Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud. Secretele unei prietenii intime

Paul Verlaine, poet francez, născut la Metz (1844-1896). Mai întâi, „poet-funcţionar” şi de salon, profesând un ideal umanitar, el a cunoscut o confuzie morală datorită unei iubiri nefericite, alcoolismului şi înrâuririi lui Baudelaire (Poeme saturniene, 1866; Sărbători galante, 1869).

După o perioadă de linişte (Cântecul bun, 1870), întâlnirea cu Rimbaud i-a bulversat întreaga sa viaţă. Şi-a regăsit credinţa catolică (Înţelepciune, 1881) şi energia creatoare şi a compus o poezie plastică şi muzicală (Odinioară şi curând, 1884). Devenit, fără voia lui, şef de şcoală „decadentă”, a publicat Poeţi blestemaţi (1884) şi apoi a rătăcit cu cameră mobilată prin spitale, publicându-şi poeziile culese de circumstanţă (Paralele, 1889,  Invective, 1893).

În 1871, Verlaine l-a întâlnit pe Arthur Rimbaud, atunci în vârstă de 17 ani. Acest adolescent de geniu scrisese deja câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale, înţelepte şi bulversante, care urmau să alipească poeziei noi domenii, cucerite în lumea stranie şi tenebroasă a inconştientului. Demersul poetic al lui Rimbaud, singular, iraţional, a deschis calea expresionismului, simbolismului şi suprarealismului. Lucru remarcabil, dar poetul şi-a scris întreaga sa operă într-un interval de timp foarte scurt, din 1869 până în 1873.

Rimbaud avea o natură impetuoasă, neliniştită, nestabilă. După înfrângerea de la Sedan, a plecat la Paris, unde, bănuit de spionaj, a fost arestat şi închis un timp. După eliberare, a revenit la părinţii săi din Charleville, dar nu a rămas aici prea mult timp. Reluându-şi peregrinările, a voiajat prin Belgia vreme de câteva săptămâni. Când a aflat vestea cea nouă a proclamării Comunei, a revenit imediat la Paris pentru a se alătura „comunarzilor”. Ajuns la Paris, după şase zile de mers pe jos, datorită aparenţei sale copilăreşti a scăpat de a fi împuşcat de soldaţii guvernamentali, care cuceriseră capitala.

Prietenia dintre cei doi poeţi a devenit în scurt timp intimă

Reîntors la Charleville, a trimis în septembrie 1871, o copie a poeziei sale Corabia beată lui Verlaine. Acesta a găsit-o excepţională şi a ţinut să-l cunoască personal pe autor. El l-a invitat pe Rimbaud la Paris, lucru acceptat cu interes. Verlaine a rămas total surprins când s-a pomenit în faţa sa cu un tânăr deşirat, ce abia împlinise 17 ani. Prietenia dintre cei doi poeţi a devenit în scurt timp intimă. (…) Ei îşi petreceau nopţile împreună rătăcind prin cafenelele şi restaurantele din Cartierul Latin. Verlaine îşi dorea de multă vreme un astfel de însoţitor.

Rimbaud îşi părăseşte soţia

Tânăra soţie a lui Verlaine – poetul se căsătorise de puţină vreme – şi-a dat curând seama de adevărata natură a legăturilor care îi uneau pe cei doi;de aceea s-a străduit din toate puterile să-l îndepărteze pe Rimbaud din casa pe care ea o moştenise de la părinţii săi. Aceasta nu l-a împiedicat, totuşi, pe tânărul poet să rămână la Paris, unde hoinărea peste tot. Verlaine a reuşit, după un timp, să-i găsească un adăpost şi l-a prezentat în diverse cenacluri intelectuale din capitală. Dar Rimbaud, care dormita în alcool şi drog, a sfârşit prin a indispune pe toată lumea prin atitudinea vulgară şi viaţa sa destrăbălată.

Atunci când Rimbaud s-a reîntors la Charleville în martie 1872, a primit de la Verlaine o serie de scrisori exaltate care l-au determinat să revină după câteva săptămâni la Paris. La 7 iulie 1872, Rimbaud s-a confesat lui Verlaine că nu putea să mai rămână în acest oraş care îl dezgusta. Verlaine şi-a părăsit tânăra soţie şi a plecat cu Rimbaud în străinătate. Pot fi regăsite sub formă de poeme etapele acestei călătorii în culegerea Romanţe fără cuvinte.

Stabiliţi la Bruxelles, ei au fost ajunşi de soacra şi soţia lui Verlaine, care au vrut să-l aducă pe acesta din urmă la Paris. Fiind convins de acestea, Verlaine pleacă cu ele la Paris. Dar, la frontieră, le părăseşte şi dispare în noapte. Soţia sa avea să nu-l mai vadă niciodată. La puţin timp după aceasta, ea a cerut divorţul.

Fugarii

Două luni mai târziu, Verlaine şi Rimbaud s-au instalat la Londra. Fiind născut la Metz, care tocmai fusese cedat Germaniei, Verlaine s-a dus la consulatul general al Franţei optând pentru naţionalitatea franceză. Cei doi poeţi au stat trei luni la Londra, unde au frecventat în special mediile de emigranţi francezi, consumând fără măsură alcool. În fiecare seară târziu, se întorceau complet beţi în camera mobilată în care locuiau împreună şi în care au scris: Romanţe fără cuvinte şi Iluminaţii. Cheltuielile erau în întregime suportate de Verlaine, căruia mama sa, de bine de rău, îi mai trimitea nişte bani.

