Orașul Etern sub bombele Aliaților: Roma în cel de-Al Doilea Război Mondial

În timpul celui de-al doilea război mondial, foarte multe orașe au fost bombardate, unele chiar distruse complet. Cu toate acestea, Roma – Orașul etern, centrul Bisericii Catolice, dar și capitala fascismului – a rămas neatinsă de bombele Aliate până în iulie 1943. De ce?

Într-un război în care distrugerea moralului inamicului era un scop în sine, capitalele statelor inamice deveneau, evident, o posibilă țintă în vederea unor atacuri. Spre exemplu, în cazul Marii Britanii, aproape jumătate din numărul englezilor morți în urma unor raiduri aeriene e reprezentat de londonezi. În 1943-1944, aviația britanică a încercat să distrugă Berlinul. Chiar și Parisul, capitala Franței ocupate, a fost bombardat în 1942. Și totuși Roma, capitala celui mai nesigur dintre regimurile Axei, a fost lăsat neatins de Aliați timp de trei ani. Abia în iulie 1943 aveau să cadă primele bombe Aliate asupra Romei, iar în 1944 orașul a suportat 51 de raiduri aeriene. A fost o schimbare bruscă în strategia Aliaților, pe care ne-o explică Claudia Baldoli, istoric italian, în numărul curent al revistei HistoryToday.

Deși era capitala fascismului, Roma era și Orașul Etern, centrul lumii creștine (din perspectivă catolică) și locul în care se găseau foarte multe situri culturale și religioase unice în lume și extrem de valoroase. Acest statut special al Romei a stat la baza ezitărilor Aliaților în a bombarda orașul, dar reflectă și atitutinea ambivalentă a italienilor față de propria capitală, cu atât mai mult atitudinea romanilor față de propriul oraș.

Într-un film din 1960, La Ciociaria, în care acțiunea se petrece în Roma anului 1943, în momentul în care Aliații încep bombardarea orașului, un personaj jucat de Sophia Loren are o replică memorabilă, utilă investigației noastre: sfătuită să plece din oraș din cauza bombardamentelor, ea spune: „Nu, nu vor veni la Roma, pentru că Papa e aici.” Filmul e bazat pe o carte scrisă de Alberto Moravia, soțul scriitoarei Elsa Morante.

Aceasta avea să scrie despre experiențele din timpul războiului, când a părăsit Roma pentru a se adăposti în provincie, și despre cum locuitorii capitalei au fost mult timp convinși că Roma nu va deveni ținta bombardamentelor grație protecției Papei. Romanii credeau că orașul lor era sacru și de neatins. Însă din primăvara anului 1943, când raidurile din țară au devenit din ce în ce mai frecvente și mai violente, până și lor a început să le fie frică, mai ales după ziua de 14 mai, când în urma unui bombardament asupra portului Civitavecchia, aflat în imediata apropiere a capitalei, au murit aproape 300 de oameni.

Foto: Papa Pius XII

În cartea lui Morante există un pasaj în care se spune că „toată lumea știa că exista un aranjament secret între Churchill și Papa, prin care Roma a fost declarat oraș sfânt, de neatins, și că bombele nu vor cădea niciodată asupra sa”.

Această idee se regăsește și în unele rapoarte trimise lui Mussolini de către informatori:mulți considerau „protecția Papei” rușinoasă și doreau să aibă „onoarea” de a fi bombardați. Există un raport informativ din decembrie 1941 prin care o sursă elvețiană informa Foreign Office-ul că cercurile fasciste și pro-Axă din Italia sperau că Roma va fi bombardată, în primul rând pentru că nu acceptau ideea că romanii atribuiau imunitatea orașului protecției papale, dar și pentru ca astfel populația orașului să fie trezită din letargia sa.

