Odiseea rămăşiţelor lui René Descartes
Altminteri voiajor împătimit, René Descartes nu-și dorea călătoria în Suedia: cine putea ști în baza căror presentimente. Nu avusese el, la 23 de ani, trei vise, a căror semnificație o analizase riguros, că va izbândi unificarea a două importante discipline matematice, creând coordonatele „carteziene”, apoi a geometriei cu raționamentele filosofice?
Dar, după cum rezultă din corespondența postumă, cedase biruit atât de insistențele Reginei Christina a Suediei ‒ care și-l dorea mentor, rugându-l totodată să-i compună versuri pentru spectacolul ce se pregătea în onoarea păcii westfaliene ‒, cât și de cele ale prietenului său, Pierre Hector Chanut, devenit ambasadorul Franței în acest regat nordic. Aşa încât, în octombrie 1649, marele filosof și matematician francez debarcă la Stockholm. E primit cu onoruri și începe colocviile cu regina.
La finele lui ianuarie 1650, însă, răcește, în condițiile temperaturilor extrem de scăzute ale iernii acelui an. Îi refuză pe medicii recomandați. Cel în care avea încredere, dr. Ryer, lipsea. Se tratează inițial după propria-i inspirație ‒ eșec! La 2 februarie, suverana îl trimite pe olandezul Weulles, care declară o „inflamație a plămânilor” (pneumonie). Evoluția bolii va fi defavorabilă, nici nu putea fi altfel, cu „terapia” ilogică și barbară a timpului, astfel că, în dimineața de 11 februarie 1650, decedează.
Este înhumat, ținând seama de religia sa (catolică), țara-gazdă fiind majoritar protestantă, în cimitirul „copiilor morți înainte de a fi fost botezați sau înaintea vârstei de a putea decide” ori a celor de altă confesiune.
Suspiciunea otrăvirii, adăugată tratamentelor prin sângerări sălbatice (frecvente „lăsări de sânge”, indiferent de diagnostic), periplul deshumărilor/înhumărilor succesive și descoperirea furtului craniului, a mai multor părți ale scheletului ‒ toate acestea constituie povestea detectivistică următoare. Declarațiile „martorilor”, întocmai ca în realitate, și nelipsite în producțiile subspeciei literare respective, au fost contradictorii, necesitând din partea autorului-investigator confruntări multiple ale surselor și compararea cu acribie a acestora.
Existența pământeană a lui René Descartes se încheie joi, 11 februarie 1650, la ora 4 dimineața. După mărturiile celor care i-au fost în preajmă, diagnosticul retrospectiv de [bronho-]pneumonie poate fi susținut. Avusese frison „solemn”; junghi toracic; tuse cu expectorații; corpul ‒ acoperit de transpirație abundentă. A devenit dispneic; a avut adesea greață. La sfârșitul primelor şase-şapte zile de boală, s-a produs tipica perioadă de crisis: scădere bruscă, dar înșelătoare a temperaturii. A survenit apoi, probabil, un edem pulmonar –secreții care se acumulează în căile respiratorii – care, în condițiile ignorării mecanismelor fiziopatologice și a tratamentului adecvat, a condus la exitus, practic, sufocându-l.
Etiologia pare să fi fost datorată, în proporție de 90 la sută, uneia dintre numeroasele variante de pneumococ. Pneumonia era frecventă iarna și, nemiloasă, stingea lumânarea vârstelor extreme. În afară de versatilitatea lui februarie, creând premisele de răceală, care, în loc de fulgi, cernea ace înghețate, e probabil ca filosoful să se fi contaminat de la Chanut, revenit bolnav din Franța, cu simptomatologie asemănătoare, prieten pe care a dorit musai – chiar la întoarcere – să-l viziteze!
Se pot lua în discuție, ca factor agravant, „lăsările de sânge” abundente și repetate, ubicuă terapie a epocii. Plauzibilă era și ipoteza unei otrăviri, mult timp vehiculată, și nu fără interes. Olandezul Weulles, încălcându-și deontologia, i-ar fi oferit filosofului – când, înfrigurat, acesta a cerut să bea puțin alcool – un pahar cu un lichid închis la culoare mirosind intens a tutun și alcool. Weulles se declara în cerc intim inamic al filosofului „încă din vremea războiului declanșat împotriva lui de clericii din Utrecht și Leiden”; „ar fi vrut să-l vadă pe Descartes mort”; „s-a folosit de tot ce a considerat că-i poate face rău”. „Motivul pentru care tocmai acest medic a fost desemnat să-l trateze pe Descartes rămâne un mister tulburător”.
