Pasta de dinţi, de la pudră de cărbune la fluor

Printre multele invenţii pe care ni le-au lăsat moştenire egiptenii se numără şi pasta de dinţi, pe care deja o foloseau acum 7000 de ani, cu mult înainte de a dezvolta şi periuţa de dinţi. Nici grecii şi nici romanii nu erau străini de pasta de dinţi, iar în India şi China apare prin secolul al VI-lea a.Hr.

Anticii foloseau produsul tot în aceleaşi scopuri ca şi astăzi, pentru a curăţa dinţii şi gingiile şi a reîmprospăta respiraţia, numai că ingredientele erau foarte diverse şi variate. Printre ele am fi găsit o pudră  rezultată din amestecul de cenuşă din copite de bovine, coji de ouă arse sau piatră ponce. Grecii şi romanii preferau ceva chiar şi mai abraziv, aşa că recurgeau la oase pisate şi cochilii de scoici. Se mai puteau adăuga cărbune pudră sau scoarţă, eficiente împotriva respiraţiei urât mirositoare. Gustul probabil că era foarte neplăcut, dar pudra, alături de periuţa de dinţi reprezentată de nişte beţişoare masticabile, ajuta la menţinerea unei igiene minimale. Şi chinezii întrebuinţau o gamă largă de substanţe, printre care ginseng, sare şi tot felul de ierburi, asigurând un gust ceva mai plăcut. Este poate de prisos să precizăm că doar cei înstăriţi îşi permiteau fie şi această igienă minimală.

În epoca modernă pasta de dinţi a început să fie produsă la începutul secolului al XIX-lea. Variantele timpurii conţineau săpun şi chiar cretă. În Anglia am fi întâlnit la ingrediente şi seminte de areca, iar reţetele de casă de la 1860 recomandau cărbunele pisat. Oricum, ‘pasta’ era până în acest moment de fapt pudră. Abia după 1850 a apărut pasta propriu-zisă, prima oară într-un borcănel, denumită Crème Dentrifice. În 1873 Colgate a iniţiat producţia de masă, iar la sfârşitul secolului avem în cele din urmă o imagine apropiată de cea din zilele noastre:pasta la tub, la început din tinichea şi abia după WWII din plastic.

Până prin 1945 insă produsul a continuat să conţină săpun. Ulterior acesta a fost înlocuit de alte ingrediente pentru a crea o emulsie mai fină, cum ar fi lauril sulfatul de sodiu, care încă este foarte întâlnit. În a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost dezvoltate şi paste de dinţi mai specializate, pentru tratarea sau prevenirea unor afecţiuni precum hipersensibilitatea dentară. Pasta de dinţi cu fluor împotriva cariilor a apărut pe piaţă în 1914. De asemenea, pastele au devenit mai puţin abrazive pentru a preveni problemele cauzate de periatul excesiv. Destul de recent s-au introdus şi pastele pentru albire sau cele cu triclosan pentru protecţie sporită împotriva plăcii, cariilor sau gingivitei. Uitându-ne înapoi, poate că cel mai interesant este când constatăm că şi anticii şi modernii împărtăşeau aceleaşi mici preocupări cotidiene pe care încercau să le soluţioneze cât mai ingenios cu putinţă.