Palmira. File de istorie zbuciumată

Numele unui oraș din Orientul Apropiat a fost cap de afiș pentru știrile din ultimii doi ani ale agențiilor de presă internaționale. Oraș antic și sit UNESCO, Palmira a avut de suferit distrugeri importante, ca urmare a războiului civil din Siria și, mai ales, a ocupării sale de către organizația teroristă ISIS, care s-a dedat aici și la crime împotriva patrimoniului cultural și istoric mondial, pe lângă atrocitățile față de populația civilă. Vă propunem în cele ce urmează o incursiune în tumultuoasa istorie a locului – şi ne oprim cu precădere asupra episodului care a condus la sfârşitul Palmirei:războiul împotriva Romei.

Locul unde s-a ridicat la un moment dat orașul Palmira a fost locuit încă din Epoca Pietrei, existând numeroase dovezi arheologice în acest sens. Primul nume consemnat al așezării vine de la începutul mileniului II î.e.n:Tadmor, în limba semitică, posibil dintr-un cuvânt care denumea curmalii care creșteau din abundență în zonă. Termenul Palmira apare abia la începutul secolului I e.n. în lucrarea lui Plinius cel Bătrân. 

Populaţia palmireană:amalgam de limbi, etnii, credinţe.Prima formă cu adevărat urbană a apărut, se pare, în epoca elenistică, aşezarea fiind de dimensiuni reduse, dar crescând treptat de-a lungul secolelor. Orașul a făcut parte din diversele state care s-au perindat în istorie prin regiune, începând să se dezvolte cu adevărat de la sfârșitul secolului IV î.e.n., când se afla în componența statului seleucid. 

Populația era formată inițial din amoriți, aramaici, apoi arabi, evrei, iar limba folosită era dialectul palmirean, o versiune a aramaicii, având chiar și un alfabet propriu, folosit timp de patru secole, până la sfârșitul secolului III e.n. Populația avea organizare tribală, pe clanuri, o parte din denumirile acestora fiind descifrate de arheologi din inscripții. 

Cultura era foarte mult influențată de Persia, cu toate că influențe grecești și romane sunt de găsit inclusiv în onomastică. Pe lângă dialectul propriu, în Palmira era folosită des limba greacă, dar și latina, din considerente economice/comerciale și diplomatice. Panteonul era deosebit de variat, palmirenii venerând zei locali, mesopotamieni, arabi. Acest amalgam de limbi, etnii și credințe a dus la formarea unei populații care s-a definit ca palmireană, ceea ce a ajutat la dezvoltarea orașului. 

Oraşul Palmira este situat în centrul Siriei, în mijlocul deşertului, la 215 km de capitala Damasc

Căi comerciale sigure în toate direcţiile.Orașul se afla la jumătatea distanței dintre Marea Mediterană și Eufrat, având o foarte bună poziție strategică. Drumurile comerciale importante o ocoleau însă inițial, ori prin Armenia, la nord, ori prin actualul Irak spre Golful Persic și, de aici, pe mare spre India, ori prin Petra, capitala nabateenilor, de unde drumurile terestre duceau spre Egipt, Iudeea și de aici în nord înspre Anatolia;tot din Petra se făcea legătura cu Marea Roșie și, de aici, spre Orient, sudul Arabiei și Africa. 

Palmirenii au schimbat această situație nefavorabilă lor, oferind ceea ce nimeni altcineva nu oferea:siguranța căilor de comunicații și comerciale. Palmira a stabilit căi comerciale în toate direcțiile, adăugând acestora puncte comerciale și de odihnă din loc în loc, unde existau apă și adăpost, cât, mai ales, gardă înarmată pentru caravane – arcași călare pe cai și dromaderi, care descurajau sau respingeau atacurile triburilor deșertului. În contrapartidă, Palmira încasa taxe „de protecție”, taxe vamale pentru produsele aflate în tranzit și își sporea veniturile. Oferind cea mai scurtă cale comercială dintre Persia și Mediterana Orientală, implicit Republica Romană, Palmira a ajuns să fie, de fapt, intermediarul unui comerț foarte înfloritor între cei doi inamici. 

