Obsesiile maghiare referitoare la ţinuturile vecinilor

Au trecut şi anii unui secol de la semnarea celebrului Tratat de la Trianon, 4 iunie 1920, şi conducătorii de la Budapesta au rămas tot la ideea că teritoriile din Europa Centrală trebuie să le revină urmaşilor nomazilor sosiţi sub conducerea lui Arpad din pustiurile îndepărtate ale Asiei. Dacă au reuşit să subjuge militar populaţia romanică din zonă, asta înseamnă că robia locuitorilor trebuie să fie veşnică sau cei ce nu sunt de aceeaşi etnie trebuie alungaţi cu orice preţ. Eliminarea acestui drept al armelor duce imediat la concluzia că ungurii nu au vreun drept asupra unui teritoriu în care o mână de oameni bogaţi, definiţi drept aristocraţie nobiliară sau de sânge nobil, i-a exploatat la sânge pe ceilalţi locuitori pentru ridicarea de castele de un lux orbitor şi un trai în huzurul cel mai deşănţat. Era o economie prădalnică a unei „elite” sângeroase prin masacrele comise în timp împotriva ţăranilor iobagi ce le asigurau fericirea ce părea veşnică. 

 Adorarea de către elitele de la Budapesta a epocii Austro-Ungariei este una mai mult decât firească. Imperiul ridicat de către familia de Habsburg era în 1910 al doilea stat ca dimensiuni din Europa, cu 676.615 kmp, şi o populaţie ce ajungea la 51.390.223 de locuitori. Compromisul din 1867 a adus la putere o minoritate etnică peste o mulţime ce trebuia să construiască fericirea dominanţilor şi, treptat, să se transforme în maghiari pentru a trece numeric de masa germanică şi slavă, pentru dominaţie absolută în imperiu. Conducerea de la Viena a cedat foarte mult către Budapesta. Transleithania se întindea pe o suprafaţă de 324.762,68 kmp şi era locuită de 20.886.487 de persoane. Bosnia-Herţegovina, administrată în comun, era întinsă pe 51.199 kmp şi adăuga 1.898.044 de supuşi. Cum politicienii sunt atinşi în totalitate de o gravă boală psihică numită megalomanie, dragostea pentru ţara vastă este mai mult decât explicabilă.

 Ţinutul cuprins în interiorul arcului carpatic era un adevărat paradis economic, dar bogăţiile erau asigurate ȋndeosebi de către români şi saşi. Populaţia presupus maghiară, inclusiv secuii, era net inferioară numeric şi se comporta ca o forţă de ocupaţie ce încerca prin toate mijloacele să se menţină la putere, statul având grijă să implanteze birocraţi fideli politicii de asimilare etnică şi de superioritate rasială. Statisticile Budapestei spun clar că nu avea drepturi asupra regiunii. Astfel, românii reprezentau la 1869 nu mai puţin de 59% din totalul locuitorilor şi în 1910 erau încă 53%, chiar dacă autorităţile ungare au făcut totul pentru a realiza deznaţionalizarea multor etnici romanici şi pe alocuri munca a dat rezultate. Mulţi din cei ce se cred maghiari adevăraţi astăzi sunt urmaşii celor care, pentru anumite beneficii, au uitat din ce popor fac parte cu adevărat. Ofițerul Vasile Scȃrneci consemna cǎ locuitorii din actualele comune Ormeniș și Apața (județul Brașov) erau romȃni maghiarizați, foarte dȃrji unguri ȋnsǎ.

 Este interesant că astăzi conducătorii de la Budapesta merg iar pe cultivarea extremismului naţionalist şi susţin că au unele drepturi dincolo de munţi, dar nu vor să observe că etnicii turanici reprezentau numai 17,9% din populaţia Transilvaniei la nivelul anului 2011. Grav este pentru liderii extremişti că s-a coborât la acest procent de la 21% în 1992. Scăderea demografică este foarte vizibilă şi în alte regiuni revendicate în numele unei tradiţii istorice anterioare actului semnat în palatul de la Versailles. Numărul maghiarilor din judeţul Bihor a scăzut în deceniul 2002 – 2011 de la 155.554 la 138.441, procentul deţinut din totalul populaţiei depăşind cu puţin un sfert (25,18%). Interesantă este şi situaţia din judeţul Timiş. Aici trăiau la 1880 33.947 de maghiari în raport cu cei 200.834 de români. Autorităţile de la Budapesta au făcut totul pentru sporirea efectivelor etnice şi, după două decenii, apărea în acte 70.338 de maghiari pentru 221.305 români. Explozia demografică a fost una pur artificială şi nu s-a mai menţinut după dispariţia autorităţilor statului dualist. Recensământul din 2011 mai consemna un efectiv de 35.294 de suflete în raport cu cei 550.836 de români.

