Pagini din educaţia perioadei comuniste

Regimul comunist a pus mare accent pe dezvoltarea învăţământului numai după ce s-a constatat că evoluţia economică şi militară a sistemului centralizat este strict legată de progresul intelectual până la formarea unor specialişti capabili să resolve problemele fără să gândească la mersul general al societăţii. Ideologia dicta însă modul în care erau organizate şcolile şi liceele.Se punea accent pe învăţământul de masă şi pe celebrele economii la buget. Clasele aveau un efectiv de maximum 35 de persoane, dar la Liceul de matematică – fizică nr. 1, actualul Colegiul Naţional Alexandru Odobescu, exista o clasă şi cu 49de elevi.

Partidul comunist dorea performanţă, dar se învăţa pe trei serii, seralul începând doar de la orele 17. Nu exista timp pentru curăţenie şi aerisirea claselor. Profesorii erau epuizaţi de predarea la puhoiul de educabili. Mai existau în contul liceului şi 240 de persoane la profilul fără frecvenţă. Era un fel de industrie şcolară.Era doar o simulare intelectuală la matematică sau fizică. Profesorii munceau, dar constatau că nu obţin rezultate printr-o suficientă acumulare de cunoştinţe teoretice şi practice. Seraliştii acumulau multe absenţe din cauza transportului în comun dinspre platforma chimică. Politica partidului făcea ravagii. Cele mai multe absenţe erau strânse atunci când se făceau alegeri în partid, UTC şi sindicat.Ideologia prima în faţa cărţii. Nici cu disciplina nu se împăcau prea bine muncitorii trimişi la studiu, cel mai bun dintre ei fiind un consumator înrăit de băuturi alcoolice chiar şi la şcoală. Era tolerat tocmai datorită performanţelor intelectuale.

Sport fără săli

 Regimul comunist şi-a făcut un titlu de glorie din politica de dezvoltare a învăţământului, iar sportul era considerat o cale simplă de afirmare a superiorităţii modului de organizare socialist asupra celui capitalist, decadent. Elevii Liceului de matematică – fizică nr. 1 (Colegiul Naţional Alexandru Odobescu) erau atraşi de orele de educaţie fizică prin eforturile depuse în anul şcolar 1967 – 1968 de către profesorii Vasile Ciucurel, Gheţie Cornel şi Dumitru Ilie. Rezultatele au fost deosebite. Echipele de fete şi băieţi au ocupat primul loc pe oraş la cros. Atletismul a adus locul I la fete şi cel secund la băieţi. Echipa de fotbal a obţinut locul I pe oraş. Handbalul aducea satisfacţia clasării în primele trei locuri. Echipele de handbal şi atletism au ajuns şi la etapele pe ţară. Rezultatele erau deosebite în condiţiile în care foarte mulţi elevi făceau naveta la mari distanţe. Chiar dacă regimul se împăuna cu astfel de victorii, rezultatele aparţineau doar copiilor şi profesorilor. Antrenamentele se făceau pe terenul şcolii, pe holuri sau într-o sală de clasă transformată. Era foarte dificil să se facă exerciţii de gimnastică pe sexe. Sala de sport de mare capacitate era considerată un lux inutil şi abia peste ani s-a construit actuala bijuterie arhitectonică. Multe talente s-au irosit fiindcă autorităţile n-au ştiut să le folosească raţional după terminarea liceului. Problema se menţine şi astăzi. Mai era o latură puţin cunoscută a regimului roşu. Oare de ce se acorda atenţie deosebită sportului de performanţă? S-a demonstrat că sportivii erau în realitate pepiniere pentru trupele speciale de infiltrare în dispozitivul inamic. Să nu uităm că principalele cluburi erau cele controlate de forţele armate şi de  trupele de represiune.

Permanenta surprindere

          Orice an şcolar începe cu o ploaie de ştiri despre faptul că unităţile de învăţământ nu sunt gata cu dotările pentru primirea în siguranţă a valurilor de elevi. Se face imediat o comparaţie cu fostul regim şi se formează o imagine de decădere capitalistă în raport cu trecutul glorios. Documentele de arhivă demonstrează că, dacă se trece de faţada ideologică şi de legendele mediatice, nici guvernarea roşie nu era mai pregătită pentru începerea orelor. Astfel, la Şcoala medie nr. 3 Alexandru Odobescudin Piteşti, pentru anul şcolar 1962 – 1963, băncile nu erau utilizabile în proporţie de 50%. Noroc că le mai cârpea personalul de întreţinere. Internatul a fost ocupat de 450 de elevi, dar capacitatea proiectată era de 350. Oare cum se dădeau atunci avizele de funcţionare pentru astfel de aglomerări umane? Materialele pentru practica industrială a copiilor au fost cumpărate de către părinţi (învăţământul era gratuit?). Studierea cu răbdare a actelor şcolare (multe au fost distruse după ce şcolile au fost desfiinţate) desfiinţează mitul perfecţiunii unui sistem educativ în care existau ca şi astăzi manuale sau profesori lipsă cu lunile.

De ce nu erau bani pentru şcoli?

Răspunsul la întrebare este unul foarte simplu. Uimitor de simplu. Regimul de la Bucureşti investea banii în armament pentru a participa la cucerirea întregii planete. Au fost cumpărate până în 1962 sute de avioane de vânătoare MiG-15 şi 19. N-au fost uitate nici tancuri, peste o mie de T-34 fiind aduse pentru a forma nucleul ofensivei terestre. Aceste categorii de arme erau totuşi cam depăşite şi s-a trecut la comandarea de T-54A şi MiG-21. Şi s-a mers tot aşa până în 1989, mai ales în mediul rural. Banii au plecat peste graniţe pentru tunuri împreună cu produsele agricole. Populaţia trebuia să se descurce cum putea şi cu ce mai rămânea.

Bibliografie minimală

Direcţia judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, fond Liceul Al. Odobescu, Piteşti, dosar 2/1961 – 1962.

Opriş, Petru, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia 81955 – 1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008.

Suvorov, Victor, SpeţnazIstoria secretă a Forţelor Speciale Sovietice, Polirom, Iaşi, 2011.