Panait Istrati, în 1933: „Omul care nu aderă la nimic”

Impregnat de ideile comuniste, Panait Istrati alcătuieşte în anul 1925, în presa franceză, un tablou apocaliptic al României:„Acolo se pun ouă fierbinţi la subţiori. Se zdrobesc picioarele. Se smulg unghiile. Se sparg tigvele”. Câţiva ani mai târziu, seria de călătorii în URSS îi schimbă total perspectiva, iar Istrati scrie despre nomenclatura comunistă:„această castă ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generaţie venită pe lume la începutul acestui secol”. În 1933, scriitorul îşi susţine golul ideologic, autodefinindu-se drept „omul care nu aderă la nimic”;iar doi ani mai târziu, „L’Humanité” îi aşază în frunte o nouă etichetă:„Acest ex-scriitor revoluţionar a murit în România, în pielea unui fascist”. Cine e totuşi Panait Istrati? Şi care a fost viaţa sa între aceste extreme?

Născut la 10 august 1884 la Brăila, Panait Istrati a avut o tinereţe aventuroasă marcată de numeroase călătorii în ţară şi în străinătate, în special în zona Mediteranei Orientale, călătorii care i-au oferit mai târziu surse de inspiraţie pentru scrierile sale. Cunoaşterea vieţii precare a celor umili l-a apropiat, începând din 1904, odată cu venirea la Bucureşti, de cercurile socialiste din România, Panait Istrati colaborând la ziarele „România Muncitoare“, „Dimineaţa“, „Adevărul“.

Istrati ia parte, la 24 ianuarie 1905, la o manifestaţie împotriva arestării lui Maxim Gorki şi de solidaritate cu mişcările revoluţionare din Rusia, iar la 19 octombrie 1909 se află printre participanţii la manifestaţia organizată de Cercul „România Muncitoare“ pentru a protesta împotriva interzicerii intrării în România a liderului socialist Cristian Racovski. Rezultatul? E arestat şi încarcerat la Văcăreşti alături de I.C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti. În 1910, în calitate de secretar la Sindicatului Muncitorilor din portul Brăila, conduce, împreună cu liderul socialist Ştefan Gheorghiu, mişcările greviste din lunile februarie şi iunie.

Tentativă de sinucidere şi sfaturile lui Rolland

În primăvara anului 1916, Panait Istrati părăseşte România, stabilindu-se în Elveţia unde duce o existenţă precară. Aici, la sfatul unui prieten, ia contact cu literatura lui Romain Rolland, un guru al pacifismului european, autor al eseului antirăzboinic „Au dessus de la meleé (Deasupra învălmăşelii)“ apărut în 1914. Regăsindu-se în ideile umanitariste şi pacifiste din opera scriitorului francez, care în acea perioadă se afla în Elveţia, Panait Istrati îi trimite acestuia o scrisoare-confesiune, care îi va fi înapoiată cu menţiunea:„plecat fără adresă“.

În iarna anului 1920, Panait Istrati se află la Nisa, unde, din cauza lipsurilor materiale dar şi ale frământărilor sufleteşti, are o tentativă de sinucidere, la 3 ianuarie 1921. Salvat in extremis de la moarte, i se descoperă în buzunarele hainei scrisoarea către Romain Rolland care îi va parveni acestuia prin intermediul ziarului comunist „L’Humanité“. La îndemnul lui Romain Rolland şi beneficiind de sfaturile acestuia, Panait Istrati va începe să scrie, inspirat de întâmplările din existenţa sa tumultuoasă. Încercările sale literare se vor concretiza în 1923 prin apariţia povestirii Chira Chiralinacare îl transformă pe Panait Istrati dintr-un ilustru necunoscut într-un scriitor de succes, Chira Chiralinafiind tradusă în peste 20 de limbi. Ecourile în România ale senzaţionalului debut literar al acestui „Gorki al Balcanilor“, cum l-a numit Romain Rolland, nu întârzie să apară, cărţile lui fiind aproape imediat traduse în ţară. Panait Istrati are o bogată activitate publicistică în presa română a anilor 1924-1925:corespondent la Paris al ziarului „Universul“ şi colaborator la „Adevărul artistic şi literar“ şi „Facla“.

