Originile Chinei

În imaginarul occidental, istoria Chinei este strâns legată de ideea de „Imperiu”. În fapt, acest concept a fost străin de cultura chineză timp de aproape mai bine de un mileniu și jumătate, până în anul 221 î.Hr., când regele statului Qin și-a înfrânt ultimii rivali și a unificat țara, după două secole de războaie sângeroase. Însă cucerirea militară reprezintă doar o mică parte a istoriei imperiale a Chinei. Dinastiile Qin și Han au redefinit statul chinez și au pus bazele unei civilizații care a supraviețuit vicisitudinilor istorice mai bine de două milenii, până în februarie 1912, când Pu Yi, ultimul împărat Qing, a fost obligat să abdice.

În secolele V-III î.Hr., lumea chineză a fost sfâșiată de un conflict permanent, această perioadă fiind denumită sugestiv „epoca regatelor combatante”. În anul 246 î.Hr., tronul din Qin, cel mai vestic dintre cele șapte regate combatante, a fost ocupat de Zeng, un copil de numai 13 ani. După opt ani de așteptare, până când l-a îndepărtat pe ministrul de încredere al tatălui său și a preluat efectiv puterea, Zeng s-a lansat într-o campanie furibundă de cucerire, reușind să-și supună toți vecinii, prin sabie sau teroare. În anul 221 î.Hr., el a devenit singurul stăpân al Chinei şi și-a schimbat numele în Qin Shi Huangdi. El și-a luat titlul de împărat (huangdi), care va fi folosit de toți succesorii săi, timp de două milenii, și a creat un nou tip de stat, nemaiîntâlnit în istoria de aproape 1.500 de ani, de până atunci, a Chinei – un imperiu.

Recompensele, în funcţie de numărul duşmanilor decapitaţi

Succesul fără precedent al regatului Qin se datora unui proces de reformă socială. În timpul perioadei regatelor combatante, conducătorii statului întreprinseseră transformări radicale, introducând conceptul inovator de supremație a legii, în defavoarea privilegiilor de rang, dobândite prin naștere. Această noțiune i-a permis regatului Qin să-și construiască o ideologie solidă, care a reformat valorile, funcționarea societății și a armatei.

Din multe puncte de vedere, regatul Qin avea o armată mult mai primitivă decât adversarii săi. Spre exemplu, soldații foloseau arme din bronz, în timp ce militarii din celelalte regate aveau arme din fier, mult mai rezistente și mai ușor de produs în cantități mari. În schimb, soldații din Qin aveau o disciplină de fier și erau foarte bine plătiți și motivați. Pe lângă prada care le revenea după o victorie, se spune că regele din Qin își plătea soldații pentru fiecare dușman decapitat. Cronicarii chinezi, care aveau motive bine întemeiate să-i urască pe cuceritori, relatează scene macabre, despre grămezi de capete însângerate, care erau aduse după bătălie în fața generalilor, pentru a încasa recompensa.

Prima „revoluție culturală” chineză

Colosala armată de teracotă, descoperită în 1974, în apropierea mormântului primului împărat, arată amploarea undei de șoc care a lovit China. Cucerirea lui Zeng s-a transformat într-o adevărată „revoluție culturală”, prima din istoria țării. Chiar dacă s-a realizat printr-o violență greu de imaginat, procesul de unificare s-a dovedit extrem de benefic pentru civilizația chineză. Primul împărat a pus capăt competiției violente permanente, care a caracterizat perioada regatelor combatante, a uniformizat scrierea, legislația, a extins rețeaua de transporturi și a oferit soluții noi pentru apărarea granițelor. Din porunca lui au pornit lucrările la Marele Canal și la Marele Zid, care proteja frontiera nordică împotriva temutei populații Xiongnu, strămoșii hunilor. Extinse peste veacuri, aceste realizări monumentale au rămas până astăzi simbolurile civilizației chineze.

Primul împărat nu era prea îngăduitor cu cei care îl contraziceau, în special cu cărturarii critici. Cronicarul Sima Qian povestește că Shi Huangdi ar fi ordonat arderea tuturor cărților, cu excepția celor tehnice, și ar fi cerut ca 400 de cărturari să fie îngropați de vii. Chiar dacă istoricii contemporani se îndoiesc că aceste ordine sinistre ar fi fost îndeplinite, valoarea lor simbolică nu poate fi contestată.

O dinastie strălucită, întemeiată de un țăran

Mort în anul 210 î.Hr., Qin Shi Huangdi a fost urmat la tron de fiul său, Er Shi, un tânăr incapabil să guverneze și prost sfătuit de un prim-ministru care îi uzurpa puterea. El a domnit până în 207 î.Hr., când a fost împins la sinucidere. Se părea că Imperiul chinez era pe cale să se prăbușească, însă forța edificiului construit de primul împărat avea să se dovedească mai puternică decât amintirea sinistră lăsată de Qin Shi Huangdi.