Săpăturile arheologice au mai relevat și canale de irigații și bazine de colectare a apei în toate satele antice aflate în jurul Palmirei, acestea asigurând supraviețuirea pe timp de secetă și oferind o hrană bogată și variată, dublată de creșterea animalelor. Astfel, mai ales după crearea provinciei Siria de către romani, în secolul I î.e.n., Palmira a început o dezvoltare importantă și de durată, rămânând independentă între Roma și Persia, un statut care îi convenea de minune. 

Trupe de arcași palmireni au participat la Războaiele Dacice ale împăratului Traian.Abia în anul 41 î.e.n., generalul Marcus Antonius a trimis o armată pentru a cuceri și Palmira, dar populația s-a retras din fața romanilor în deșert, astfel că romanii au găsit un oraș gol și s-au retras. 

În sfârșit, Roma va alipi Palmira la Imperiul său probabil în anul 14 e.n., orașul devenind parte a provinciei Siria, dar păstrându-și o largă autonomie și vechile instituții proprii. Chiar și prezența militară romană în oraș este aproape inexistentă. 

Caravană de cămile în apropierea sitului arheologic de la Palmira, în anii 1930

Acum se construiește o centură de fortificații în jurul orașului, iar romanii recrutează din populațiile din zonă trupe auxiliare, mai ales de arcași, celebre și foarte eficiente în războaiele Antichității. Trupele de arcași palmireni au participat și la Războaiele Dacice ale împăratului Traian, ulterior acestea și trupe de arcași sirieni staționând în castrele din provincia Dacia. Alte unități palmirene au staționat în Numidia, Britania, zona Eufratului.

În anul 129, împăratul Hadrian, vizitând Palmira, a redenumit orașul Hadriana Palmyra, iar împăratul Caracalla, în anul 212, a ridicat-o la rang de colonia. 

În decursul secolului al II-lea, orașul va crește în dimensiuni și va deveni foarte bogat, ca urmare a comerțului practicat pe distanțe mari și a stabilității politice. La sfârșitul aceluiași secol, unitățile care fuseseră în serviciul militar roman au fost reorganizate de Palmira ca armată proprie, formând o importantă forță în zonă, atât calitativ, cât și numeric, ca urmare a conflictelor re-deschise dintre romani și parți. Astfel, armata palmireană a fost mărită, iar instituțiile orașului au „deviat” încet înspre un sistem monarhic. Conflictul se va reîncălzi la jumătatea secolului al III-lea, când dinastia sasanidă va purta din nou război împotriva Romei. Cu toate că veniturile orașului au avut de suferit, căile comerciale fiind blocate, armata palmireană va da dovadă de o foarte bună pregătire, iar noii ideri ai Palmirei puteau să își negocieze altfel poziția față de Roma. Orașul avea, după jumătatea secolului III, circa 200.000 de locuitori!

Dar, distrus de împăratul roman Aurelian în anul 273, reconstruit parțial peste circa două decenii de împăratul Dioclețian doar în jumătatea nordică, orașul abia dacă ajungea la jumătate din întinderea anterioară și nu își va mai recăpăta niciodată strălucirea de odinioară.

În secolul VI, la ordinul lui Iustinian, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, fortificațiile orașului vor fi refăcute, locul fiind un punct strategic în defensiva imperială în zonă. Bisericile și clădirile publice au fost reconstruite și ele, astfel că se părea că Palmira va cunoaște o nouă perioadă de dezvoltare. La puțin mai bine de un secol însă, orașul va cădea sub stăpânire musulmană, fiind anexat provinciei Homs și trecând ulterior în stăpânirea mai multor conducători locali și state. Orașul a avut de suferit masiv din cauza unor cutremure în Evul Mediu, fiind distrus definitiv de Timur Lenk în 1400.