Despre România:„Acolo se pun ouă fierbinţi la subţiori“

În septembrie 1925, Panait Istrati revine ţară, unde beneficiază de o primire călduroasă din partea lumii literare româneşti, în special din partea grupului de scriitori din redacţia „Vieţii Româneşti“ (Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Demostene Botez). În răstimpul petrecut în România, Panait Istrati respinge cu indignare oferta făcută de prefectul Poliţiei Capitalei de a fi însoţit, pe parcursul vizitei, de doi agenţi care să-l apere de un eventual atac din partea grupărilor de extremă dreaptă, intuind, pe bună dreptate, că aceştia aveau şi misiunea de a-i supraveghea eventualele contacte cu comuniştii români. Iritat de acest incident, („perspectivele mele în România:între banchet şi ciomăgeală“, scrie el în „Facla“ din 7 septembrie 1925), Panait Istrati, publică o serie de articole la întoarcerea în Franţa în care zugrăveşte o imagine apocaliptică a României. De exemplu, în articolul „România însângerată“, apărut în „Paris-Soir“ la 1 noiembrie 1925, Panait Istrati scria:„Închisorile României gem de mii de soldaţi şi civili, vinovaţi fiindcă au avut frică şi groază de masacrul oficial! Focşanii, şi mai ales Piatra-Neamţ, oraşe populate de evrei, parcă au fost călcate de vandalii lui Attila. (...) Am văzut oameni linşaţi, schilodiţi. Acolo se pun ouă fierbinţi la subţiori. Se zdrobesc picioarele. Se smulg unghiile. Se sparg tigvele. Iată grozăviile lor!“.

La 14 decembrie, într-un alt ziar francez, („Le Quotidien“), sub titlul „Panait Istrati denunţă atrocităţile care se comit în România“, scriitorul se întreabă retoric:„Credeţi că în epoca noastră o naţiune mai poate să dispună de ea însăşi sau, cel puţin, să-şi găsească mântuirea în şi prin ea însăşi? Tot ce avut România ca element de avangardă a fost ucis sau aruncat în temniţă. Stare de asediu. Fără presă. Drept de întrunire numai în prezenţa comisarului. Se scrie şi se discută numai ce poate fi controlat şi aprobat de guvern. Opoziţia? Trei sau patru grupări care contemplă ferestrele palatului regal, de unde se aşteaptă putere şi avere. Iar jos de tot o populaţie în zdrenţe care se teme de execuţii. Deasupra tuturor, o mână de guvernanţi şi armata lor de partizani care deţin întreaga avere a ţării. Sărmană Românie!“.

Aceste diatribe aruncate în presa franceză de Panait Istrati împotriva „paşalâcului Brătienilor“, ca şi campaniile duse în favoarea liderilor comunişti români încarceraţi (Boris Stefanov, M. Gh. Bujor), au dus la distanţarea opiniei publice de personalitatea lui Panait Istrati, acuzat de denigrare a ţării.

Spovedania pentru învinşi

Publicistica lui Panait Istrati din aceşti ani reflectă adeziunea totală a scriitorului la dogmele comuniste, precum şi convingerea profundă că literatura adevărată nu este decât cea scrisă de pe poziţii de clasă, Panait Istrati fiind imaginea perfectă a aşa-zisului scriitor „angajat“, care „luptă cu condeiul“ pentru triumful revoluţiei mondiale. Această imagine se va destrăma în mod brutal după ce Panait Istrati publică, la 15 octombrie 1929, la Paris, lucrarea Spovedanie pentru învinşi. Cartea a apărut ca un prim volum al trilogiei Spre altă flacără, care includea şi lucrările Soviete 1929de Boris Suvarin şi Rusia dezgolităde Victor Serge, ambii membri marcanţi ai opoziţiei troţkiste din Uniunea Sovietică.

