Papa Ioan Paul al II-lea, susținătorul incontestabil al mișcării anticomuniste „Solidaritatea”
Un real sprijin pentru opoziția democratică a fost alegerea cardinalului Karol Wojtyła ca Papă. Ioan Paul al II-lea a devenit rapid o autoritate morală pentru milioane de polonezi, iar pelerinajele sale în patrie au reprezentat un impuls în lupta societății înrobite de comunism pentru libertate.
În prima sa vizită în Polonia, desfășurată între 2 și 10 iunie 1979, Papa a vizitat cele mai importante locuri din țară, între care Varșovia, Gniezno, Częstochowa, Cracovia și fostul lagăr de concentrare german de la Auschwitz (Oświęcim – pl.). În predica rostită în timpul Sfintei Liturghii din fața Mormântului Soldatului Necunoscut de la Varșovia, le-a vorbit compatrioților săi despre responsabilitatea specială pe care o au pentru soarta țării și a patriei. El a spus atunci o frază devenită celebră: „Lasă Duhul Tău să coboare și să reînnoiască fața pământului! A acestui pământ!”. Vizita a avut o importanță deosebită nu numai pentru libertatea Bisericii din Polonia, dar a și contribuit indirect la recuperarea libertăților democratice de către polonezi. Potrivit multor analiști, cuvintele rostite de Ioan Paul al II-lea au fost primite de societate ca un apel la schimbări politice și la reconstrucția libertății țării, contribuind totodată major la crearea în anul următor a sindicatului liber „Solidaritatea” (Solidarność – pl.).
În august 1980, un val de proteste a cuprins aproape toată Polonia. Cea mai cunoscută grevă a fost cea din șantierul naval din Gdańsk, organizată de activiști ai „Sindicatelor Libere ale Muncitorilor de pe Coasta Balticii” (Wolne Związki Zawodowe Wybrzeża – pl., WZZW), printre care s-au aflat Bogdan Borusewicz, Lech Wałęsa, Andrzej Gwiazda, Anna Walentynowicz și Krzysztof Wyszkowski. În zilele următoare, alte întreprinderi s-au alăturat protestului.
Pe 17 august, Părintele Hilary Jastak, fost preot al Armatei Naționale, a celebrat prima Euharistie din istoria Republicii Populare Polone într-un loc de muncă comunist – la șantierul naval „Comuna din Paris” din Gdynia. La sfârșitul predicii, el a spus: „Vă acord iertarea tuturor păcatelor, așa cum am făcut și în timpul războiului, pentru că luptați pentru o cauză dreaptă”. Aceste cuvinte au fost interpretate ca o expresie a solidarității Bisericii cu greviștii.
Papa Ioan Paul al II-lea vizitând Polonia, în iunie 1979
„Ne-au unit, ne-au dat curaj, ne-au convins că nu putem abandona lupta contra puterii”, își amintește Krzysztof Jankowski, opoziționist, omul de legătură între Comitetul de grevă din Gdynia și părintele Jastak. „Fără îndoială, a fost un moment de cotitură în lupta pentru libertatea Poloniei. Ne-a cuprins un suflu nou, care se simte și în Acordurile din August semnate două săptămâni mai târziu [reprezentanții autorităților au încheiat un contract social cu mișcarea nou formată; muncitorii au obținut posibilitatea de a se organiza independent de autorități, precum și dreptul la grevă, ca element de control al contractului încheiat; consecința grevei din august a fost înființarea Sindicatului „Solidaritatea” pe 17 septembrie – n.tr.]”, spune Andrzej Kołodziej, liderul grevei din Gdynia.
Un element important al identității muncitorilor greviști a fost religiozitatea manifestată direct și exprimată, printre altele, prin utilizarea frecventă a simbolisticii religioase sau participarea la slujbele religioase organizate la locurile lor de muncă. Ar trebui adăugat însă că Biserica din Polonia, condusă de Primatul Stefan Wyszyński, a reacționat moderat la izbucnirea protestelor, temându-se de o repetare a scenariului sângeros din decembrie 1970, când autoritățile comuniste au ucis zeci de oameni pe străzile orașelor poloneze. Într-o predică rostită la Jasna Góra pe 26 august 1980 și difuzată într-o versiune semnificativ scurtată la televizor, Primatul a chemat muncitorii la pace și la „maturitate națională și civică”. „Dacă conștientizarea responsabilității pentru Națiune apare în noi, atunci ea trebuie să implice un sentiment de responsabilitate pentru viața fiecăruia dintre noi, pentru viața familiei noastre, a întregii națiuni și a statului (...). Deci responsabilitatea este împărtășită. De ce? Pentru că și vina este comună”, a spus el.
