Omul care a fugit din Iugoslavia lui Tito de dragul URSS

Ziaristul sârb Milan Petrovici trăieşte de peste şase decenii în România. A primit demult şi cetăţenia română, aşa că are acum două patrii, cea în care s-a născut şi pe care a părăsit-o din motive politice, şi cea care l-a adăpostit. Totul a început spre sfârşitul anilor ’40, când a luat o hotărâre ce avea să-i schimbe din temelii cursul existenţei. Amintirile sale aduc mărturia unui anonim al istoriei care a rupt-o cu Tito în 1948, l-a repezit, în 1955, pe tânărul Ceauşescu şi a trecut prin multe alte întâmplări tipice pentru vremuri de mari frământări istorice.

E trecut  de miezul nopţii, o noapte întunecată de august, cu 62 de ani în urmă. Valurile Dunării sunt spintecate tăcut de o navă care face regulat ­curse pe partea iugoslavă a fluviului. Când nava ajunge în dreptul micii localităţi Kladova, brusc, o umbră se desprinde de pe punte şi se aruncă, fără şovăire, în apă. Umbra se dovedeşte a fi un tânăr bine clădit, care începe să înoate voiniceşte spre Turnu-Severin, oraşul românesc situat chiar în faţa Kladovei. Cursul Dunării e repede aici, 15 km/oră, dar temerarul, care e îmbrăcat şi poartă bocanci militari, ceea ce îi îngreunează mult mişcările, se dovedeşte a fi un înotător experimentat. După o oră şi jumătate simte că îl părăsesc puterile, dar picioarele ating, în fine, fundul mâlos al Dunării. Răsuflă uşurat. Prima parte a planului său a reuşit.

A scăpat din propria ţară, unde era ameninţat cu arestarea, şi se află acum în România. Autorul spectaculoasei evadări e un belgrădean care abia împlinise 23 de ani, Milan Petrovici (Petrovi, după ortografia sârbă), dar care trecuse prin multe. Încă nu ieşise din adolescenţă când s-a alăturat acţiunilor de partizani conduse de Tito pentru alungarea hitleriştilor, obţinând gradul de sublocotenent la numai 19 ani şi fiind primit în secret în rândurile partidului comunist, pentru ca apoi, în 1946, să fie trimis la studii militare la Moscova.

Înalt şi chipeş, Milan cucereşte inima unei frumoase rusoaice, fiica generalului sovietic Timofei Korneev (erou al Uniunii Sovietice, care, însărcinat cu organizarea paradei militare din Berlinul ocupat, şi-a pierdut viaţa când maşina sa a trecut peste o mină), cei doi tineri fiind pe punctul de a se căsători.

Cearta lui Stalin cu Tito şi Rezoluţia Cominformului

Intervine însă conflictul dintre Stalin şi Tito, primul acuzându-l pe celălalt de abateri grave de la principiile marxism-leninismului, de ignorarea URSS ca forţă hotărâtoare a lagărului socialist şi de alte păcate capitale. Tătucul de la Kremlin e decis să-i vină de hac ereticului. „Dacă ridic degetul mic, s-a zis cu Tito“, se laudă Stalin în faţa lui Hruşciov. Între Goliatul sovietic şi Davidul iugoslav începe o luptă fără cruţare.

Lucrurile se precipită rapid. În iunie 1948, Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominformul), al cărui sediu se mutase între timp de la Belgrad la Bucureşti, adoptă faimoasa Rezoluţie de excludere a partidului lui Tito. Se dezlănţuie o violentă campanie de presă, liderul iugoslav e descris acum ca „Iuda Tito“ sau „Călăul Tito“, reprezentat fiind în mână cu o secure din care picură sânge. Tito nu se lasă intimidat. El se bucură (din motive evidente) de simpatia Occidentului, fără al cărui sprijin masiv, mai ales financiar, nu ar putea să reziste. Însă, în primul rând, se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei iugoslave.

Există însă şi o minoritate care are o altă poziţie şi ai cărei exponenţi sunt denunţaţi de puterea de la Belgrad ca „trădători“ sau „cominformişti“. Maşina de represiune a lui Tito şi a comilitonilor săi, Kardeli, Rankovici, Djilas, se pune implacabil în mişcare împotriva celor consideraţi trădători.

Ororile de pe Goli Otok

Cei suspectaţi de „cominformism“ sunt deportaţi pe Goli Otok (Insula golaşă sau Insula aridă), din largul Adriaticii. Un pustiu din piatră, fără pic de vegetaţie, în bătaia unui soare ucigător. Un adevărat infern, o replică a Gulagului, unde vor fi aruncaţi în câţiva ani peste 70.000 de oameni, dintre care mulţi îşi vor lăsa aici oasele. Tito se dovedeşte a fi cu nimic mai prejos decât maestrul său de odinioară, Stalin.