Informatorii fasciști consemnau în rapoarte că încrederea populației Romei se bazează pe faptul că ei credeau că se bucură de protecția Vaticanului. Această convingere că Papa era un mediator între Italia și Aliați este, într-o oarecare măsură, susținută și de fapte concrete. Într-adevăr, bombardarea Romei a fost un important și constant subiect de dezbatere între americani și britanici și între Aliați și Vatican până la eliberarea orașului din iunie 1944. Decizia de a bombarda orașul a fost luată numai după lungi discuții privind reacția nefavorabilă a Bisericii Catolice și teama că un scandal internațional va izbucni dacă monumentele orașului ar fi distruse.

În opinia Foreign Office-ului, bombardarea Romei trebuia amânată până în momentul în care moralul italienilor dădea mai multe semne de slăbiciune, astfel încât atacul asupra Romei să nu fie altceva decât lovitura de grație. O notă confidențială datată 9 octombrie 1941 spunea însă că „chiar dacă romanilor nu le plac bombardamentele, napolitanii, milanezii și alții s-ar bucura, atât de mare este gelozia între orașe la italieni.” Aprecierea este, în mare măsură, corectă. Într-un roman publicat în 1950 și bazat pe experiențele din timpul războiului, unul din personajele lui Carlo Levi spune clar că „La Roma, la Roma ar trebui să meargă. Nu aici... și n-ar trebui să lase o piatră neatinsă. Așa ne-ar elibera cu adevărat și pe noi. Roma e dezastrul Italiei.”

Exista într-adevăr această idee în rândul italienilor, că Roma este de vină pentru tot, fiind capitala guvernului fascist al lui Mussolini care a dus Italia în război și astfel a atras și toate atacurile aeriene din restul țării. După începutul atacurilor asupra Romei, informatorii Aliați raportau că orașele din Nordul Italiei au primit vestea cu o bucurie discretă. Peste tot în Italia oamenii au început apoi să declare deschis că-și doresc ca orașul lui Mussolini să fie bombardat, căci Roma era casa celor responsabili pentru toate suferințele Italiei. Chiar și informatorii regimului îi spuneau lui Mussolini că bombardarea Romei a provocat „un monstruos sentiment de satisfacție” în rândul tuturor claselor sociale și că elita conducătoare era privită cu mai multă ostilitate decât inamicii.

Chiar și în capitală, informatorii fasciști declarau că romanii se comportau deplorabil, blestemându-i constant pe Hitler și Mussolini. Dacă unii se întrebau de ce Il Duce nu vizita zonele afectate de bombardamente, alții își dădeau seama că Mussolini realiza că mulțimea era într-atât de ostilă încât l-ar fi linșat pe loc.

După căderea lui Mussolini s-a înregistrat o creștere a tentativelor diplomatice inițiate de Vatican în vederea protejării orașului. Vaticanul cerea ca Roma să fie declarat oraș deschis nonbeligerant, scutindu-l astfel de alte atacuri. Churchill însă nu dorea să acorde un asemenea statut special Romei, mai ales că – după cum îi spunea lui Eden, în august 1943 – Milano, Torino și Genova, orașe ale căror populații erau „cele mai favorabile Aliaților și cele mai antigermane”, suferiseră bombardamente serioase. Americanii erau însă mai precauți, Roosevelt spunându-i lui Churchill că Aliații „ar fi într-o poziție dificilă” dacă refuzau propunerile Vaticanului. Negocierile au continuat, dar problema nu a fost rezolvată nici până în iunie 1944, când Aliații ajung în sfârșit la Roma.

În cele din urmă, decizia de a nu bombarda Roma s-a bazat în primul rând pe nevoile strategice. Din perspectiva Aliată, orașul nu a devenit important din punct de vedere strategic decât după invazia Siciliei și a sudului Italiei. Iar după septembrie 1943 și capitaluarea Italiei, Roma a rămas o țintă deoarece se afla în zona operațiunilor germane. Cu toate acestea, a fost important și faptul că Aliații s-au temut de reacția opiniei publice mondaile, tocmai de aceea ei au încercat permanent să justifice raidurile astfel încât să nu dea impresia că atacurile lor vizează întregul oraș, implicit și Vaticanul, ci doar punctele strategice.