Spovedanie pentru învinşiera rodul călătoriilor efectuate de Panait Istrati în URSS în anii 1927-1928. Dacă primul voiaj, efectuat în octombrie-decembrie 1927, se desfăşoară într-o atmosferă festivă, la invitaţia oficialităţilor sovietice, alături de alţi scriitori „amici ai URSS“, cu ocazia aniversării a 10 ani de la aşa-zisa Mare Revoluţie Socialistă din Octombrie, cea de-a doua călătorie (martie-decembrie 1928) are loc în afara cadrului oficial, prilejuindu-i scriitorului contactul nemijlocit cu efectele stalinismului aflat în plină ascensiune. În cartea sa, Panait Istrati descrie exploatarea nemiloasă a muncitorilor de către o birocraţie gata a-şi apăra toate privilegiile, precum şi rolul atotputernic al poliţiei secrete, GPU, menită să înăbuşe orice opoziţie în interiorul partidului şi a societăţii.

Referindu-se la nomenclatura comunistă, Panait Istrati scria:„această castă ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generaţie venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu ştie şi nu vrea să ştie de nimic despre ceea ce a făcut grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanţă roasă de molii catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaşte decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment şi armătură. Desfăşurări de steaguri, «Internaţionala» ascultată în picioare;colţuri ale lui Lenin;difuzoare;imense pancarte, stambe acoperite de fraze;fraze judecând viaţa;fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile;GPU-ul pentru a înlocui argumentele, cenzura pentru a evita critica;un vid universal despre care ea gargariseşte şi de care se serveşte pentru a domina“.

„Îmi închipuiam că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei“

Într-o scrisoare adresată unui oficial de prim rang al GPU, la 19 decembrie 1928, Panait Istrati rezumă în câteva puncte atitudinea sa (definitivă, spera el) faţă de realităţile din Uniunea Sovietică:„1. Nicio reîntoarcere binevoitoare către capitalism şi burghezie, care trebuie nimicite, în ciuda scăderilor morale şi ideologice ale regimului sovietic. 2. Relele actuale ale regimului sovietic sunt, în ochii mei, remediabile, cu condiţia să fie atacate. 3. Încredere absolută în clasa muncitoare sovietică, care trebuie să-şi găsească forţa şi mijloacele de-a vindeca rănile propriului său regim şi de a păşi pe calea unor înfăptuiri socialiste mai eficace şi mai puţin fecunde în erori. Nu cred deloc că această redresare incumbă opoziţie, aşa cum gândesc unii opoziţionişti obtuzi. Dimpotrivă, lăsată de capul ei, opoziţia este capabilă de erori şi mai grave. (...) 5. Nu văd decât un singur mijloc de ieşire din impasul critic actual:a) să se înceteze combaterea opoziţiei prin teroare;b) să se proclame dreptul la critică în partid, pentru toţi membrii, chiar şi celor excluşi pentru vina de-a fi opozanţi;c) introducerea votului secret, în cadrul alegerilor din organizaţiile de partid şi sindicate“.

În vara anului 1929, Panait Istrati îi trimite lui Romain Rolland copia acestei scrisori adăugînd următorul post-scriptum:„Când mi-am luat acest angajament, îmi închipuiam, în naivitatea mea, că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei şi credeam că ar fi de ajuns un glas puternic şi prieten, care să le-o semnaleze, pentru ca ei să-şi de-a seama şi să ia măsuri. După «Afacerea Rusakov», m-am convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi nu accepta nici o critică. Această situaţie m-a eliberat de angajamentul luat, căci nu mai era nimic de aşteptat de la cei de sus. A te comporta cu blândeţe nu va însemna nimic. Trebuie deci, lovit“. Şi Panait Istrati a lovit prin intermediul mărturisirii sale, ale cărei efecte au fost cu atât mai mari, cu cât veneau din partea unui fost apologet al regimului bolşevic.