Ruinele Palmirei, gravură de final de secol XVII (autor:Cornelis de Bruijn)

Parte a patrimoniului UNESCO din 1980.Siria a devenit provincie otomană abia în 1516, după o invazie a sultanului otoman Selim I, Palmira, redusă la dimensiunile unui sat, rămânând în Imperiu până în anul 1920, când, după o scurtă perioadă de câteva luni de independență siriană, întregul teritoriu al actualei Sirii a fost acordat Franței sub mandat al Societății Națiunilor. 

Ruinele Palmirei fuseseră redescoperite în secolul XVII de către caravane și păstori, fiind vizitate ulterior inclusiv de călători occidentali care au lăsat schițe și notițe despre starea lor.

Specialiștii francezi care au vizitat zona după 1920 și-au dat seama de importanța istorică a sitului, astfel că populația de 6.000 de locuitori a fost relocată într-un sat construit alături special pentru aceasta, între anii 1929-1932. Săpăturile arheologice din următoarele decenii au scos la iveală multe mărturii ale trecutului istoric și măreției Palmirei, situl devenind unul de primă mână pentru lumea științifică internațională, Palmira devenind parte a patrimoniului mondial UNESCO în anul 1980.

În anul 2014, în contextul războiului din Siria, trupele fundamentaliste islamice au ocupat Palmira, distrugând o parte a clădirilor și artefactelor antice, orașul fiind eliberat în martie anul curent.

Palmira versus Roma. Cel mai cunoscut eveniment legat de istoria Palmirei, și care va duce şi la decăderea sa rapidă, a fost războiul purtat împotriva Romei, în a doua jumătate a secolului III e.n. Profitând de problemele Imperiului, conducerea Palmirei a decis că este timpul să acționeze energic pentru a se desprinde de Roma. Imperiul se confrunta cu uzurpări în Occident, în anul 260, sub Postumus, provincia Gallia devenind independentă sub numele de Imperiul Galic, care cuprindea și Britania și, pentru o foarte scurtă perioadă, și Hispania. În același an, împăratul Valerian era înfrânt de regele Sasanid Shapur I la Edessa și luat ulterior prizonier, fiind singurul împărat roman căzut vreodată în captivitate, unde a și murit, fără a se cunoaște alte detalii sigure. Pe lângă acestea, atacurile barbare, molima și probleme interne, mai ales de ordin economic, au dus Imperiul aproape de colaps. 

Odenathus și Zenobia.Septimia Zenobia – Bath-Zabbai în limba aramaică, una dintre cele mai faimoase femei din istorie – s-a născut într-o familie nobilă a Palmirei, ulterior menționându-i printre strămoșii iluștri pe Antiochus sau Cleopatra. Alte surse scriu despre ea că ar fi fost ori dintr-o familie evreiască, ori chiar dintr-un trib arab din zonă. 

Reconstituire a unei monede din timpul Zenobiei, când Palmira era colonie romană (sec. III e.n.)

Sursele o descriu ca fiind o femeie frumoasă, cu ten măsliniu, dinți albi și ochi negri, foarte cultivată – cunoștea greaca, aramaica, egipteana și latina, inteligentă și energică, renumită pentru castitatea ei. Popularitatea ei venea și din faptul că știa să călărească, să tragă cu arcul, era pasionată de vânătoare, mărșăluia și bea alături de soldați, îmbrăcându-se de preferință în haine bărbătești. A atras la Curtea sa numeroși artiști, filosofi, scriitori, încercând să copieze Curțile orientale sau greco-romane și să dea un imbold culturii palmirene. 

În jurul anului 258, Zenobia a devenit soția nobilului palmirean Odenathus – Lucius Septimius Udaynath –, conducătorul Palmirei și înalt magistrat al Imperiului Roman. 