Salvarea imperiului avea să vină de unde nimeni nu se aștepta. Un ofițer însărcinat să supravegheze mutarea unui grup de condamnați a hotărât să-i elibereze pe prizonieri și să-i transforme în armata sa personală. În fruntea acestui grup de proscriși, Liu Bang a reușit să devină stăpânul întregului imperiu Qin, după cinci ani de lupte sângeroase.

Paradoxal, acest militar needucat, provenit dintr-o familie de țărani, a preluat puterea în 202 î.Hr. și a înființat una dintre cele mai strălucite dinastii din istoria Chinei, care și-a luat numele de Han și a condus țara timp de patru secole. Rămas în istorie cu numele său postum de Gaozu, întemeietorul dinastiei Han a dat dovadă de o reală pricepere în guvernare. Deși a fost tolerant față de exprimarea ideilor pe care Qin Shi Huangdi le reprimase, în special cele confucianiste, Gaozu a dus mai departe reformele centralizatoare ale primului împărat.

Perioada clasică a civilizației chineze

Imperiile Qin (221-206 î.Hr.) și Han (206 î.Hr.-220 d.Hr.) reprezintă perioada clasică a civilizației chineze. La fel ca lumea greco-romană din Occident, în această epocă, societatea chineză a suferit transformări radicale în aproape toate domeniile, de la organizare politică și instituții militare până la practici religioase sau viață cotidiană. Schimbările produse acum i-au oferit Chinei abilitatea unică de a se reforma, după perioade de dezbinare, indiferent de numele dinastiei sau de etnia împăraților.

Istoria civilizației chineze nu poate fi înțeleasă fără aceste transformări importante, precum răspândirea scrisului și începutul unificării culturale;consolidarea structurii politice, în jurul persoanei împăratului;demilitarizarea interiorului țării și redistribuirea sarcinilor militare către diferitele popoare de la frontieră;creșterea influenței familiilor nobililor din mediul rural, care mențineau ordinea și asigurau legătura cu centrul de putere.

Ca orice imperiu, China a avut o populație eterogenă din punct de vedere etnic. În prezent, toți cei care au locuit teritoriul actual al țării sunt considerați „chinezi”, însă folosirea acestul termen pentru perioada preimperială este anacronică. Înainte ca primul împărat să unifice țara și să-i dea numele dinastiei sale (Qin), popoarele din acea perioadă purtau numele regatelor locale (Qi, Zhao, Chu etc).

Acestea popoare au fost cucerite și unite din punct de vedere politic în secolul al III-lea î.Hr., însă culturile și identitățile regionale au supraviețuit. Unificarea culturii chineze a fost realizată și cu ajutorul sistemului de scriere standardizat. Prin intermediul logogramelor (semne care reprezintă un cuvânt întreg) a fost facilitată comunicarea între diferite grupuri etnice, care nu vorbeau aceeași limbă, dar care acum împărtășeau o cultură literară comună.

O altă inovație importantă, care a consolidat structura politică a statului, a reprezentat-o inventarea „figurii împăratului”. Acesta nu era numai conducătorul suprem, judecătorul șef și marele preot;împăratul era personificarea statului, toți cei care se aflau în serviciul public erau servitorii lui. Chiar și modelul Universului era imaginat în așa fel încât împăratul servea ca element de legătură între Pământ și Cer.

Pax Sinica

În secolele care au urmat cuceririi Qin, societatea chineză a fost treptat demilitarizată. În acest fel a fost restabilită pacea, după două secole de lupte violente, în epoca regatelor combatante, care au mobilizat mari armate de țărani. Începând cu dinastia Qin, serviciul militar a fost împins către marginea societății, fiind îndeplinit de grupurile etnice periferice sau de condamnați.

În anul 31 d.Hr., serviciul militar obligatoriu a fost abolit în mod oficial și nu a mai reapărut în China până în secolul XX, după prăbușirea imperiului.

Demilitarizarea interiorului societății a împiedicat formarea unor centre locale de putere, care ar fi putut reprezenta o amenințare pentru imperiu, și a deschis calea unor perioade lungi de pace și stabilitate, în timpul dinastiilor Han (206 î. Hr.-220 d.Hr.), Tang (618-907) sau Ming (1368-1644). Parafrazând expresia latină „Pax Romana”, mulți istorici au folosit sintagma „Pax Sinica”, pentru a descrie aceste perioade.

Pacificarea societății a reprezentat însă și un adevărat „călcâi al lui Ahile” pentru Imperiul Chinez, care a fost în mod repetat atacat și chiar cucerit de diferite alianțe de triburi și popoare de la periferie – huni, mongoli, manciurieni.

Bibliografie

Bai Shouyi (coord.), Scurt tratat de istorie a Chinei, Editura Enciclopedică, București, 1997

Danielle Elisseeff, Istoria Chinei, Editura Lucman, București, 2010

Ivan P. Kamenarovic, China clasică, Editura Bic ALL, București, 2002

Mark Edward Lewis, The Early Chinese Empires:Qin and Han, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2007