Oana Sîrbu despre nebunia „Liceenii”

Filmul „Liceenii“ a avut premiera pe 27 octombrie 1986. S‑a filmat în vară, în două luni şi jumătate. Toată această perioadă este o parte din mine, pentru că, până la urmă, şi o spun cu mândrie, este ceea ce m‑a identificat pe mine, în imaginea pe care şi‑au creat‑o oamenii vizavi de persoana mea.

Succesul „Liceenilor“ a fost atât de mare, încât nicio altă izbândă sau provocare pe care aş fi avut‑o în muzică nu au reuşit să egaleze acest succes al filmului. Este o realitate, judecând după atâţia ani, şi ăsta e un lucru bun, nu un regret. Pasiunea vieţii mele a fost muzica. Am cântat de mică. Am dus muncă de lămurire cu părinţii mei să mă lase să fac meseria aceasta. Primele mele colaborări au fost în Corul „Preludiu“, între 14 şi 16 ani.

După care, debutul oficial a fost la „Steaua fără nume“. Chestiunea legată de film a fost o experienţă întâmplătoare. Aveam 18 ani, eram în clasa a XII‑lea, când am fost chemată să dau probe pentru „Liceenii“. Păstrez în suflet tot ce‑a fost legat de această perioadă, chiar dacă nu am reuşit să ţin minte multe detalii. Deşi au trecut 24 de ani, parcă s‑a întâmplat recent. Douăzeci şi ceva de ani înseamnă destul de mult în viaţa unui om. Ori pentru faptul că nu ne‑am modificat noi, actorii din film, foarte tare ‑ cei în vârstă trăiesc, avem o relaţie extraordinară şi acum când ne întâlnim ‑ sau prin faptul că după Revoluţie posturile de televiziune au difuzat mult aceste filme din seria „Liceenii“. Pelicula şi‑a continuat, într‑un fel, popularitatea în rândurile publicului tânăr de acum. Filmul a plăcut foarte tare în contextul anilor ’80 când lumea era suprasaturată de perioada aceea nenorocită a comunismului, când erau două ore de program şi nu se făceau decât piese patriotice, cântecele erau patriotice. Atunci „Liceenii“, cu povestea asta romantică dintre doi elevi frumoşi, scenariul, muzica regretatului Bogardo, a avut un aşa mare impact, a fost atât de iubit, încât are succes şi acum.

„Puhoi de popularitate“ la 18 ani

Mama era atât de preocupată să nu păţim ceva rău, eu şi fratele meu, iar tata să nu se supere pe chestia asta, încât n‑a fost foarte practică la acest capitol. Nu ne‑a susţinut foarte mult în ceea ce ne‑am fi dorit să facem. Din neştiinţă, nu din nedorinţă. Am fost mai ambiţioasă decât fratele meu şi mai dornică în a face meseria asta şi am încercat, în perioada adolescenţei, cu riscul unor conflicte, să‑i conving pe amândoi să mă lase să particip la concursuri. Nu m‑au lăsat foarte mult să mă împrietenesc cu alţi copii ori să plec în tabere. Mama era mai temătoare. Nu ştiu dacă lucrul acesta a fost foarte bun pentru mine.

Pe de altă parte, mi‑am luat mai târziu dozele mele de libertate şi mi le mai iau şi acum. În anii de liceu n‑am prea simţit adolescenţa ca şi colegii mei, pentru că am început să cânt în spectacole, concursuri, iar după premiera cu „Liceenii“ au urmat nişte ani nebuni, era teroare ce se întâmpla prin ţară în turneele de câteva luni. Aveam mai multe spectacole pe zi. A fost o perioadă absolut nebună pe care n‑am evaluat‑o atunci la adevărata ei valoare, fiindcă eram un copil, o elevă, dădeam bacalaureatul. Am lipsit câteva săptămâni de la şcoală din cauza filmărilor şi m‑am trezit cu un puhoi de popu­laritate peste mine la 18 ani.