În 260, după înfrângerea lui Valerian, Odenathus a rămas fidel romanilor, purtând imediat și o scurtă campanie militară pe Eufrat, zdrobind aici o armată persană care se pregătea să treacă fluviul în Imperiu. Imediat, a intervenit în favoarea noului împărat Gallienus împotriva uzurpatorului Macrinus, intrând astfel în grațiile și obligațiile acestuia. Titlurile și darurile primite de la Gallienus nu i-au fost însă de ajuns lui Odenathus, acesta luându-și titlul de rege al Palmirei în același an. În 262, într-o campanie-fulger la est de Eufrat, a ajuns până la zidurile capitalei persane Ctesiphon, pe care a asediat-o, obținând o pace satisfăcătoare, astfel că, în 263, stăpân peste Siria, teritoriile smulse de la Sasanizi, plus estul Anatoliei, Odaenathus și-a arogat/inventat titlul monarhic de Rege al Regilor din Orient, rămânând însă, oficial, supus al Romei și comportându-se ca atare. 

În 266, a inițiat o nouă campanie împotriva Sasanizilor, trebuind însă să o abandoneze, pentru a despresura Heracleea Pontică de atacurile unor triburi germanice. La întoarcerea din campania încununată de succes, în anul următor, Odenathus, împreună cu fiul său, Hairan, asociat la domnie, au fost asasinați deodată, istoria consemnând câteva variante despre moartea acestuia, de la asasinat la ordinul romanilor, care îl suspectau de trădare și rebeliune, până la un conflict deschis între cele două părți, pentru controlul teritoriilor arabe de la sud, conflict despre care însă nu vorbește nicio sursă demnă de încredere. Prima variantă rămâne astfel cea mai plauzibilă, acțiunile de mai târziu ale reginei Zenobia împotriva Romei fiind astfel pe deplin justificate de dorința de răzbunare. 

Noul rege al Palmirei era acum fiul lui Odaenathus și al Zenobiei, Lucius Julius Aurelius Septimius Vaballathus Athenodorus, în vârstă de circa opt ani. Zenobia a devenit regentă și conducătoarea de facto a Palmirei.

Zenobia, regina războinică.Cu intenția declarată de a rămâne un supus fidel al romanilor și de a proteja Imperiul de atacurile Sasanizilor, Zenobia și-a întărit armata și a trecut aproape imediat la cucerirea de noi teritorii. Armata palmireană, de ordinul zecilor de mii de luptători, era comandată de experimentatul general Zabdas, un apropiat al reginei, și de comandanți numiți pe merit, fiind formată din infanterie, din care arcașii ieșeau în evidență, și cavalerie grea și ușoară. Din nou, palmirenii puteau profita de faptul că armata romană se afla în campanie împotriva invaziei goților în Balcani.

Sculptură din colecţia Muzeului Naţional al Palmirei, distrusă de ISIS

Un prim atac a fost dat împotriva orașului Bosra (Siria), unde Legiunea a III-a Cyrenaica a fost zdrobită, guvernatorul roman al provinciei Arabia a fost executat, teritoriul fiind alipit Palmirei. Armata a coborât prin Valea Iordanului, alipind și Iudeea Palmirei. Următoarea țintă era, logic, Egiptul. 

Zabdas a intrat în Egipt, profitând și de absența guvernatorului provinciei, Tenagino Probus, aflat într-o campanie navală împotriva unor pirați sau a flotei goților. Ajutat de o parte a elitei egiptene și a populației sătule de dominația romană, Zabdas a înfrânt fără probleme trupele romane prezente aici și a ocupat provincia. Între timp a sosit și vestea morții împăratului Claudius, astfel că sorții erau de partea palmirenilor. 

Probus a revenit însă imediat, iar în noiembrie 270, cu trupele pe care a reușit să le adune, a ocupat Alexandria și a început să-i împingă pe palmireni înspre est. Experiența și ambiția lui Probus au fost învinse însă de un contraatac palmirean, ajutat din interiorul orașului de o parte a populației. În cele din urmă, comandantul roman a fost înconjurat și s-a sinucis, pentru a-și salva onoarea. Zenobia s-a autoproclamat ulterior Regină a Egiptului. Ocuparea acestei provincii lăsa Roma fără bogate resurse, mai ales cereale, Palmira controlând acum și importantele căi comerciale din zonă. 

