Oraşele pierdute ale Iranului antic
Acum 5000 de ani, o veche societate din Iranul de Est, demult uitată, a contribuit la conturarea primei epoci urbane din istorie. Astăzi, arheologii scot la iveală oraşele uitate din estul Iranului, oraşe ce pot fi comparate cu marile centre urbane din Mesopotamia sau Valea Indusului.
Chiar şi arheologii locali care beneficiază de maşini performante şi dotate cu aer condiţionat se gândesc de două ori înainte să se aventureze în terenurile accidentate din estul Iranului. „E un loc dur”, spune Mehdi Mortazavi de la Universtatea Sistan-Baluchistan din estul îndepărtat al Iranului, în apropiere de graniţa cu Afganistanul. În centrul acestei regiuni se află aşa-numitul Dasht-e Lut(„deşert pustiu” în persană). Acest peisaj dezolant e bogat în doline, ravene abrupte şi dune de nisip care pot ajunge la 300 m înălţime. De asemenea, zona este şi una din cele mai aride regiuni de pe glob. Această regiune ostilă a deşertului pare a fi ultimul loc în care să cauţi indicii ale emergenţei primelor oraşe şi state de acum 5000 de ani.
Însă arheologii au descoperit în zonele de margine ale deşertului urme ale unor aşezări umane ce datează din perioada în care civilizaţiile urbane înfloreau în Egipt, Irak şi Valea Indusului. În anii '60 şi '70, arheologii au descoperit marile centre de la Shahr-i-Sokhta şi Shahdad la marginea deşertului, şi un al centru, Tepe Yahya, în extrema sudică a acestuia. Cercetările mai recente, săpăturile şi analizele de teledetecţie arată că în tot estul Iranului, din apropierea Golfului Persic în sud şi până la marginea nordică a platoului iranian, există sute, poate chiar mii de aşezări de diferite dimensiuni. Analizele de laborator ale artefactelor şi rămăşiţelor umane descoperite în aceste situri oferă o perspectivă mai intimă asupra vieţii unui popor inovator care a contribuit la crearea primei reţele de comerţ global din lume.
Departe de a trăi într-o stare de înapoiere culturală, iranienii estici din acea perioadă au construit oraşe mari, palate, au folosit unul din primele sisteme de scriere, şi au creat sofisticate industrii metalurgice, ceramice şi textile. În plus, se pare că au împărtăşit cu teritorii îndepărtate nu doar idei legate de comerţ, dar şi concepte administrative şi religioase. „Ei au legat marile coridoare dintre Mesopotamia şi Est”, spune Maurizio Tosi de la Universitatea din Bologna. „Ei erau la mijlocul acestor mari civilizaţii”.
Aceste aşezări au fost abandonate până în anul 2000 î.Hr.;motivele rămân încă neclare şi sunt sursa unor controverse în rândul savanţilor. Viaţa urbană avea să revină în Iranul de Est abia peste 1500 de ani. Însăşi existenţa acestei civilizaţii a fost mult timp uitată, iar recuperarea istoriei sale nu a fost uşoară. O parte a regiunii este aproape de graniţa cu Afganistanul, o zonă în care au înflorit grupurile înarmate de contrabandă. Problemele politice au întrerupt în mod frecvent săpăturile, iar să conduci campanii arheologice.
Shahr-i Skohta-„Oraşul ars”
Faimosul explorator britanic Sir Aurel Stein, cunoscut pentru săpăturile arheologice din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, a ajuns în Persia în 1915 şi a descoperit primele indicii cu privire la existenţa oraşelor pierdute din Iranul de est. Stein a traversat ceea ce el însuşi a descris ca fiind „o întinderemarededeşert”, întâlnind „obişnuitele bande de hoţi de dincolo de graniţa afgană”. Stein a fost surprins să descopere ceea ce el a numit „cel mai surprinzător sit preistoric” la marginea estică a deşertului, căruia localnicii îi spun Shahr-i Skohta („Oraşul ars”). Abia o jumătate de secol mai târziu, Maurizio Tosi şi echipa lui au pătruns dincolo de crusta groasă de sare ce acoperă terenul pentru a descoperi o veche metropolă ce poate fi comparată cu primele mari centre urbane din Mesopotamia şi India.
Analizele au arătat că aşezarea a fost fondată în jurul anului 3200 î.Hr., în aceeaşi perioadă ca şi oraşele mesopotamiene. În perioada apogeului, la mijlocul mileniului III î.Hr., oraşul se întindea pe mai bine de 150 de hectare şi adăpostea o populaţie de peste 20.000 de oameni, putând fi comparat cu oraşul Umma din Mesopotamia sau cu Mohenjo-Daro de pe Valea Indusului. Aprovizionarea oraşului cu apă era asigurată, cel mai probabil, de făntâni şi de un mare lac din apropiere, permiţând dezvoltarea agriculturii şi creşterii animalelor. Oraşul avea şi un mare palat, cartiere separate pentru activităţile industriale – prelucrarea metalelor, ceramică etc.-, dar şi zone dedicate producerii bunurilor locale. Majoritatea localnicilor locuiau în case modeste cu o singură camere;existau însă şi case extinse, cu 6-8 camere.