 Teritoriile primite de România prin actul semnat în 1920 şi care confirma voinţa populaţiei transilvănene sunt neînsemnate în raport cu cele 64 de comitate istorice. Întotdeauna se poate şi mai mult. Există însă o mare problemă: populaţia maghiară se reduce fulgerător din cauza emigrărilor şi a natalităţii reduse. Datele istorice precizează că în Croaţia existau în 1910 121.408 maghiari (3,5%), dar numărul acestora a ajuns în 1921 la 81.835 (2,4%). Era evident că funcţionarii fostului imperiu au părăsit în grabă teritoriul slav. Procentul s-a redus în 2011 la numai 0,3%, ceea ce înseamnă 14.048 de suflete.

  Nici în Serbia nu se stă mai bine din punct de vedere demografic. Maghiarii sunt concentraţi în partea de nord a ţării slave, dar sunt întâlniţi până în capitala Belgrad. Statisticile au consemnat o diminuare a populaţiei de la 4,24% la 3,53% în intervalul 1991 – 2011.

 Tot în scădere este şi populaţia asiatică din Slovacia. Dacă în 1991 erau înregistraţi la recensământ 567.296 de etnici maghiari, efectivele acestora ajungeau în 2011 la numai 458.467, procentele din total trecând de la 10,8 la 8,5%. După unele estimări, acesta ar fi ajuns în 2018 la 8,3%.

 Trecerea timpului nu-i avantajează pe cei ce au vise de expansiune ca pe vremea cuceririlor duse de prădătorii nomazi. Istoria îi condamnă la rămânerea într-o lume a fanteziilor politice, dar care pot avea consecinţe neprevăzute şi foarte neplăcute în practică pentru toate părţile implicate. Europa să se bucure că nu sunt revendicate ţinuturile prădate până în sudul Franţei şi în Danemarca.

 Este de remarcat un fenomen interesant în această dispută politică: Ungaria Mare devine pe zi ce trece Ungaria Mică. Această prăbuşire demografică provoacă o furie profundă în rândurile clasei conducătoare din capitala de pe Dunăre, sunt luate tot felul de măsuri legislative şi administrative pentru inversarea fenomenului de scădere a natalităţii şi de creştere a mortalităţii. Nici măcar primirea de cetăţeni din statele vecine nu compensează vidul demografic, ascuns de viaţa trepidantă din principalele oraşe ale statului din pustă. Anul 1981 rămânea în istorie prin vârful demografic al Ungariei. Erau atunci în viaţă şi în statistici 10.712.781 de locuitori, cei mai mulţi concentraţi în capitală. A fost şi anul în care a început o diminuare timidă a efectivelor populaţiei, începutul fiind făcut prin dispariţia a 1.867 de persoane. Sporul negativ a crescut la peste 10.000 de suflete în anul următor şi s-a dublat în 1983. Anul 2019 mai găsea 9.772.756 de locuitori, dar fenomenul de diminuare nu poate fi oprit în ciuda măsurilor luate de conducerea de la Budapesta. Toate judeţele Ungariei cunosc o micşorare a populaţiei, cele mai mari valori fiind înregistrate în Békés, Zala, Nógrád, Baranya, Somogy, Vas, şi Heves. Scăderea naturală a fost în primul trimestru din 2020 de 12.355 de oameni. Fenomenul este unul absolut normal din moment ce regimul comunist a avut obsesii privind industrializarea după model sovietic şi se ştie că orăşenii nu se complică prin formarea de familii numeroase. Traiul în mediul urban este scump şi se preferă o viaţă de plăceri personale.

Bibliografie minimală

https://en.wikipedia.org/wiki/Austria-Hungary

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Hungary

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Romania

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Slovakia

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Slovenia

Iorga, Nicolae, Popoare turanice parazitare, Editura Vicovia, Bacǎu, 2014.

Le Bon, Gustave, Premières Conséquences de la Guerre, Flammarion, Paris, 1920.

Scȃrneci, Vasile, Viațǎ și moarte ȋn linia ȋntȃi, Editura Militarǎ, București, 2012.

Szavai, Janos, Ungaria, Corint, Bucureşti, 2002.