Palatul Cercului Militar Național, transformat în închisoare de germani

Cercul Militar Național este una dintre cele mai vechi instituții militare românești, înființată la 15 decembrie 1876. La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care Capitala României se moderniza într-un ritm accelerat, a apărut ideea construirii unui sediu al instituției centrale de cultură a Armatei Române. Au urmat ani de discuții aprinse și de planuri abandonate, în cele din urmă construcția Palatului Cercului Militar Național a început în 1911 și nu a fost terminată înainte de intrarea României în Primul Război Mondial (1916). În timpul ocupației germane, Palatul a fost transformat în închisoare.

De la ideea construcției unui sediu al Cercului Militar Național, până la inaugurarea clădirii au trecut aproape trei decenii și jumătate. Terenul aflat la intersecția Căii Victorii cu Bulevardul Regina Elisabeta, unde urma să se construiască palatul a fost dobândit în anii 1897-1898, însă lipsa fondurilor a amânat demararea construcției. Lucrările au demarat abia în 1911, la inițiativa ministrului de Război de la acea dată, Nicolae Filipescu. Proiectul palatului a fost realizat de arhitecții Dimitrie Maimarolu, Victor G. Stephănescu și Ernest Doneaud. Construcția a fost terminată la roșu în primăvara anului 1916, însă intrarea României în Primul Război Mondial, în vara aceluiași an, a împiedicat finalizarea lucrărilor. Catastrofa militară din toamna anului 1916 a condus la ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale. O parte din valorile Cercului Militar Național au fost evacuate la Iași, împreună cu principalele instituții ale țării, Casa Regală, Guvernul, Parlamentul, Banca Națională etc.

„Palatul, rămas neterminat, a fost într-un fel «inaugurat» de inamic, autoritățile de ocupație folosindu-l fie ca închisoare pentru militarii români și notabilitățile orașului, fie ca principal post de pază și siguranță. Pentru bucureșteni, prezența forțelor adversarului în edificiul ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp de doi ani, expresia ocupației străine asupra Capitalei și a țării”, notează Petre Otu, scrie istoricul Petre Otu, în monografia „Cercul Militar Național”. 

Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane la 6 decembrie 1916, primarul Emil Petrescu semnând actul de cedare a orașului. Multe clădiri publice și private au devenit sediile unor instituții ale trupelor de ocupație sau cluburi ale ofițerilor. Spre exemplu, La hotelul Athénée Palace s-a instalat Cartierul General al armatei germane conduse de August von Mackensen. Clădirea Ministerului Justiției a devenit sediul Administrației militare. Localul Ministerului Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Bucureștiului) a devenit sediul Guvernământului imperial al cetății București. 

Palatul Cercului Militar din București, o clădire impresionantă dar neterminată, nu a scăpat atenției comandamentului german, fiind transformat în închisoare pentru prizonierii români și ruși. În același timp, palatul a devenit sediul Corpului central de gardă al Comenduirii armatei germane (Hauptwache). Un martor ocular, istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu, a descris astfel situația: 

„Prizonierii noștri sunt duși la Cercul Militar. Cerșesc pe fereastră din cauza mizeriei în care sunt lăsați, dorm pe ciment. Sunt obiectul vizitei și curiozității de menajerie al tuturor supușilor Puterilor Centrale, care privesc cu mulțumire, printre gratii, spectacolul zdrobirii României”. 

Sute de prizonieri în Palatul Cercului Militar 

Conform mărturiei lui Alexandru Marghiloman, lider conservator, adept al alianței cu Puterile Centrale, în Palatul Cercului Militar au fost circa 700 – 800 de prizonieri, printre care și câțiva ofițeri.

„Mă reped acolo (Cercul Militar – n.r.) la ora 4, primind vestea că nimeni nu se va ocupa de sărmanii noștri soldați. Garda mă lasă să intru și șeful de post, cel dintâi, îmi spune că ar trebui să se trimită ceva cald acestor oameni. Primăria a fost avizată că întreținerea era în sarcina ei, și se gândea – vorba vine – să organizeze mâine ceva. Deocamdată, de 36 de ore, nenorociții aceștia erau arestați. Trimit ceai și toți au putut prânzi grație numai Crucii Roșii”, nota Marghiloman în memoriile sale.

Ulterior, o parte dintre prizonierii din Cercul Militar au fost mutați în lagărul de la Săveni (Județul Ialomița). 

Potrivit descrierii lui Aurel Gavrilescu, deținut șase luni la Cercul Militar, în cea mai mare sală, actualmente Sala de Marmură, s-au construit „circa 80 de celule de lemn, așezate una lângă alta, în formă de cerc pentru a fi mai ușor de păzit. În fiecare dintre acestea abia avea loc un pat și o măsuță”. Între pereții din scânduri de brad ai celulelor, notează Aurel Gavrilescu, se pusese pentru izolare „rumegătură de ferăstrău”.

Alături de militari, în palat au au fost închise și câteva personalități din epocă: deputatul Paraschiv Noica și fratele său, Andrei; Vasile Stroescu, marele mecena al culturii românești; Virgiliu N. Dărăscu, avocat, publicist, proprietar al ziarului „Universul”; Vasile Derussi, secretar la Banca Națională a Românei și avocatul Mauriciu Leautey.

După semnarea Tratatului de pace cu Puterile Centrale de la București (7 mai 1918), închisoarea de la Palatul Cercului Militar a fost desființată, dar corpul de gardă german a rămas.

Cercul Militar și-a reluat activitatea după război, însă dificultățile financiare au făcut ca finalizarea clădirii să fie întârziată. În cele din urmă, Palatul Cercului Militar Național a fost inaugurat oficial la la 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria. În perioada interbelică, Palatul Cercului Militar Național a devenit un reper cultural al Capitalei României.

Bibliografie: 

Petre Otu, Cercul Militar Național, Editura Militară, București, 2011. 
Alexandru Marghiloman, Note politice. România și primul război mondial (1914-1919). Războiul (1916-1918), Editura Machiavelli București, 1994.
Aurel Gavrilescu, Eroi în umbra. Spionajului românesc în războiul de întregire, București, 1937.
Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, editura Cartea Românească, București, 1920.