Shahr-i Sokhta a înflorit datorită cererii mari pentru bunurile de lux pe care le producea. Deşi situat într-o regiune ostilă, oraşul se afla în apropierea minelor de cupru, cositor şi turcoaz;în plus, se afla pe ruta comerţului cu Lapis lazuli ce lega Afganistanul de zonele din vest. Meşterii foloseau şi perle adunate din Golf, carnelian din India, dar şi metale locale precum cositor sau cupru. Acestea erau fie exportate sub forma unor produse finite, fie în formă neprelucrată. Spre exemplu, blocurile de lapis aduse din munţii Hindu Kush erau tăiate în bucăţi mai mici, apoi trimise spre Mesopotamia. Bucăţi neprelucrate de lapis, cântârind mai mult de 45 de kilograme, au fost descoperite în palatul din Ebla, aproape de Marea Mediterană. Arheologul Massimo Vidale, de la Univ. din Padova, a declarat că elitele din oraşele din Estul Iranului, precum Shahr-i Sokhta, nu vindeau pe pieţele mesopotamiene cele mai valoroase produse, păstrând pentru ele lapisul de cea mai bună calitate. Spre exemplu, mărgelele din lapis găsite în mormintele regale din Ur, deşi atent lucrate, sunt făcute dintr-o piatră de o calitate mult inferioară faţă de obiectele din lapis găsite la Shahr-i Sokhta. Şi obiectele din ceramică erau produse pe scară larg:dovadă stau acele aproape 100 de cuptoare descoperite într-o zonă a oraşului, zonă ce trebuie să fi fost rezervată exclusiv acestei industrii.
În timp ce echipa lui Tosi săpa la Shahr-i Sokhta, arheologul iranian Ali Hakemi lucra la un alt sit – Shahdad, în vestul deşertului. Aşezarea de la Shahdad îşi are începuturile în mileniul V î.Hr., înflorind lângă o deltă de la marginea deşertului. Din mileniul al III-lea î.Hr., Shahdad a început să se dezvolte odată cu înflorirea comerţului cu Mesopotamia. Săpăturile au scos la iveală artefacte impresionante confecţionate din lapis lazuli, argint, plumb, turcoaz, precum şi din alte materiale importate din estul Afganistanului sau din zona Oceanului Indian şi cea a Golfului Persic.
În prezent, sunt cercetate şi alte situri din Estul Iranului. În ultimii doi ani, arheologii iranieni Hassan Fazeli Nashli şi Hassain Ali Kavosh, de la Universitatea din Teheran, au organizat săpături într-o mică aşezare aflată la câţiva kilometri est de Shahdad. Situl de la Tepe Graziani poartă numele arheologului italian care a cercetat pentru prima oară această aşezare. Potrivit lui Fazeli, situl este mic, dar foarte bogat în artefacte;arheologul a sugerat că Tepe Graziani ar fi putut fi o suburbie prosperă a oraşului Shahdad.
Aceste oraşe precum Shahdad şi Shahr-i Sokhta nu erau simple aşezări izolate aflate în mijlocul unui deşert pustiu. Fazeli a declarat că circa 900 de situri de Epoca Bronzului au fost descoperite în câmpia Sistan aflată la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Şi sud-estul Iranului este bogat în aşezări antice, căci servea drept coridor între platoul iranian şi Valea Indusului, precum şi între Shahr-i Sokhta la nord şi Golful Persic la sud. În 2006, în urma cercetărilor de teren au fost identificate 19 situri de Epoca Bronzului într-o arie de doar 32 km2. În ciuda faptului că nu au beneficiat de prezenâa unor mari fluvii care să le asigure înflorirea, vechii iranieni estici au ştiut cum să se folosească în mod inteligent de săracele resurse de apă. În apropiere de Shahdad, au fost descoperite rămăşiţele a ceea ce par a sisteme de canale, iar cercetările continuă pentru a înţelege cum populaţia din zonă a reuşit să supravieţuiască în acest climat ostil acum 5000 de ani.
Cauzele declinului
Multe dintre aceste aşezări au fost abandonate în a doua jumătate a mileniului III î.Hr., şi până în anul 2000 î.Hr., efervescenta viaţă urbană din estul Iranului era deja istorie. Barbara Helwig, de la Institutul German de Arheologie, bănuieşte că o schimbare radicală în structura comerţului a precipitat declinul oraşelor. În loc să călătorească în caravane de-a lungul deşerturilor şi platourilor iraniene, negustorii din est au început să navigheze direct către Arabia şi, de acolo, către Mestopotamia, în timp ce în nord, puterea crescândă a civilizaţiei Oxus din Turkmenistanul de azi ar fi contribuit la slăbirea rolului oraşelor iraniene. Alţi specialişti atribuie declinul climei:lagunele, râurile şi mlaştinile s-ar fi uscat, căci în aceste regiuni orice schimbare a periodicităţii ploilor poate avea un efect dramatic asupra resurselor de apă. Aici nu există un Nil, un Tigru sau un Eufrat care să asigure supravieţuirea culturilor agricole, şi chiar şi cele mai sofisticate sisteme de irigare ar fi fost fragile în faţa secetelor prelungite.
E de asemenea posibil ca o schimbare în economia zonei să fi jucat un rol. Distrugerea oraşului mesopotamian Ur, în jurul anului 2000 î.Hr., şi apoi declinul metropolelor din India, precum Mohenjo-Daro, ar fi avut un efect negativ asupra negoţului din regiune. Pieţele pentru produsele de lux, precum lapisul, s-au prăbuşit. Nu există dovezi clare care să confirme desfăşurarea unor războaie pe scară largă, deşi Shahr-i Sokhta pare a fi fost distrus de incendii. Dar o combinaţie de secetă, schimbare a rutelor comerciale şi probleme economice ar fi putut forţa populaţiile din zonă să-şi abandoneze oraşele pentru a se întoarce la o existenţă mai simplă. Estul Iranului a cunoscut din nou o viaţă urbană prosperă abia 1500 de ani mai târziu, în timpul Imperiului Persan.