Dar şi o altă variantă avea să fie pusă în circulație, una şi mai absurdă: crima de neimaginat ar fi fost săvârșită de însuși confesorul lui Descartes, preotul misionar Jacques Viogué. Motivația: Viogué vedea în Descartes, cunoscând teoriile religioase incompatibile cu dogma catolică, un obstacol în conversia reginei la catolicism. Viogué părea convins că metafizica promovată de Descartes era mai degrabă conformă ereziei calviniste decât dogmei catolice. Această variantă se sprijinea pe mărturisirile lui Van Wullen, care ar fi găsit sânge în urina filosofului, motiv pentru care Descartes, care știa mai multă medicină decât doctorii din acel timp, ar fi cerut un emetic, pentru a elimina otrava.
Bolnavul a vomat. L-a rugat pe Schulter să-l ridice și să-l apropie cu fotoliul de șemineul în vatra căruia ardeau butuci zdraveni, din carpen și fag. Cu pleoapele căzute, printre gene, privea scânteile desprinse din jar, ridicându-se snop, grăbite să moară prin horn. Îi era însă tot mai frig... La un moment dat, i-a spus fidelului său valet, abia murmurând: „Ah, mon cher Henri, le temps est venu d’y aller!” (Ah, dragul meu Henri, a venit vremea să mă duc!).
A leșinat. Schulter, în lacrimi, alergă să cheme preotul și să anunțe finalul iminent al filosofului.
Lungul drum al oaselor
Episodul 1: şaisprezece ani la Stockholm
A fost înhumat la Stockholm, în „cimitirul azilului pentru orfani și a celor de altă confesiune” (ulterior numit „Adolf Fredrik”, după numele unui monarh suedez cu origini teutonice), unde a odihnit 16 ani.
Regina, profund afectată de dispariția neașteptată a „dragului ei prieten și sfătuitor”, voia în continuare să-i acorde un titlu nobiliar, încât Descartes să „aibă dreptul” repausului etern alături de regi. Plănuia totodată ridicarea unui mausoleu în memoria ilustrului său maestru”. A întâmpinat însă opoziția încrâncenată nu numai a sfetnicilor săi, dar chiar şi a ambasadorului Franței, Chanut, pe care filosoful îl creditase cu nețărmurita sa prietenie. Greu de bănuit ce resentimente, și din ce pricini îndelung germinate și bine ascunse, zac în individul plin de frustrări! „O asemenea înnobilare și îngropare altundeva decât în cimitirul propus i-ar fi ofensat pe nobilii suedezi, mai ales că Descartes fusese și murise catolic”, îi spuse Chanut Christinei (Chanut cunoștea „secretul” reginei, cum că aceasta are de gând să abdice și să se convertească la catolicism). După îndelungi discuții cu ambasadorul, tânăra suverană acceptă planul acestuia, dar insistă ca să susțină măcar cheltuielile integrale ale funeraliilor.
Înmormântarea a avut loc a doua zi după deces, conform ritualului catolic, cu participare săracă și fără ceremonie. Sicriul a fost purtat pe umeri de fiul cel mare al lui Chanut și de trei oficiali.
Curând, la mai puțin de o lună, Chanut dispune un inventar al bunurilor defunctului. Christina i-l trimite pe foarte instruitul Erik Sparre, președintele Curții de Justiție din Abo, pentru a reprezenta Coroana suedeză. Asistă confesorul filosofului, părintele Viogué, dar și Schulter, încă în lacrimi, care primește hainele și alte bunuri ale fostului său stăpân (peste o vreme, înstrăinate, cu un profit semnificativ...).
Cărțile vor fi trimise moștenitorilor din Franța. Dar ceea ce-l interesa în mod deosebit pe prietenul Chanut erau manuscrisele și scrisorile, aflate în caseta de valori a lui Descartes. Pe acestea, Chanut le va lua sub „protecția sa personală”. Și, nesinchisindu-se prea mult de ceea ce urma să se întâmple cu osemintele fostului său prieten, „insistând pentru a fi îngropate într-un mormânt oarecare în Suedia” și, fără a încerca probabil să împiedice dezmembrarea lor, ambasadorul acordă o atenție particulară documentelor rămase.
Fără a se consulta cu moștenitorii lui Descartes din Franța, Pierre Chanut hotărăște să trimită „cadou” articole de inventar cumnatului său de la Paris, Claude Clerselier. Priceput în a potrivi vorbele, Chanut a pus să se sape pe piatra tombală următoarea enigmatică inscripție: „Răspunsul lui [Descartes] la atacurile rivalilor a fost viața sa inocentă”.
Episodul 2: misiunea lui Terlon. Craniul lipseşte
Regele Ludovic al XIV-lea ‒ susurându-i-se informația că, de ani buni, rămășițele filosofului sunt ca și abandonate într-un oarecare cimitir suedez şi având instinctiv cultul valorilor autentice ‒ chemă la sine pe diplomatul de carieră Hugues de Terlon, care, pe timpul regenței Anei de Austria, fusese subordonat cardinalului Mazarin. Îl mandată să repatrieze imediat rămășițele pământești ale lui Descartes, urmând ca acestea să fie așezate într-o criptă din Biserica Sainte-Geneviève-du-Mont.
