Pantalonii şi lupta femeilor pentru afirmare

Nimic mai banal astăzi decât o mulţime de oameni care poartă pantaloni. Într-o varietate impresionantă de modele, culori şi materiale, comozii şi confortabilii pantaloni au fost un obiect vestimentar foarte râvnit de femei, care au luptat din greu pentru dreptul de a-l purta. Conotaţia politică a pantalonilor pare că nu poate fi desprinsă, deci, de ascensiunea feminismului, la care au contribuit semnificativ şi divele filmului american.

Cele mai vechi dovezi ale existenţei pantalonilor sunt din paleolitic. Figurine găsite în siturile arheologice stau mărturie că atât femeile, cât şi bărbaţii obişnuiau să pună pe ei obiecte vestimentare care par să semene cu pantalonii, dacă e să ne luăm şi după picturile rupestre descoperite până azi.

În Roma la modă era însă toga, iar pantalonii erau consideraţi semnul distinctiv al barbarilor. Odată cu extinderea imperiului şi către zone mai reci, pantalonii sunt acceptaţi ca variantă vestimentară. Două tipuri de pantaloni ajung să fie purtaţi la Roma:unii pentru femei, a căror croială este compactă şi care ajung până la jumătatea gambei, şi unii pentru bărbaţi, de o lungime care atinge gleznele. Se pare că ambele modele au fost importate de la celţi, care le-au asimilat la rândul lor de la perşi. Materialele din care erau confecţionaţi pantalonii variau de la bumbac şi mătase până la lână.

Pantalonii, instrument de modernizare a Rusiei imperiale

Nu este clar când s-a produs specializarea vestimentară, pantalonii intrând în proprietatea exclusivă a bărbaţilor. Unii istorici leagă acest moment de apariţia şi impunerea diferitelor religii, care ar fi indicat coduri vestimentare diferite, în funcţie de gen. Ce se ştie însă cu certitudine este că în Evul Mediu locuitorii Bizanţului purtau pantaloni pe sub tunicile lungi, la fel ca şi membrii triburilor tătare care au traversat Europa la acea vreme.

În secolul al VIII-lea se purtau chiar două straturi de pantaloni, în special în rândul claselor avute. Primul strat era format din ceea ce astăzi am numi indispensabili, iar cel de-al doilea, dintr-o altă pereche de pantaloni, confecţionată din lână sau din pânză.

În Coreea medievală, primele consemnări ale pantalonilor datează din secolul al XV-lea, dar pajieraupurtaţi cu mult înainte de ambele sexe. Dacă pentru un bărbat nu era neobişnuit să apară în public doar în pantaloni, femeile adăugau întotdeauna peste aceştia şi o rochie.

Petru cel Mare s-a folosit de pantaloni pentru a moderniza Rusia. El a dat o lege în 1701, prin care obliga fiecare rus care nu era cleric sau muncitor la fermă să poarte pantaloni.

De la pantalonaşii mulaţi pe corp la pantaloons

În timpul Revoluţiei franceze, protestatarii au adoptat un costum al „clasei muncitoare”, care includea pantaloni lungi (sau pantaloons, inspiraţie după Commedia dell’Arte şi personajul numit Pantalone), în contrast cu cei până la genunchi, purtaţi de nobili. Noua îmbrăcăminte a revoluţionarilor diferea destul de mult de cea a clasei nobile din Vechiul Regim, dar două erau caracteristicile mai importante:pantalonii lungi erau largi, în vreme ce pantalonaşii purtaţi înainte vreme erau mulaţi pe corp. De asemenea, noii pantaloni coborau până la glezne, în vreme ce pantalonaşii ajungeau doar până la genunchi.

Potrivit cercetătorilor, această modă a fost introdusă şi în Anglia la începutul secolului al XIX-lea şi, până la mijlocul secolului, înlocuiseră pantalonii bufanţi ca modă de stradă. Pantalonii bufanţi au supravieţuit până în secolul al XX-lea ca vestimentaţie de curte sau în versiunea de trei sferturi, cunoscută drept combinezon-pantaloni, purtaţi de sportivi şi şcolari. Anumite forme de pantaloni scurţi sau bufanţi sunt costumul tipic al jucătorilor de baseball sau fotbal american de azi.

Cei care s-ar putea să fi avut un rol esenţial în răspândirea modei în toată lumea sunt marinarii. Prin secolele XVII-XVIII, marinarii purtau nişte pantaloni largi numiţi galligaskins.

Atacul femeilor la pantalonii bărbaţilor

Pe la 1800, prefectura Parisului a emis un decret în baza căruia le era interzis femeilor să poarte pantaloni. O puteau face doar dacă aveau autorizaţie specială, altminteri riscul le aparţinea, scrie franţuzoaica Christine Bard, autoarea cărţii Istoria politică a pantalonilor, citată de AFP.