Printre cei bănuiţi de regimul de la Belgrad de posibilă infectare cu morbul „cominformismului“ se numără şi cursanţii iugoslavi aflaţi la studii în URSS, care sunt chemaţi imediat acasă. Aici sunt supuşi unor anchete severe pentru a se stabili dacă au fost sau nu recrutaţi de NKVD, în cazul tânărului Milan o circumstanţă agravantă constituind-o planurile sale de căsătorie cu o rusoaică. Bănuind ce îl aşteaptă, acesta se hotărăşte să fugă, luând calea României. Intenţia sa nu este nici pe departe de a căuta aici azil.

Dimpotrivă, pentru el România e doar o etapă intermediară în drumul spre URSS, unde intenţionează să-şi reîntâlnească iubita şi să-şi finalizeze proiectele matrimoniale – ca şi studiile începute. Dar nu a fost să fie aşa.

România avea să devină noua sa patrie, unde îşi va întemeia o familie, unde destinul său avea să cunoască nenumărate alte meandre, până va ajunge la venerabila vârstă de 85 de ani, pe care nu-i arată nicidecum. Posesor al unei memorii prodigioase, îşi aminteşte toate cele trăite în cartea sa, Fermecătorule KGB, anunţă-te!, scrisă în colaborare cu publicistul sârb Dragoslav Simici (Simić). O lectură palpitantă care evocă evenimente dramatice şi oferă o imagine „din interior“ a emigraţiei antititoiste apărută în siajul Rezoluţiei Cominformului.

Postul de radio clandestin „Iugoslavia Liberă“

Sigur, opţiunea pro-cominformistă a acestei emigraţii e discutabilă, ea poate ridica – şi ridică! – semne de întrebare. O explicaţie, între altele, ar putea să o constituie prestigiul de care se bucura, imediat după război, Uniunea Sovietică. Să nu uităm că, dacă în România armata sovietică a fost una de (crâncenă) ocupaţie, în Iugoslavia a fost entuziast salutată ca aliată şi eliberatoare. Fără a fi o justificare a căii alese de emigraţia antititoistă, asemenea consideraţii nu pot fi însă ignorate.

Cât despre Petrovici, chiar a doua zi după descinderea pe pământ românesc, în august 1948, el este adus la Bucureşti, unde are o întâlnire cu adjunctul ministrului de Interne de-atunci, Marin Jianu. Speranţele proaspătului emigrant de a fi lăsat să plece mai departe, spre URSS, se spulberă, comunicându-i-se că trebuie să rămână în România unde, ca şi în alte ţări est-europene, urmează să se înfiinţeze organe de presă antitoiste.

Aşa se face că tânărul Milan care habar nu avea de gazetărie se pomeneşte (după un curs rapid de elemente de bază ale profesiunii, predat de Silviu Brucan, „tovarăşul Tache“, pe atunci redactor-şef adjunct la „Scânteia“) membru al colectivului ziarului emigranţilor „Sub Steagul Internaţionalismului“, al cărui prim număr apare în 15 mai 1949. Difuzat ilegal în Iugoslavia, ziarul este tipărit pe hârtie de ţigară, pentru ca, în caz de nevoie, să poată fi repede împăturit sau făcut cocoloş şi înghiţit. Colecţia îngălbenită de vreme o păstrează cu grijă şi astăzi.

După numai un an şi jumătate, Milan trece redactor-şef adjunct la postul de radio clandestin „Iugoslavia Liberă“ cu sediul (excelent camuflat!) în cartierul Primăverii, apoi Bulevardul Aviatorilor. Între timp (în 1950), primise cetăţenia ţării de adopţie şi se căsătorise cu o româncă drăguţă şi vioaie, asistentă medicală, interzicându-i-se însă strict să vorbească cu ea despre noua sa slujbă. Spre sfârşitul lui octombrie 1954, lovitură de trăsnet:postul de radio este desfiinţat, la fel şi publicaţia amintită.

Hotărârea aparţinea conducerii, cu sediul la Moscova, a organizaţiei centrale a emigranţilor iugoslavi, care anunţa, totodată, că îşi încetează activitatea. Stalin murise cu un an şi jumătate înainte, iar relaţiile Iugoslaviei cu URSS şi cu ţările democraţiei populare erau pe cale de normalizare. Nimeni nu i-a întrebat nimic pe cei de la „Iugoslavia Liberă“, amărăciunea lor fiind lesne de înţeles. Dar mai era nevoie să-i întrebe?

