aveau să dovedească aceasta.Mai în acelaşi timp, câteva companii ruseşti, care din cauza ceţei pierduseră drumul şi nu putuseră ataca odată cu românii, veneau din satul Griviţa către movila unde erau românii. Trupele române, care suferise grele încercări, dar care-şi păstrau întreaga energie, întrunindu-se cu trupele ruseşti, care sosiseră aşa de târziu, se asvârlă împreună pentru a treia oară la asalt, având batalionul al II-lea de Vânători tot în fruntea lor.De astă dată, după o luptă atât de sângeroasă, această redută cade în mâinile românilor, dimpreună cu 5 tunuri şi un drapel, luat de batalionul 2 Vânători.

Deosebite curajul şi devotamentul ce dovedi maiorul Candiano-Popescu, care, în ploaia de gloanţe şi obuze ce venea de la turci, îngrijea de răniţi ca un adevărat părinte, dându-le ajutoarele posibile.În acelaşi moment şi noi, aceste două batalioane din brigada Ipătescu, care avea rolul de a ataca faţa redutei Griviţa No. 2, după combinaţiunea făcută, cum am vorbit mai sus-batalionul I din al 10-lea regiment de Dorobanţi, comandat de maiorul Şonţu, două companii din acel batalion – s-au presentat pe creasta colinei şi au angajat lupta cu tiraliorii inamici;două companii cu scări şi faşine le precedau.

O canonadă groasnică din reduta Bucovu, care era din dreapta redutei Griviţa No. 2, şi canonada din reduta Griviţa, precum şi ploaia de gloanţe de pe şevalierele redutei, au zdrobit acest batalion, rămânând pe câmpul de luptă morţi şi răniţi, soldaţi şi ofiţeri, murind şi maiorul Şonţu.

Atunci colonelul Ipătescu şi locotenent-colonelul Poenaru, alăturea cu batalionul I din regimentul 8 de linie, comandat de căpitanul Valter, format în coloană de companie, ne repezim în pas gimnastic tot pe acea creastă, pierdem vreo 40 oameni din batalion şi ne coborâm în fundul văii a II-a. Eram sub unghiul mort al proiectilelor inamice, rămânând celelalte 2 batalioane ca susţinere. În parcursul acesta, colonelul Ipătescu şi locot.-colonel Poenaru au pierdut caii de sub ei, fiind loviţi de gloanţele inamice.

Inamicul, văzând atacul nostru atât de energic, se retrage în redută şi în şanţurile care erau înaintea ei. Noi începem a avansa. În faţa noastră era o pădure aşezată pe prelungirea pantei, în faţa redutei, şi trebuia să trecem prin ea. Intrăm în fine în acea pădure, dar din reduta Bucovu 8 tunuri încep a bate pădurea în amfiladă.

Două companii de turci nizami, tot din acea redută, ieşiseră pe o altă pantă, care predomina panta pe care noi o atacam, se ascund într-un tufiş, se culcă la pământ, şi ajutaţi de două mitraliere de câmp, trăgeau salve în flancul batalionului nostru încât ne secerau cumplit. Noi nu ne descurajam deloc, mergeam tot înainte cu speranţa în D-zeu şi împinşi de simţul datoriei de oşteni români, devotaţi ţării şi Domnitorului.

Ce grozavă durere! îmi ardea inima când vedeam cum cădeau soldaţii;nu puteau avansa cu repeziciune, împiedicaţi de o ploaie de gloanţe şi obuse.

Acea pădure, care nu ţinea decât 100 metri, era legată cu sârmă de la un capăt la altul, la înălţimea genunchilor, încât soldaţii, împiedicându-se, nu puteau avansa. Cu mare greutate şi cu mari pierderi am ieşit din pădure. Aici am pierdut pe căpitanul Panu, locotenentul Şurcă, sub-locotenentul Ulescu şi sub-locot. Nancovici!

La ieşirea din pădure, ni se presintă un şanţ şi de după parapetul lui ne pomenim cu o salvă de foc. Căpitanul Valter înfige fanionul batalionului în parapetul acelui şanţ şi cade mort, fiind lovit de 4 gloanţe succesive. Tot aici a mai căzut mort sub-lt. Horcea şi căzui rănit şi eu şi sub-locot. Maurice Brociner din compania mea. Asemenea lt. Teliman, sub-lt. Dumitrescu Petre şi sub-lt. Stanciu au mai fost răniţi;neatins a rămas numai sub-locot. Cugler, a cărui manta era ciuruită de gloanţe.

Cu un cuvânt, aceste două batalioane erau decimate complectamente. Până la redută, mai erau aproape 200 metri. Batalioanele de reservă au avansat şi au rămas stăpâne pe această poziţie;iar noi, decimaţi… câţi mai rămăsesem… ne-am retras!

Fie-mi permis a ruga pe noua generaţiune de ofiţeri de stat-major, când fac recunoaşteri, să nu le facă pripite, ci cu multă băgare de seamă, atât în timp de pace şi mai cu osebire în timp de război, când o recunoaştere necomplectă poate costa atâtea şi atâtea vieţi“.

Uniformele dorobanţilor

Uniformele purtate de dorobanţi în timpul Războiului de independenţă (1877-1878) au fost adoptate în anul 1873. Ele erau compuse din următoarele elemente:

Căciulă din blană neagră de oaie, de formă „cucă“, ornată în faţă cu cifrul domnitorului Carol. Pe partea stângă, căciula avea o cocardă tricoloră, din metal, pe care era fixat numărul regimentului, avînd deasupra o pană de curcan. Căciula era prevăzută cu o subbărbie din piele neagră.
Bluză din pânză albă, încheiată la un rând de nasturi ascunşi. Bluza era ornată în faţă cu o bandă verticală din pânză albastră. Avea guler, manşete (tip cămaşă) şi epoleţi din pânză albastră. Pe epoleţi era figurat numărul regimentului, din postav bleumarin.
Pantaloni din postav alb.
Manta din postav gri, încheiată la un rând de 5 nasturi, cu guler şi manşete răsfrânte. Mantaua avea o clapă de buzunar, paspoalată cu albastru, plasată pe partea stângă a pieptului.
Cizme din piele neagră, cu carâmb înalt sau opinci.
Centură din piele neagră.
Cartuşiere din piele neagră, de formă rectangulară, fixate pe centură, în faţă şi la spate.
Port-baionetă, din piele neagră, purtată pe şoldul stâng.
Sac de merinde din pânză albă, purtat în bandulieră pe şoldul drept.
Bidon din metal sau sticlă, purtat în bandulieră, pe şoldul stâng.
Raniţă de formă rectangulară, din pânză impermeabilizată neagră, cu curele din piele neagră.