Visau Zenobia şi apropiaţii ei la ocuparea Romei?În timp ce Zabdas ocupa Egiptul, Zenobia a atacat înspre vest și nord-vest, urmărind în primă fază ocuparea importantului oraș Antiohia. Având și aici sprijinul unei părți importante a populației, și mai ales a celebrului episcop creștin Paul din Samosata, Zenobia a ocupat orașul și împrejurimile, se pare, fără luptă. Deja în toamna anului 270, monetăriile (foste) imperiale din Alexandria și Antiohia băteau monedă cu chipul și numele lui Vaballathus pe o parte, și cel al noului împărat roman, Aurelian, pe cealaltă parte. În primăvara anului 271, după ce Zabdas a ajuns cu armata din sud, Zenobia a cucerit o mare parte a Asiei Mici, nereușind însă să ia în stăpânire Calcedonia și colțul nord-vestic al peninsulei, un important cap de pod pentru viitoarea campanie romană. 

În vara aceluiași an, Zenobia stăpânea întregul țărm estic al Mediteranei, inclusiv o porțiune a litoralului Mării Roșii, Egiptul și aproape trei sferturi din Anatolia.

Nu este clar dacă Zenobia și cei din jurul său doreau doar independența Palmirei și a teritoriilor sale sau, înflăcărați de victoriile obținute și de situația gravă în care se afla Imperiul Roman, visau cumva chiar la ocuparea Romei și a tronului imperial de aici. Adoptarea titlurilor specific romane duce cu gândul și spre cea de a doua variantă. 

Templul lui Bel, înainte şi după ocuparea Palmirei de către ISIS. Construit în anul 32 e.n. şi rezistând aproape intact de-a lungul vremurilor, templul a dispărut aproape în totalitate după ce a fost detonat de membri ISIS

Monede cu chipul Zenobiei, afront impardonabil.În tot acest timp, noul împărat roman, Aurelian, era ocupat cu readucerea Galliei și a Britanniei sub control, după respingerea atacurilor goților. Era clar că, dacă nu va interveni împotriva Zenobiei, tot estul Imperiului va fi pierdut în scurtă vreme, ceea ce ar fi însemnat un colaps economic și moral al Romei.

Ruptura finală a avut loc în 272, când monetăriile din Alexandria și Antiohia au început să bată monedă care îl reprezenta doar pe Vaballathus, acesta purtând titlul de Augustus, titlu rezervat doar împăratului, unele monede reprezentând-o pe Zenobia cu titlul Augusta. Afrontul era impardonabil, Aurelian acționând în consecință. 

În anul 273, Aurelian a dus o campanie-fulger în Anatolia, practic mutându-și trupele experimentate din Gallia în est. O altă armată romană recucerea Egiptul în același timp. Aurelian a înaintat practic fără opoziție în Anatolia, trupele palmirene, reduse numeric, retrăgându-se din calea sa, iar orașele capitulând fără să reziste, împăratul promițând clemență. 

Zenobia și generalii săi au hotărât să îl aștepte pe Aurelian la nord de Antiohia (azi, lângă Antakya, Turcia), pe o câmpie unde cavaleria grea palmireană se putea desfășura în voie. Aurelian, militar experimentat, a reușit să înfrângă însă armata palmireană, Zenobia retrăgându-se în oraș, de unde, în aceeași noapte, regina, Zabdas și întreaga armată au plecat la Emesa (Homs), pentru a aștepta acolo întăriri și armata romană.

În fața acestui oraș, romanii au administrat o nouă înfrângere decisivă palmirenilor. După un consiliu de război, Zenobia și-a lăsat în oraș inclusiv tezaurul și a plecat înspre Palmira. Emesa și-a deschis imediat porțile în fața împăratului Aurelian, primindu-l ca pe un erou. 

Romanii au traversat deșertul înspre Palmira pe caniculă cumplită și suferind atacuri din partea unor triburi nomade, fidele Zenobiei. În fața orașului însă, triburile au pactizat cu romanii, oferindu-le provizii și ajutor militar. Zenobia a refuzat orice cerere de a se preda, sperând că orașul va rezista. Situația se înrăutățea însă vizibil, ca în cazul oricărui asediu, regina fugind într-o noapte înspre Persia, de unde spera să obțină ajutor. Prinsă de cavaleria romană pe malul Eufratului, a fost adusă în fața lui Aurelian, Palmira capitulând imediat. Doar comandanții palmireni și consilierii reginei au fost judecați și executați pentru trădare și rebeliune împotriva Romei.