Terlon, care mai fusese trimis diplomatic în Suedia, rezolvă rapid și cu succes formalitățile, procedând la 2 octombrie 1666 la exhumare (după unele surse, în iunie 1667). Temporar, rămășițele au fost adăpostite la reședința ambasadorului, în Capela rezervată cetățenilor francezi catolici care decedau pe teritoriul Regatului Suedez. Garda orașului Stockholm, condusă de căpitanul Isaak Planström, a primit ordin să asigure paza. Pentru siguranța și ușurința viitorului transport pe apă, Terlon dispune așezarea osemintelor într-o cutie de cupru (aramă) de 80 de cm lungime.
După un drum de mai multe luni, cu escală la Copenhaga – fără a fi coborât de pe vas –, sicriul acesta sui-generis ajunge în Franța (ianuarie 1667). Apoi, cum fusese stabilit, precedată de o slujbă religioasă, în iunie 1667 urma să se procedeze la reînhumare, sub un frumos monument de marmură la Biserica Saint-Germain-de-Prés, una dintre cele mai vechi bazilici din Paris.
Unele surse susțin că „sicriul”, după ce a fost inspectat de vameși, a poposit la Biserica Saint-Paul [Saint-Louis] din Marais (de pe rue Saint-Antoine), piatra de temelie a edificiului de cult fiind așezată aici de însuși Regele Ludovic al XIII-lea. Dacă, mai târziu, Delacroix a înnobilat artistic Biserica Saint-Paul cu „Le Christ au jardin des Oliviers”, monumentul proiectat pentru Descartes nu s-a realizat. „În compensație”, el a fost ridicat în 1770 de către sculptorul suedez Johan Tobias Sergel, la Biserica Adolf Fredrik (Adolf Fredriks kyrka), în cimitirul căreia René Descartes a fost inițial înmormântat pentru 16 ani. Există şi o placă memorială aplicată, în 1873, pe casa unde s-a născut filosoful și, desigur, o statuie în La Haye, localitatea unde a văzut lumina zilei Descartes, așezare numită acum La Haye-Descartes.
Revenind: cu prilejul transferului osemintelor se constată, stupoare, lipsa craniului defunctului! Chipurile, această lipsă nu s-ar fi observat în momentul exhumării suedeze. Autorul raptului avea să se demaște singur, prin ceea ce nu ezitase să scrie (în språket/suedeză) pe osul frontal, cu cerneală (lichidul pătrunzând în os). Traducerea care urmează aparține medicului și celebrului chimist suedez Jöns Jacob Berzelius: „Le crâne de Descartes [a été] pris par J.Fr. Planström en 1666, lorsqu’on devait renvoyer le corps en France” (Craniul lui Descartes a fost luat de J.Fr. Planström în 1666, atunci când trebuia să trimitem rămăşiţele în Franţa). Terlon mărturisește și el că a „prelevat” la rându-i un oscior, anume indexul drept al filosofului, care „avait servi d’instrument aux écrits immortels du défunt” (a servit ca instrument pentru scrierile nemuritoare ale defunctului)!
Prin aceste inscripții ‒ comentează Berzelius ‒, hoții se consideră importanți și se cred intrați în istoria post-mortem a savantului.
Episodul 3: cum mai dispare câte un oscior
Mișcările sociale din 1792, revoluția franceză din anii 1789-1799, pe lângă arestări, ghilotină, sânge, au lăsat în urmă și în paragină numeroase edificii de patrimoniu cultural, instituții și biserici. Astfel că frumoasa Biserică St. Germain-des-Prés, neîntreținută și supusă furiei nediscriminatorii a revoluționarilor pentru tot ceea ce se construise în regimurile trecute, începu, la rându-i, să se ruineze. Parohul din acei ani întocmește un raport, solicitându-i fondatorului Muzeului Monumentelor Franceze, medievistul Alexandre Lenoir, să elaboreze un plan și să se implice în opera dificilă, costisitoare, dar necesară, a restaurării monumentelor, inclusiv a bisericilor și a locurilor de veci ale personalităților franceze.
Reiterează în raportul său ceea ce și el auzise: la reînhumarea osemintelor lui Descartes, din urmă cu peste un secol, craniul savantului „lipsise la apel”. Mai adaugă faptul că, într-adevăr, printre resturile osoase nu observase un craniu. Confirmă astfel aserțiunea că el fusese furat de J.Fr. Planström, șeful gărzii suedeze, la exhumarea din 1666.
Lenoir va mărturisi că a recuperat – și el – „un petit os plat” de-al lui Descartes pentru a face inelușe pentru câțiva dintre apropiații săi prieteni. Și că, în acel moment, nu știe unde s-ar putea afla craniul...
FOTO: GETTY IMAGES