„Drama afectivă a ruperii de comunism“

François Furet, în lucrarea Trecutul unei iluzii, consideră că, dintre textele ce înregistrează decesul revoluţiei ruse, lucrarea Spre altă flacărăare „caracterul cel mai dur“. „Partea scrisă de Panait Istrati – spune François Furet – nu este cea mai valoroasă din ansamblu, e relatarea sentimentală a unei decepţii. (...) Principalul merit al textului e că arată, dincolo de omniprezenţa dictaturii birocratice a Partidului, drama afectivă a ruperii de comunism, aşa cum o trăieşte autorul“.

Prin zugrăvirea realităţilor Uniunii Sovietice, Panait Istrati a generat împotriva sa un val de calomnii menit să-l asasineze moral. În acest proces de discreditare, un rol important l-a deţinut scriitorul francez comunist Henri Barbusse, cel care l-a etichetat pe Istrati drept „Haiducul Siguranţei“. Barbusse fusese bun prieten cu Panait Istrati pe timpul când se aflau de aceeaşi parte a baricadei. Într-o scrisoare din 21 decembrie 1928, Istrati făcea o radiografie necruţătoare a scriitorului francez:„N-am venit în Uniune ca să caut subiecte de cărţi, ci pentru a vedea dacă pot fi util cauzei proletare. Astăzi ştiu că pot să fiu de folos cu o singură condiţie:să nu scriu ca Barbusse. Când un scriitor renunţă la orice simţ critic şi devine clopotul dogit al unei idei, nu mai e ascultat şi nu mai serveşte cauza pe care credea că o apără, ci o compromite. Gândesc exact acelaşi lucru despre militantul revoluţionar care face ca Barbusse:el omoară ideea“.

Necrologul din „L’Humanité“

Romain Rolland se îndepărtează de Istrati în timpul campaniei declanşate împotriva acestuia de intelectualii comunişti, întrerupând orice corespondenţă până în 1934, deşi în jurnalul său intim se declara „împotriva execuţiei publice a unui prieten“. Mai târziu, la câţiva ani de la moartea fostului său admirator, va declara într-un interviu că Panait Istrati „nu a trădat pe nimeni. N-aveau dreptul să-i lipească vreo etichetă. (...) Eu ştiu că el n-a înţeles atacurile a căror singură victimă a fost şi că această durere i-a îndoliat profund ultimile sale zile. (...) i-au lipsit prietenii fideli, capabili prin afecţiunea lor să-i dea îmbărbătarea de care avea atâta nevoie“.

Ultimii ani de viaţă ai „omului care nu aderă la nimic“, aşa cum se autodefinea într-o scriere din 1933, au fost ani de luptă cu boala incurabilă de care suferea, dar şi cu atacurile pe care le primea atât de la extrema stângă, cât şi din partea grupurilor de extremă dreapta, cum s-a întâmplat la 27 mai 1933, în timpul unui şedinţe de a autografe la librăria „Alcalay“ din Bucureşti.

Destinul face ca în ultimul an de viaţă traiectoria intelectuală al lui Panait Istrati să se intersecteze cu cea a lui Mihai Stelescu, care tocmai îşi abjurase credinţa faţă de Mişcarea Legionară. Colaborarea celor doi în cadrul ziarului „Cruciada românismului“ a dat apă la moară celor care îl etichetau pe Panait Istrati drept fascist, antisemit, agent la Siguranţei etc. Climatul de ură de clasă întreţinut în jurul numelui lui Panait Istrati nu dispare nici măcar în necrologul publicat la 17 aprilie 1935 în „L’Humanité“:„Am aflat ieri de moartea lui Panait Istrati. Acest ex-scriitor revoluţionar a murit în România în pielea unui fascist (...) Reîntors în ţara sa el a devenit oaspetele călugărilor şi s-a plecat în faţa fasciştilor“.

Surse bibliografice:

•           Furet François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

•           Iorgulescu Mircea, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

•           Istrati Panait, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, Bucureşti. 1985.

•           Istrati Panait, Spovedanie pentru învinşi. După şaisprezece luni în URSS, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1990.

•           Istrati Panait, Trei decenii de publicistică, vol. II, Între banchet şi ciomăgeală 1919-1929, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.