Statuie veche de 2.000 de ani (Leul lui Al-Lat), distrusă de islamişti

Înfrângerea Zenobiei e şi sfârşitul Palmirei.Imperiul Palmirei luase sfârșit, iar Zenobia cu fiul său au fost duși în captivitatea romană. Se pare că Vaballathus a murit la un moment dat, numele său dispărând din surse, Zenobia fiind purtată în lanțuri de aur și acoperită de bijuterii, în fața carului imperial la triumful lui Aurelian, după ce fusese umilită public, plimbată în lanțuri prin orașele Siriei. Nu există informații clare despre soarta ei ulterioară, unele surse spunând că a murit sau a fost executată, altele că ar fi câștigat simpatia împăratului și și-ar fi trăit restul vieții în înalta societate romană, măritându-se și având urmași. 

După capturarea Zenobiei, Aurelian a demantelat fortificațiile orașului, a rechiziționat arsenalul, a confiscat o mare parte a bunurilor de preț din oraș și de la particulari, ca despăgubiri de război, lăsând în Palmira o mică trupă de 600 de arcași. În anul următor însă, un lider local, Septimius Apsaeus, a pornit o nouă rebeliune, masacrând garnizoana romană și oferindu-i tronul imperial prefectului Mesopotamiei, Marcellinus. Acesta l-a anunțat imediat pe Aurelian, iar rebelii l-au numit Augustus pe un anume Antiochus, rudă cu Zenobia. Aurelian a intervenit prompt, a zdrobit rebeliunea, l-a cruțat pe Antiochus, care a fost exilat, drumul exilului luându-l și mulți palmireni. Fortificațiile Palmirei au fost rase, iar orașul a fost crunt jefuit. 

Înfrângerea Zenobiei a însemnat și decăderea orașului, exemplul ei devenind însă în secolul XX simbolul naționalismului sirian și al luptei împotriva imixtiunilor și ocupațiilor străine. 

Romanii au lăsat în zonă trupe, pentru a se asigura că nu vor mai avea parte de vreo revoltă palmireană, dar și pentru a păzi mai bine granița înspre est. La sfârșitul secolului III se va construi și castrul roman.

Marea Colonadă, structură faimoasă din Palmira, lungă de mai bine de un kilometru

Clădirile celebre ale Palmirei – câte mai sunt în picioare?

Ne putem doar imagina astăzi cum ar fi arătat orașul în toată splendoarea lui până la războiul Zenobiei, cu marile clădiri publice, templele colorate, vilele luxoase, tarabele cu mărfuri exotice, statuile și ornamentele din metal prețios, printre grădini alimentate cu apă din râul care traversa orașul. Ce nu a distrus timpul au distrus însă oamenii... 

Una dintre cele mai cunoscute clădiri distruse de islamiști este Templul lui Bel/Baal, construit în anul 32 e.n. A rezistat aproape intact de-a lungul vremii, datorită transformării sale în biserică, apoi în moschee, până anul trecut, când a fost detonat. Consta dintr-o clădire dreptunghiulară, înconjurată de o curte mărginită de coloane pe toate cele patru laturi. În curte erau un bazin, un altar și alte clădiri cu rol cultic. Templul se află la marginea estică a orașului, de aici pornind înspre vest o altă structură faimoasă, Marea Colonadă, o înșiruire de coloane de ambele părți ale unei străzi principale din oraș, mai lungă de un kilometru, construită în secolele II-III e.n., între templul lui Bel și Poarta de Vest. Colonada este formată din trei secțiuni, iar coloanele aveau suporturi pe care erau așezate statui din bronz ale împăraților, ale autorităților și binefăcătorilor orașului, ale comercianților bogați. Pe coloane erau diferite inscripții, mai ales votive, ale aristocraților cetății, între coloane fiind tarabele comercianților, cu mărfuri din toată lumea cunoscută.