La Londra, Verlaine a încercat să se reîmpace cu soţia sa;el se temea de scandalul care nu ar fi putut fi evitat în cazul unui divorţ. Dar s-a izbit de un refuz din partea soţiei şi a familiei acesteia. Pe de altă parte, şi mama lui Rimbaud insista ca fiul său să părăsească Londra şi să revină acasă. Unele zvonuri îi parveniseră despre relaţiile îndoielnice ale fiului său. Acesta la început a refuzat, după care, în luna decembrie, s-a reîntors la părinţii săi în Charleville.

Verlaine a suferit cumplit după plecarea prietenului său.  În ianuarie, Rimbaud a revenit pentru câteva zile la Londra, unde a aflat că prietenul său este bolnav. Mama lui Verlaine, care mai spera ca fiul său să se împace cu soţia sa, a venit şi ea la Londra.

În luna aprilie, Verlaine a mers la mătuşa sa, în Ardeni, şi i-a spus că demonul său îl bate la cap să meargă să moară lângă părinţii săi. Totuşi a început să lucreze cu înfrigurare la Un anotimp în infern. Abia ajuns în Ardeni, Verlaine a aranjat lucrurile pentru a-şi putea revedea prietenul. O primă întâlnire a avut loc la Bouillon, la 24 mai. Cei doi s-au decis să se reîntoarcă la Londra împreună, unde au şi sosit la 27 mai.

Între alcool şi poezie

Viaţa lor comună a căpătat de această dată o turnură dezastruoasă. Nu se mai puteau suporta unul pe altul şi îşi înecau în alcool iritarea şi grijile. După circa o lună, Verlaine, sătul de această existenţă lamentabilă, s-a decis să-şi abandoneze prietenul. Într-o epistolă pe care a scris-o în momentul când a revenit pe continent, i-a comunicat lui Rimbaud motivele plecarii sale precipitate şi l-a rugat să-l scuze că l-a lăsat fără bani. A mai adăugat că trebuia să considere ca definitivă separarea lor. Aceasta nu-l va împiedica, totuşi, să-l cheme la el, trei zile mai târziu.

Ajuns la Bruxelles, la 4 iulie, Verlaine a tras la hotelul Liége. I-a scris soţiei sale că trebuie să se vadă cel mai târziu în trei zile, în caz contrar se va sinucide. I-a făcut cunoscută decizia sa şi mamei sale, ca şi mamei prietenului său. Doamna Verlaine a plecat imediat spre Bruxelles pentru a împiedica producerea unui act ireparabil. Cât priveşte pe doamna Rimbaud, ea i-a răspuns poetului printr-o lungă scrisoare edificatoare, în care făcea apel la conştiinţa sa.

În tot acest timp, Verlaine nu a luat câtuşi de puţin în serios propria sa ameninţare cu sinuciderea. Deodată s-a decis să se angajeze ca voluntar în armata spaniolă, proiect imediat abandonat, fiind o manifestare caracteristică a temperamentului său instabil. Soţia sa şi familia acesteia, încunoştiintaţi de ameninţarea cu sinuciderea, nu au găsit de cuviinţă să reacţioneze.

Gândurile negre s-au răspândit când, la 6 iulie, a primit o scrisoare de la Rimbaud care îl implora să revină la el, la Londra, sau cel puţin, să-i permită să-l revadă la Bruxelles şi îi cerea iertare pentru că a fost odios cu el. Pradă unor sentimente contradictorii, Verlaine nu ştia ce decizie să ia. A sfârşit prin a trimite o telegramă la Londra, rugându-l pe Rimbaud să vină la Bruxelles cât mai repede posibil, întrucât el, Verlaine, se angajase ca voluntar în armata spaniolă. Rimbaud, care după plecarea prietenului sau s-a pomenit lipsit de resurse şi incapabil de a-şi câştiga existenţa la Londra, a pornit imediat la drum. Între timp, Verlaine a aflat de la ambasada Spaniei că nu se primesc voluntari străini.

La 8 iulie seara, Rimbaud ajunge la Bruxelles şi se caza la acelaşi hotel unde locuia şi Verlaine şi mama acestuia. În dimineaţa zilei de 9 iulie, cei doi amici au parcurs oraşul, făcând mai multe popasuri prin cafenele, în final ajungând la hotel complet beţi. Verlaine a început din nou să vorbească de sinucidere, dar mai întâi a dorit să se împace cu soţia sa. Rimbaud şi-a exprimat intenţia de a se duce la Paris. Verlaine l-a rugat imediat să părăsească această idee. Îi era teamă să piardă ultima şansă de a evita divorţul;ca atare, prezenţa lor comună la Paris ar fi fost privită ca o provocare de către soţia lui Verlaine daca ar fi aflat. Dar Rimbaud, care îşi bătea joc tot timpul, a declarat că nimic în lume nu l-ar putea face să-şi schimbe părerea, izbucnind o ceartă violentă. Rimbaud nu ceda deloc.

restul pe Istorii Regasite