Cum am ajuns să joc în „Liceenii”

Am fost chemată, am primit un telefon după perioada „Steaua fără nume“, cel mai cunoscut concurs muzical din perioada respectivă. Sute de copii au participat la casting pentru rolurile din „Liceenii“. Chiar şi copii de actori sau studenţi la Institut. Ţin minte că am dat probe chiar cu Ştefan Bănică jr. Parcă a fost ieri… Şi cuplul nostru a convins cel mai mult. La scurt timp, am fost anunţată că am obţinut rolul principal feminin din „Liceenii“, o continuare a filmului „Declaraţie de dragoste“. Superbă peliculă. S‑a bucurat de multă popularitate şi ea. În rolurile principale erau Teodora Mareş şi Adrian Păduraru.

După ce am fost acceptată, a urmat nebunia:filmările şi, după premieră, mergeam în turnee prin toată ţara. Se spărgeau geamurile. Erau câte patru‑cinci spectacole pe zi la cinematograf. La Scala era o coadă de zeci de metri. Se mai pusese un spectacol şi seara, pentru că nu acopereau solicitările.Cu echipa din „Liceenii“ nu m‑am acomodat de la început. Eram mai retrasă, iar Ştefan cu Mihai Constantin erau mai miştocari, erau fii de actori foarte cunoscuţi. Făcuseră un fel de gaşcă. Cesonia Postelnicu era de‑a lor, fiind mai jovială, era prietena oficială a lui Ştefan pe vremea aceea. Eu eram considerată un pic mai sălbatică. Târziu ne‑am împrietenit şi m‑am apropiat de ei.

În seara premierei

Am purtat o rochiţă făcută de bunica mea, ea fiind croitoreasă îmi făcea multe rochiţe. Tot ea mi‑a făcut costumele pentru liceu, pentru bacalaureat, pentru „Steaua fără nume“. La una dintre premiere – nu mai ţin minte exact care – am purtat pantofi cu toc înalt, tip Guban Timişoara. Eram un copil. Dădeam mii de autografe. Cu toţii dădeam. Era public de toate vârstele. Eram foarte atentă la reacţiile oamenilor din sală. Unii dintre ei ştiau replicile pe dinafară.

A fost o perioadă absolut nebună. La un moment dat, când mergeam în turnee prin Ardeal, se închidea lumina peste tot în sală şi în culise şi erau deschise uşile laterale, ne aşteptau maşini ca să putem ieşi, pentru că altfel nu puteam ieşi. Era plin de oameni care tăbărau pe noi. Rupeau hainele de pe noi. Nu mai ştiu exact, la Oradea sau la Cluj, venise poliţia cu caii. „Liceenii“ a fost un succes extraordinar. În 1987, revista „Cinema“ m‑a declarat „cea mai populară actriţă“.

În ţară, după spectacole, ne invitau oamenii în casele lor, dădeau mese, ne rugau să dormim la ei şi nu la hotel. Nu mi‑a fost niciodată silă să dorm într‑un pat străin. Atât de frumos se purtau şi tot ce aveau în frigider puneau pe masă. Oamenii erau foarte primitori. Intram în case de ţărani, care mulgeau vaca şi ne puneau pe masă urciorul cu lapte proaspăt. Făceam excursii prin împrejurimi. Ţineam carneţele cu felul cum mă îmbrăcam la spectacole şi cu piesele pe care le cântam, pentru ca data viitoare când mergeam în acelaşi oraş să nu repet nici vestimentaţia, nici repertoriul. 

În vizorul Securitaţii

Eram în perioada imediat după „Liceenii“, când am fost căutată de un domn şi de o doamnă la Teatrul „Constantin Tănase“. Îmi propuseseră să colaborez cu ei, să le vând diverse informaţii de­spre colegi. S‑au bazat pe faptul că eram foarte populară. M‑au ademenit în nişte cofetării, cu nişte turnee prin ARIA, care era singura Agenţie de Impresariat de atunci, prin care se permitea ieşirea din ţară. O tâmpenie. Au avut loc 2‑3 întâlniri, până când i‑am povestit tatălui meu şi pe urmă nu m‑au mai căutat. M‑a speriat toată această întâmplare, dar n‑aş fi făcut aşa ceva.