Mai 2016:turişti în Palmira, după ce situl arheologic aflat pe lista UNESCO a reintrat sub control sirian

Pe traseul colonadei, în apropierea templului, se află Arcul de Triumf al lui Septimius Severus, ridicat în onoarea victoriilor împotriva parților, restaurat în 1930 și distrus în bună parte în 2015. Imediat după arc, pe stânga, se afla Templul lui Nebo, distrus și el de către ISIS.

În continuare, pe aceeași parte, se află Teatrul roman, început la sfârșitul secolului II și niciodată terminat, excavat în a doua jumătate a secolului XX și restaurat ulterior, suferind avarii minore în timpul ocupației de căre ISIS, cu toate că pe scena sa au avut loc execuții, filmate. 

Vizavi de cele două clădiri pot fi văzute ruinele unor terme, considerate a fitermele Zenobieisau termele construite de Dioclețian pe locul unde fusese palatul Zenobiei. Termele sunt distruse aproape complet, doar fundația mai păstrându-se.

O stradă la dreapta duce spre Templul lui Baalshamin, construit în 131, în onoarea vizitei împăratului Hadrian în Palmira, distrus și el de către ISIS.

În spatele teatrului se găsesc ruinele fostei clădiri a Senatului Palmirei. În spatele acestuia se găseau Curtea Tarifelor și Agora Palmirei, loc unde, se pare, pe lângă afaceri și negocieri, mai poposeau și caravanele cu animale și calabalâc cu tot. 

În continuare, una dintre cele mai interesante construcții, rămasă în picioare, din fericire, în mare parte, este Tetrapylon-ul, numele venindu-i din termenul grecesc care însemna „patru porți”, fiind o construcție cu patru coloane și patru arce imense, plasată în Antichitate în anumite puncte geografice sau pentru a marca un anumit loc.

Marea Colonadăse oprea la un templu funerar, aproape de zidul orașului. În stânga acestui templu se pot vedea astăzi ruinele unui castru construit pe 4 hectare în perioada împăratului Dioclețian, locul numindu-se de aceea „Tabăra lui Dioclețian”. 

Dincolo de ziduri erau necropolele, cele mai cunoscute fiind cele sub formă de turn, palmirenii cunoscând și procedeul mumificării. O parte din aceste morminte-turn au fost la rândul lor distruse de ISIS.

O nouă viață?

La 27 martie 2016, o veste pe care o aștepta multă lume era confirmată de agențiile de știri:cu ajutor rusesc, armata siriană reluase controlul asupra orașului Palmira și asupra sitului arheologic, fără mari distrugeri asupra acestuia din urmă. Specialiștii au evaluat imediat distrugerile de până atunci, fiind uimitor de optimiști în ce privește viitorul sitului. 

Templul lui Baalshamin, al lui Baal și Arcul de triumf vor fi reconstruite, folosind resturile acestor structuri, idee care a generat un val de proteste în lumea acdemică și nu numai, unii opinând că ruinele trebuie lăsate așa. Pe lângă acestea, mai multe artefacte distruse de militanții islamici sunt pe cale de a fi restaurate, bucăți importante din ele aflându-se chiar în locul unde au fost distruse. Se speră ca, după iluzoria terminare a războiului din Siria și pacificarea regiunii, Palmira și celelalte situri siriene de importanță capitală pentru patrimoniul mondial să reintre în circuitul turistic internațional. Nu putem decât să sperăm, chiar dacă oarecum naiv, același lucru. 

Bibliografie:

Alaric Watson – Aurelian and the Third Century, Routledge, 1999.

Gary K. Young – Rome’s Eastern trade, Routledge, 2001. 

Pat Southern – Empress Zenobia. Palmyra’s Rebel Queen, Continuum Books, 2008.

Peter Edwell – Between Rome and Persia. The middle Euphrates, Mesopotamia and Palmyra under Roman control, Routledge, 2008.

Trevor Bryce – Ancient Syria. A Three Thousand Year History, Oxford University Press, 2014.