Milan Petrovici nu rămâne însă pe drumuri. Devine activist pe linie de presă – cum se spunea pe-atunci – al Comitetului Regional de Partid Bucureşti şi se apucă serios de studii, luându-şi licenţa mai întâi în ziaristică şi mai apoi în filozofie. Din 1957 lucrează la Radio România, în Redacţia Emisiunilor Politice pentru Străinătate (REPS), sectorul încredinţat fiind, evident, cel de limbă sârbo-croată. Se pensionează în 1987, după ce fiul său Srbislav-Vladimir rămâne în străinătate (în schimb, fiica sa Anda, violonistă emerită, nu părăseşte ţara, ajungând concert-maestru al Filarmonicii din Bucureşti), dar odiseea lui este departe de a lua sfârşit.

Schimb de „amabilităţi“ cu Nicolae Ceauşescu

De la început, destinul l-a pus faţă în faţă pe Milan Petrovici cu reprezentanţi de frunte ai nomenclaturii comuniste de la Bucureşti. Am văzut că, încă a doua zi după sosirea în România, a fost primit de ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu. Ţinea, cum era firesc, legătura cu Secţia Internaţională a CC prin şefa secţiei – Ghizela Vass, ca şi prin instructoarea CC, Lidia Lăzărescu. Am văzut, de asemenea, că mentor în cariera de ziarist i-a fost Silviu Brucan, cu care avea să păstreze bune relaţii până la moartea acestuia. La REPS, şefă i-a fost Hortensia Roman, soţia născută în Spania a lui Valter Roman, şi mama viitorului premier Petre Roman (pe care l-a cunoscut bine când acesta era încă foarte tânăr), în convorbiri intime cu ea criticând abuzurile puterii personale ceauşiste.

Antologică este însă întâlnirea sa, din 1955, cu cel ce avea să devină viitorul conducător al partidului – Nicolae Ceauşescu, fără a avea însă habar la început cine este interlocutorul. Întâlnirea a prilejuit un schimb neprotocolar de „amabilităţi“. Memorialistul se afla, la acea vreme, ca activist, în Giurgiu, când a fost chemat la Bucureşti, pentru a participa, în fruntea unei delegaţii localnice, la marele miting din Piaţa Victoriei, cu ocazia vizitei lui Hruşciov. Ca de obicei, oamenii trebuiau să se adune cu multe ore înaintea începerii mitingului. Soarele ardea puternic, lumea era obosită.

Ca mulţi alţii, cei din delegaţia reprezentând Giurgiul au început să se agite, să se fâţâie de colo-colo. Scena care urmează este savuroasă:„Deodată dă buzna în piaţă un tovarăş cu şapcă şi începe să ne certe că nu păstrăm linia. Chiar ne şi înjură în mod grosolan şi ne dă în p.m. noastre. Eu îi răspund în acelaşi mod. Înjurându-l, îmi exprim nemulţumirea că ne ţine degeaba atâtea ore pe arşiţă, Deodată – tăcere. Tipul se întoarce, fiind oarecum surprins şi pleacă. Cei din jurul meu mi-au explicat că cel ce a plecat a fost secretarul organizatoric al CC, Nicolae Ceauşescu“, îşi aminteşte Petrovici, care nu s-a lăsat impresionat de cele aflate:„Nu-mi pasă! Oare aşa se vorbeşte cu oamenii?“. Limbajul lui Ceauşescu nu are de ce să mire, după cum şi lipsa sa de reacţie apare explicabilă:obişnuit să comande, a amuţit când cineva i-a întors, de la obraz, vorba de ocară.

Brucan, „scrisoarea celor şase“ şi o trădare

Dacă, după incidentul pomenit mai sus, din ’55, Petrovici nu s-a mai întâlnit direct cu Ceauşescu, Milan Petrovici a fost amestecat în schimb într-unul dintre evenimentele importante care au precedat căderea acestuia, legat de „scrisoarea celor şase“. Ca unul dintre autorii scrisorii, Brucan, fostul profesor de gazetărie al disidentului sârb, era supus persecuţiilor Securităţii. Întâlnindu-se întâmplător pe stradă cu Petrovici, în primăvara lui ’89, schimbă repede cu acesta câteva cuvinte – nesurprinse de filator, sugerându‑i fostului elev să comunice „afară“ veşti despre cele ce i se întâmplă.

