Paradisul de la Aluniş, veşnicia nepăsării

Povesteam anul trecut despre un loc pe care îl am în suflet, ansamblul rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru şi pe care unii îl numesc Athosul românesc. Cu tot periplul făcut pe la multe alte monumente de patrimoniu din România, nu am uitat de situaţia acestor locuri.

Pe scurt vom spune doar că munţii Buzăului, respectiv zona Aluniş-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de locuinţe rupeste între care cea mai cunoscută este biserica din satul Aluniş. Aceasta funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele locaşuri săpate în piatră în care încă se mai slujeşte. Se pare că a fost săpată în piatră pe la 1274-1275 de către doi ciobani, Vlad şi Simeon. Legenda spune că unul dintre cei doi ciobani a avut un vis în care a fost indemnat să sape în piatră unde se află azi biserica de la Aluniş pentru că acolo va găsi o icoană. Acesta ar fi găsit icoană şi apoi cu ajutorul celuilalt cioban ar fi săpat biserica. Chiar dacă avem de a face doar cu o poveste este cert că pe la 1351 biserica exista şi funcţiona drept schit de călugări, deşi cercetările specialiştilor indică posibiliatea apariţiei acestui ansamblu în secolul IV.

De asemenea istoria locului numit „Fundul Peşterii”, mai cunoscut şi ca schitul „Peştera”, care este cel mai important din zonă din punct de vedere istoric. Lăcaşul a fost amenajat şi locuit în secolele VI – IV î.Hr. şi refolosit în evul mediu timpuriu de către călugării creştini. Pe pereţii schitului se află incizate săbii scurte de tip „akinokes”, specifice sciţilor şi perşilor, desene ce datează din anul 2000 î. Hr. şi sunt probabil unice în Europa şi în lume.

Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii

Doar aceste lucruri menţionate acum, lăsând deoparte detaliile cu privire la celelalte schituri şi ele extrem de vechi cuprinse în articolul nostru – Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare– ar fi trebuit să atragă atenţia multora dintre cei care au putere de decizie în privinţa patrimoniului, dar şi a turismului.

Ce s-a întâmplat într-un an la Aluniş?

Voi începe prin a mă voi exprima uşor eufemistic folosind expresia lui Lucian Blaga:“veşnicia s-a născut la sat” şi o voi completa cu cea a lui Constantin Noica – “timpul nu trece, ci omul trece prin timp”. Asta pentru a nu repeta încă din prima propoziţie lucrurile enumerate anul trecut.

Spunem atunci că nu există:ghid turistic, marcaje, drumuri accesibile sau voinţă ca multe dintre aceste lucruri să se rezolve. Remarcam atunci că drumul reabilitat din fonduri SAPARD şi inaugurat în 2004, suferă încontinuu lucrări de reparaţii, în principal datorită traficului cu utilaje de mare tonaj realizat de o firmă ce se ocupă cu exploatarea forestieră în zonă (S.C.M. Forest). Situaţia continua din 2008.

De asemenea îi atrăgeam atenţia directorului Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Buzău, preotul Constantin Căţoi, că în aria protejată a Bisericii de la Aluniş, monument istoric de categoria A, a fost construită o pensiune cu terasă, informaţie pe care domnia sa nu o avea anul trecut, deşi construcţia este una la care l-a lucrat ceva timp, iar unitatea nu era chiar proaspat deschisă.

Potrivitlegii 422 din 2001, Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este cea care îşi dă avizul pentru planurile urbanistice generale ale localitatilor care cuprind monumente istorice, planurile urbanistice zonale ale zonelor protejate care cuprind monumente istorice, precum si regulamentele de construire aferente acestor zone. Ori din moment ce nimeni nu stia nimic anul trecut despre aceste lucruri la Direcţia de Cultură Buzău, ne este greu să credem că aceste aprobări au fost obţinute.