Perceput ca îndemnând la oprirea grevei, apelul a fost primit prost de un număr mare de protestatari. Cu toate acestea, în săptămânile care au urmat, Biserica a oferit un sprijin solid mișcării sociale independente la care participau milioane de oameni. Grav bolnav, cardinalul Wyszyński s-a implicat puternic în încercarea de a-i convinge pe opoziționiști să se unifice cu „Solidaritatea țăranilor”, iar mulți preoți le-au oferit consiliere activiștilor „Solidarității” în mii de fabrici, întreprinderi și uzine din Polonia.
Distanță și ajutor
Entuziasmul generat de activitatea sindicatului „Solidaritatea” timp de un an și jumătate a fost întrerupt de decretarea Legii marțiale la 13 decembrie 1981. La ordinul lui Wojciech Jaruzelski, primul secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, tancurile au intrat pe străzile orașelor poloneze. Au început arestările în masă și internarea, au fost introduse patrule ale poliției și armatei, precum și interzicerea circulației după anumite ore (seara). Scopul era intimidarea populației.
Primatul de atunci, succesorul cardinalului Wyszyński, preotul Józef Glemp, a încercat să liniștească situația și le-a cerut oamenilor să nu adopte atitudini radicale. „Legea marțială ne cere un anume tip de înțelepciune, liniște în suflet și prudență (...). Înțelept este să nu încerci să dărâmi peretele cu capul, deoarece acesta este potrivit pentru alte lucruri. De aici nevoia de a evalua situația cu calm, ca să putem păstra pacea și salva vieți, astfel încât să nu existe vărsare de sânge. (...) Nu trebuie să comiți acte nebunești, pentru că un act nebunesc înseamnă întotdeauna înfrângere”, a declarat el într-o predică rostită la 13 decembrie 1981.
Ierarhii din eșaloanele superioare ale Bisericii din Polonia s-au distanțat semnificativ de activitatea subterană și le-au interzis-o indirect și preoților subordonați, în schimb s-au angajat puternic în a oferi sprijin celor reprimați prin intermediul Comitetului Primatului, cu filiale în majoritatea parohiilor, și de a ajuta persoanele lipsite de libertate și familiile lor. Totuși, nu toți episcopii au împărtășit linia „moderată” a Primatului Glemp.
Ignacy Tokarczuk, episcopul de Przemyśl, a fost poate cel mai cunoscut dintre ierarhi pentru criticarea ascuțită a autorităților comuniste și pentru sprijinul fără echivoc arătat „Solidarității” și activității subterane a sindicatului, iar alți câțiva ierarhi i-au urmat exemplul. Episcopul Tokarczuk a avertizat, printre altele, „să nu se pășească pe drumul capitulării, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia. O anumită presiune pentru apărarea adevărului este necesară pentru noi și națiunea a cărei conștiință se trezește”.
În practică, mulți preoți (contrar cererilor primatului pentru „luarea în considerare cu calm a situației”) au susținut opoziția anticomunistă obligată să opereze subteran. După impunerea Legii marțiale, preotul Hilary Jastak, preotul „Solidarității” din Gdynia, a fondat Centrul Parohial de Educație și Ajutor. Au venit acolo medici care, printr-un gest de bunăvoință, au îngrijit victimele miliției comuniste. În prezbiteriu, preotul a ascuns activiști ai „Mișcării Polonia Tânără”. I-a oferit Annei Walentynowicz, membră a opoziției, care nu avea din ce să trăiască, un loc de muncă într-o organizație care funcționa în cadrul „Mișcării de Castitate Sfântul Maximilian Maria Kolbe”.
La rândul său, Stanisław Bogdanowicz, preotul de atunci al Bazilicii Sfânta Maria din Gdańsk, a ascuns oamenii din „Solidaritatea”. Printre ei s-a aflat și opoziționistul Andrzej Michałowski. „Securitatea m-a căutat cu mandat de arestare. A trebuit să mă ascund. «Principalul», căci acesta era pseudonimul folosit de Stanisław Bogdanowicz, m-a ajutat în acest sens. A organizat o echipă specială, responsabilă de siguranța și schimbarea locuințelor mele”, își amintește Michałowski.