Petrovici îl roagă pe un prieten de familie, doctor, care pleacă în Franţa, să comunice acolo situaţia grea în care se găsea Brucan. Securitatea află de acest demers (vom vedea imediat cum) şi îl vâră imediat pe Petrovici în morişca unor anchete dure. El neagă totul cu încăpăţânare, până i se pun în faţă declaraţiile scrise de mână de un „cunoscut publicist român“, pe care îl credea bun prieten şi căruia îi povestise despre rugămintea adresată doctorului. Pretinsul prieten fusese o scurtă perioadă, în 1940, coleg de celulă cu Ceauşescu, căruia îi predase noţiuni elementare de cultură generală şi cu care era la per tú. Petrovici nu-i dă numele în carte, dar cei familiarizaţi cu lumea presei de odinioară îl pot lesne identifica în persoana lui Tudor Olaru, personaj cu totul insalubru, unul din stâlpii ideologici ai „Scânteii“.

Acum, însă, se număra printre criticii „pe la colţuri“ ai fostului tovarăş de puşcărie. Securitatea află, bineînţeles, de cârcotelile lui Olaru, îl ia la întrebări şi, strâns cu uşa, vajnicul ideolog cedează imediat şi se aşterne pe scris cu o poftă enormă, dezvăluind între multe altele şi ce i-a spus prietenul sârb, precum şi amănunte confidenţiale aflate de la Brucan asupra „scrisorii celor şase“.

Trădarea suferită a fost una dintre cele mai traumatizante experienţe trăite de fostul redactor de la „Iugoslavia Liberă“, care nu a putut să-l ierte, după cum nu l-a iertat nici Brucan. Acoperit de ruşine, Olaru a plecat, la scurtă vreme după decembrie ’89 în Canada, unde a şi murit acum câţiva ani.

Cât despre Petrovici, acesta mai suferă o lovitură, în scurt timp murindu-i în Iugoslavia un frate şi apoi o soră. Aflat în anchetă, cine să-i dea permisiunea de a pleca din ţară pentru a participa la înmormântarea celor dragi? În disperare de cauză, apelează la un vechi prieten şi vecin, Constantin Manea, nimeni altul decât şeful de cabinet al lui Ceauşescu. Iar acesta îi înlesneşte, prin intervenţiile sale discrete, ridicarea paşaportului (ţinut la autoritatea tutelară), Securitatea mai slăbindu-l din chingi.

„Cazul Dapcevici“ şi alte întâmplări

Cartea „Fermecătorule KGB, anunţă-te!“ e doldora de asemenea întâmplări ale unui trecut de tristă amintire. Cum ar fi răpirea brutală dintr-un hotel central al Bucureştiului, în anul de graţie 1975, a liderului opoziţionist iugoslav Vlado Dapcevici, momit de la Bruxelles, şi uciderea a doi dintre colaboratorii săi, un exemplu de colaborare perfectă între serviciile secrete din România şi Iugoslavia. Sau, cum ar fi neaşteptatul sejur plătit la hotelul Cota 1400 din Sinaia, de care s-au bucurat emigranţii iugoslavi, ca urmare a vizitei în acea perioadă a lui Tito la Bucureşti. Evident, nu putea fi concepută prezenţa concomitentă în Capitală a emigranţilor şi a liderului iugoslav! Sau, în fine, scurta idilă, din 1950, a lui Petrovici cu o sârboaică frumoasă din Banat, Vida Nedici, sublocotenent al Securităţii, idilă care a luat sfârşit când s-a dovedit că aceasta era agentă secretă a serviciilor speciale iugoslave. Lui Petrovici i-a trecut glonţul pe la ureche...

Cercul se închide

Evenimentele din decembrie ’89 aduc în viaţa memorialistului o nouă cotitură. Devine ghid şi translator al gazetarilor iugoslavi veniţi la Bucureşti pentru a informa despre cele ce se petrec în România. În presa iugoslavă apar articole sub propria semnătură. Devine chiar corespondent permanent al cotidianului „Politika“, cel mai vechi din ţară. Un fapt incredibil după defectarea din 1948. Are, de asemenea, intrare liberă la Ambasada Iugoslaviei de la Bucureşti.

Toate acestea marchează reabilitarea sa politică deplină şi necondiţionată. Proscrisul de odinioară se poate întoarce când vrea în vechea sa patrie, dar acum are o patrie nouă – România. Trecutul nu poate fi şters, dar el pare tot mai îndepărtat. Cercul s-a închis. Pentru tânărul octogenar amintirile depănate nu sunt nici o justificare a „cominformismului“, nici o mea culpa, nici o pledoarie pro domo. Pur şi simplu ele se vor o mărturie pentru istorie.