Se pare că regula a rămas în picioare multă vreme, cel puţin teoretic. Autoarea care descrie în volumul său lupta femeilor pentru dreptul de a purta pantaloni arată că aceştia „au fost nu doar un însemn al puterii masculine, dar şi al separaţiei dintre genuri. O femeie care purta pantaloni era acuzată de încălcarea codului vestimentar”.

Interdicţia nu a făcut decât să le întărâte pe unele reprezentante ale sexului frumos, precum scriitoarea George Sand, adică Aurore Dupin Dudevant (1804-1876), o revoltată romantică, hotărâtă să calce în picioare toate tabuurile unei societăţi încremenite în ipocrizie. A îmbrăcat haine bărbăteşti, inclusiv cravată şi vestă, a călărit, a fumat trabuce sau narghilea şi s-a războit cu prejudecăţile bărbaţilor, când nu şi i-a adăugat ca trofeu în colecţia sa de cuceriri. La rândul ei, actriţa Sarah Bernhardt a fost, în 1890, prima femeie care a defilat în pantaloni prin Paris, sfidând autorităţile.

1920:Coco Chanel impune pantalonii evazaţi

După Primul Război Mondial, încet-încet, femeile ajung să intre pe piaţa muncii. Prin urmare, aveau nevoie de haine potrivite noilor îndeletniciri. Cu un simţ practic ieşit din comun şi un instinct al afacerilor pe măsură, Coco Chanel scoate pe piaţă pantalonii evazaţi. Se întâmpla în 1920, iar modelul era cel al gondolierilor veneţieni, pe care celebra modistă îi văzuse în urma unei excursii în Oraşul canalelor şi al podurilor istorice.

Zece ani mai târziu, divele filmului american apăreau pe ecrane costumate în pantaloni de pijama, dând un nou impuls luptei pentru aproprierea pantalonilor. Actriţe precum Marlene Dietrich şi-au asumat şi ele o parte a străduinţei de a sparge monopolul bărbaţilor asupra pantalonilor. În 1933, la Hollywood, celebra actriţă de origine germană a contribuit din plin la „erotizarea” pantalonilor şi la transformarea lor în armă a femeii fatale.

Nici Katharine Hepburn nu s-a lăsat mai prejos, dând pantalonilor largi, purtaţi prin filme ca „Bringing Up Baby” (1938) sau „Philadelphia Story” (1940), marca stilului ei bătăios, băieţos şi, în acelaşi timp, răsfăţat – un stil foarte potrivit pentru felul ei neconvenţional de a se comporta nu doar pe marele ecran, ci şi în viaţa de toate zilele, când lupta sa cu reprezentanţii studiourilor de film, cu regizorii şi chiar cu partenerii filmelor lua forma titlurilor senzaţionaliste de primă pagină.

Pantalonii, acceptaţi într-un final ca parte a uniformei de lucru a femeilor

Anii celui de-Al Doilea Război Mondial le aduc pe femei în fabrici, în locul soţilor lor plecaţi pe front. Unele au îmbrăcat de-a dreptul salopetele bărbaţilor, însă, pe măsură ce anii treceau şi conflagraţia continua, acceptarea pantalonilor ca parte a uniformei de lucru a femeilor a devenit o idee de bun simţ.

Anii 1950 feminizează cumva pantalonii destinaţi femeilor şi lasă gleznele la vedere. Modelul care impune trendul este graţioasa Audrey Hepburn, care este adeseori văzută purtând pantalonii alături de o ţigaretă lungă şi ochelari de soare.

Un alt pas înainte a fost făcut în 1966, când designerul Yves Saint Laurent a confecţionat un costum special de seară destinat femeilor. Dar nu dreptul femeilor de a purta pantaloni era important, ci dreptul lor de a alege, conchide Bard, adăugând că următoarea frontieră este dreptul bărbatului de a purta fustă.

Însă abia în 1970 societatea a fost pregătită pe de-a-ntregul să lase femeilor dreptul de a se îmbrăca aşa cum doresc. Este timpul mişcării hippie, a look-ului nonconformist şi a atitudinii rebele. Pantalonii ating pământul cu lungimea lor şi devin un indicator al progresului în lupta femeii pentru egalitate. De atunci, femeile occidentale au pătruns cu totul în universul vestimentar masculin, un semn al ascensiunii pe scara socială şi al victoriilor în competiţia pentru control şi influenţă. Dominaţia şi puterea au îmbrăcat femeile în costume bărbăteşti, pentru a face mai puţin usturătoare înfrângerea unui sistem de control social controlat integral, până nu demult, de bărbaţi. Poate de aceea pare mai de înţeles (şi de acceptat) o femeie într-un costum cu vestă şi cravată, decât un bărbat cu rochie cu crinolină şi voal. La urma-urmei, bărbaţii nu ar avea alt motiv să încalce codul vestimentar decât pe cel al transsexualităţii, în vreme ce femeia care se îmbracă bărbăteşte vrea, în primul rând, să arate că deţine controlul şi avertizează că e dispusă să aplice regulile războiului învăţate de la bărbaţi.