Continuarea unui succes

„Liceenii în alertă“ a fost ultima parte a seriei. În 1993. S‑a vrut o continuare, n‑a fost una reuşită. Deja se schimbase regizorul, nu mai era Nicolae Corjos, ci Mircea Plângău. S‑a vrut a fi un fel de asociere cu „Twin Peaks“, care era la modă atunci. A fost un fel de film poliţist. Ştefan n‑a vrut să mai joace. Îşi dorea să cânte şi să‑şi facă o trupă. „Liceenii rock’n’roll“ a fost un film făcut după Revoluţie, s‑a vrut a fi un musical. Muzica n‑a mai fost a lui  Bogardo, ci a lui Fugaru. Am cântat… A fost aşa o chestie… A avut şi ceva secvenţe mai decoltate, pentru că a fost primul film după Revoluţie cu astfel de scene. Fără îndoială, „Liceenii“ rămâne filmul meu de suflet din toată seria.

Oana, în anii de liceu

Eram un copil timid şi interiorizat. O adolescentă care se îndrăgostea des. Aveam mai multe iubiri paralele pentru băieţi care erau foarte buni la ceva:la matematică, la fotbal… Pur şi simplu îi admiram. Eram frumuşică, aveam preferinţă pentru anumite materii. La muzică am avut o profesoară minunată, pe doamna Şoimu, cu care mai ţin legătura şi acum. Dincolo de programa din liceu, ea venea cu pick‑up‑ul sub braţ, cu discuri cu Chopin, Beethoven.

Eram un copil care‑şi asculta părinţii. Aş fi făcut un pic mai mult dacă eram susţinută, pe de o parte nu voiam să ies din vorba părinţilor mei, pe de altă parte mi‑ar fi plăcut să încerc din lucrurile interzise. Am urmat Liceul Hasdeu, clasa de filologie‑istorie. Eram vreo 36 de fete şi vreo patru băieţi. Nu, nu primeam flori în bancă… Erau băieţi destul de timizi care n‑ar fi îndrăznit să supere cu ceva 36 de fete. Primeam însă declaraţii. Pe Virgil Popescu, primul meu soţ, l‑am cunoscut când eram în clasa a XII‑a. Aveam 18 ani. El a fost primul meu prieten şi cu el m‑am căsătorit la 21 de ani. Până la Virgil, am admirat mai multe personalităţi masculine. Eram îndrăgostită de Adrian Pintea – Dumnezeu să‑l odihnească! – căruia îi vedeam toate piesele şi toate filmele, alături de care am avut bucuria să joc în filmul „Vulcanul stins“. Mi‑a plăcut mult de el ca persoană.

Cu tatăl, la teatru

Am senzaţia că în primul drum de la Maternitate m‑au trimis direct la teatru ca să mă vadă colegii tatălui meu, care şi‑a dorit foarte mult copii. Şi acum, la vârsta lui, de 70 de ani şi ceva, lucrează cu copii, balet şi mişcare scenică. E foarte activ. M‑a arătat ca pe‑o bijuterie tututor. Cunosc spectacolele Teatru­lui de Revistă pe de rost. Ştiu şi acum pe dinafară textele diferitelor cuplete, interpretate de artiştii de atunci. Mă lua la toate spectacolele. Erau nişte spectacole superbe la Teatrul „Constantin Tănase“ în anii ’70. Am prins una dintre cele mai frumoase perioade ale Teatrului de Revistă. Cunoşteam toţi actorii, îmi plăcea să‑mi bag nasul prin cabine, prin sertarele cu bijuterii, cu paiete.

Îi admiram pe Cristina Stamate, pe Ioana Casetti, Romica Puceanu, Fărâmiţă Lambru, pe Dora Dumitru Siminică. Tatăl meu este contemporan cu perioada începuturilor Teatrului de Revistă. A fost cooptat să facă parte din echipa teatrului pe când avea 17 ani. Momentele de pantomimă ale tatălui meu erau de mare succes. Au fost primii care au adus genul acesta în România (cuplul comic Anton şi Romică).