Papa Ioan Paul al II-lea: „Știu despre suferințele voastre”
Aflați într-un moment istoric dificil, polonezii nu au fost părăsiți de Ioan Paul al II-lea. În iunie 1983, Papa a vizitat țara pentru a doua oară. Legea marțială era încă în vigoare. În timpul primului discurs oficial în Catedrala de la Varșovia, Sfântul Părinte a declarat direct scopul pelerinajului său, subliniind că a venit în Polonia pentru a „sta sub crucea lui Hristos, cu toți conaționalii săi, în special cu cei care simt cel mai dureros gustul amar al dezamăgirii, umilinței, suferinței, lipsirii de libertate și călcării în picioare a demnității umane”.
„În ultimele luni am primit multe scrisori de la diverse persoane, inclusiv internați. Aceste scrisori au fost adesea o mărturie încurajatoare a victoriilor noastre interioare, despre care se poate spune: Deus vicit – Dumnezeu a câștigat”, a adăugat a doua zi, 17 iunie, în timpul unei liturghii oficiate pentru 1,5 milioane de conaționali, adunați în Stadionul Național din Varșovia. Apoi, la Jasna Góra, s-a adresat tineretului polonez: „Tinerii mei prieteni! În fața Mamei noastre comune și Regină a inimilor noastre, aș dori să vă spun – în sfârșit – că știu despre suferința voastră, despre tinerețea voastră dificilă, despre sentimentul de rău și umilire, despre cât de des se simte lipsa perspectivei pentru viitor – poate chiar tentația de a fugi din țară!”
Aceste cuvinte ale Papei i-au înfuriat pe decidenții comuniști. Guvernul Republicii Populare Polone a emis o declarație fără precedent, care, la 19 iunie, le-a fost citită de către Adam Łopatka, ministrul Departamentului pentru Religie, care se ocupa de lupta împotriva Bisericii, cardinalului Franciszek Macharski și arhiepiscopului Bronisław Dąbrowski. În această scrisoare, Ioan Paul al II-lea a fost acuzat că a făcut declarații „nu religioase, ci politice”, care „duc la tulburări și trezesc emoții”. Mai mult, Papa a fost acuzat că a încălcat condițiile vizitei anterior convenite și chiar „a cerut rebeliunea împotriva autorităților”. Au adăugat în continuare, fără nicio urmă de ambiguitate: „La 13 decembrie 1981, autoritățile au dovedit că sunt capabile să se opună eficient oricărei încercări de destabilizare, a sistemului și a statului”. După cum subliniază istoricul dr. Grzegorz Majchrzak, comuniștii și-au rezervat, de asemenea, dreptul de a „modifica programul vizitei”, în special în ceea ce privește prezentarea acesteia de către Radioul și Televiziunea Poloneze, pentru a putea astfel polemiza cu declarațiile Papei și a contracara alți „pași” neașteptați ai acestuia.
La 19 iunie 1983, Confederația Episcopatului Polonez a emis un răspuns oficial, prin care se respingea cu tărie această interpretare a afirmației lui Ioan Paul al II-lea. Se sublinia că, deși „atinge [problemele] legate de situația dificilă și complicată din țara noastră”, aceasta este „extrem de precaută și echilibrată”. Se amintea totodată că ceremoniile de la Jasna Góra „au avut loc într-un climat de pace și ordine”; se protesta faţă de calomniile îndreptate împotriva Sfântului Părinte și acuzau autoritățile Republicii Populare Polone că astfel de acțiuni „tulbură cursul demn și pașnic al pelerinajului”.
Vizita lui Ioan Paul al II-lea le-a arătat comuniștilor scara uriașă a sprijinului polonezilor pentru „Solidaritatea”. Liturghiile și întâlnirile ulterioare cu Sfântul Părinte au fost însoțite de sute de bannere care exprimau lupta pentru libertate, precum și sloganuri pro-„Solidaritatea”. Reacția nervoasă a autorităților comuniste dovedește puterea mesajului papal adresat polonezilor. Factorii de decizie din Republica Populară Polonă au subliniat după vizita lui Ioan Paul al II-lea că nu ar trebui „să permită opoziției politice «să-l confiște pe Papă» ca susținător al aspirațiilor sale.
Acest text este un fragment din articolul "«Nu poate exista o luptă mai puternică decât solidaritatea». Rolul Bisericii Catolice în schimbările democratice din Polonia", apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com