În susţinerea afirmaţiilor noastre vine art. 45 din aceeaşi lege care ne spune că “Proprietarii imobilelor din zona de protectie a monumentelor istorice beneficiaza de reducerea cu 50% a taxelor de autorizare pentru lucrarile pe care le finanteaza si care sunt necesare pentru pastrarea integritatii fizice si a cadrului construit sau natural al monumentelor istorice, astfel cum sunt ele reglementate prin documentatia de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobata pentru zona de protectie respectiva, sau prin avizul directiei pentru cultura, culte si patrimoniul cultural national judetene, respectiv a municipiului Bucuresti.”

Mai citeşte:

Palatul de la Cisteiu de Mureş –un monument aproape mort

Nimeni nu spune că respectivul proprietar nu ar fi contruit având la mână un act – adică autorizaţia de contrucţie obţinută de la Primărie, dar Art 48 face o referire clară în acest sens în ceea cel priveşte pe Primar:“elibereaza autorizatii de construire sau de desfiintare pentru monumentele istorice sau imobilele aflate in zona de protectie a monumentelor istorice, in ansambluri, situri sau in zona de protectie a acestora, numai cu avizul Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice.”Iar articolul 59, din aceeaşi lege face lumină în ceea ce priveşte suprafeţele:“Pana la instituirea zonei de protectie a fiecarui monument istoric potrivit art. 8 se considera zona de protectie suprafata delimitata cu o raza de 100 m in localitati urbane, 200 m in localitati rurale si 500 m in afara localitatilor, masurata de la limita exterioara, de-jur-imprejurul monumentului istoric.”

În cazul de faţă pensiunea este poartă în poartă cu monumentul istoric şi pe nimeni pare să nu deranjeze acest lucru. Răspunsul de la Direcţia de Cultură a fost sincer şi la obiect:“Această informaţie nu o aveam, mulţumesc că mi-aţi adus-o la cunoştinţă. O să facem o investigaţie în sensul acesta şi vom căuta o rezolvare.”

Am înţeles atunci că o investigaţie rapidă nu se putea face. Problemele semnalate de noi, drumurile proaste, toamna târzie, apoi iarna prelungită de la începutul lui 2012, au fost tot aât de multe impedimente pentru a se ajunge la Aluniş. Totuşi după un an de la acea discuţie am încercat din nou să dăm de părintele Căţoi. Ca şi anul trecut doamna secretară ne-a reţinut numele şi numărul de telefon, dar nu am primit niciun semn de mai bine de o săptămână. Probabil, ca şi anul trecut vom fi contactaţi după apariţia materialului.

Citeşte şi:

Cum arată Cazinoul din Constaţa pe interior. Mai are vreo şansă? FOTO

Despre comunicare, în general

O remarcă pe care ţin să o fac nu doar în acest caz, ci în general şi pe care o vom dezvolta pe viitor într-un articol mai larg, este modalitateatea de comunicare cu autorităţile. Fiecare Direcţie de Cultură şi Patrimoniu din România are o pagină de internet unde se găseste o prezentare, o organigramă, declaraţii de avere şi câteva informaţii care ar trebui să fie utile nu doar presei, ci şi cetăţenilor şi un contact. Foarte puţine site-uri ale Direcţiilor de Cultură sunt într-adevar un mijloc de informare a cetăţeanului:noutăţi, evenimente, informaţii utile etc.

Folosirea adreselor de email se dovedeşte o pierdere de vreme. Într-adevăr nu am contactat prin posta electronică pe toti directorii direcţiilor de cultă cu care am stat de vorbă, dar din vreo 10 emailuri trimise în diverse cazuri, singurul care a răspuns a fost Lucian Silaghi, Directorul de la Direcţia de Cultură Oradea. Toti ceilalti, nu! Includem între aceştia şi pe cei de la Buzău. Adesea emailul poate fi o unealtă extrem de utilă mai ales pentru directorii, care sunt foarte ocupaţi, tocmai pentru că se poate răspunde la orice oră fără să deranjezi pe cineva.