O vizită succintă în lumea tehnicilor de animație

Universul copilăriei noastre a fost fascinat de filmul de animație, iar fascinația nu a trecut odată cu vârsta.  Dar câți dintre noi cunosc ce se află în spatele obiectelor sau personajelor animate? Știați că cinematografia de animație nu este un gen cinematografic propriu-zis, cum este comedia și drama? De fapt este o categorie de filme ce include desenele animate, filmele realizate cu hârtii decupate, cu figuri trasate pe nisip, pictură pe sticlă, ecran cu ace, plastilină, marionete și tot felul de obiecte cărora li se imprimă iluzia de mișcare prin intermediul unei tehnici de animație.

O altă confuzie des întâlnităeste că nu se face diferența între desenul animat și cinema-ul de animație.Mulți consideră că cele două termene reprezintă unul și același lucru. Desenul animat desemnează o tehnică specifică, în timp ce al doilea include un întreg ansamblu de tehnici.

Principiul fundamental al cinematografiei de animație se numește „animație imagine cu imagine”.Toate filmele, fie că sunt animate sau alcătuite din imagini reale, sunt compuse dintr-o serie de imagini, desene, picturi sau fotografii. Acestea sunt puse în mișcare după acest principiu. Spre exemplu, în ”Povești din bazar” (1994, r. Abdollah Alimorad) avem de-a face cu niște marionete care sunt puse în mișcare, doar că nu sunt acționate nici prin fire, nici prin pârghii, nici de mâinile păpușarului. Pentru a fi fluidă și realistă, acțiunea de ”a merge” trebuie descompusă în mai multe etape, fiecare în parte corespunzând unei imagini fixe, care este filmată independent de celelalte. Altfel spus, de fiecare dată când aparatul se declanșează, el înregistrează o imagine fixă a marionetei în diversele sale posturi din timpul mersului. Așasadar, imaginile fixe proiectate succesiv pot da iluzia de mișcare, deoarece dincolo de o anumită viteză de proiectare ochiul nu mai percepe că imaginile sunt fixe și separate. Acest fapt este determinat de o particularitate a ochiului (persistență retiniană) și de o particularitate a creierului (efectul phi). Această tehnică a fost foarte utilizată timp de aproape 70 de ani, până în anii 1980 când au apărut calculatoarele.

În cazul televiziunii sau al filmelor vizionate pe computer, persistența retiniană se manifestă în același mod, chiar dacă imaginile sunt construite din pixeli.

James Stuard Blackton a fost unul dintre primii care au aplicat tehnica, alături de Emile Cohl sau Segundo de Chomón.

Deși este greu de crezut, mai ales că acum animațiile sunt aproape sinonime cu Disney, în perioada debutului său din anii 1920, lui Walt Disney, creatorul lui Mickey Mouse,   îi era dificil să se distingă de alți animatori de desene animate. Așa că a găsit o modalitate de a revoluționa cinematografia. A integrat sunetul și muzica în unul din filmele sale. În respectiva vreme, sunetul era o noutate în cinema și filmele vorbite erau rarisime, drept pentru care spectatorii au avut parte de o experiență inedită. De atunci, sincronizarea mișcărilor unui personaj cu ritmul muzicii și sunetelor se numște „mickeymousing”.Walt Disney nu s-a oprit aici. Tot el a folosit culoarea într-un film de animație înaintea filmului cu imagini reale într-un prim lungmetraj de desen animat:„Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, apărut în 1937.

Revoluția digitală a modificat complet industria filmului de animație, până în punctul în care cineaștii care continuă să realizeze animație ”tradițională” au recurs și ei la computere pentru a facilita anumite etape de producție, cum ar fi intervalele, sarcina intervaliștilor, ce constă în a crea toate imaginile intermediare ce permit legarea între ele a două imagini principale. Pe scurt, există desene animate „tradiționale”:desenarea pe foi de hârtie sau celuloid și animarea rezultatului imagine cu imagine. Există filme de animație cu marionete, figuri din plastilină sau silicon, care sunt și ele animate imagine cu imagine, făcând personajele să se miște între fiecare două cadre.

În sfârșit, anumite  filme sunt create direct pe computer, datorită tehnicii imaginilor de sinteză, care permit ca orice imagine să fie calculată  și animată pornind de la pixeli…

Cu toate acestea, frontiera dintre animația tradițională imagine cu imagine și animația cu imagini de sinteza e din ce în ce mai puțin demarcată în zilele noastre, când filmele de animație folosesc o mulțime de tehnici diferite.

Tehnici de animație...

În anul 1922, apare animația cu siluete de hârtie decupatăși un film reprezentativ pentru aceasta este „Cenușăreasa” realizată de Lotte Reiniger. 

Bill Plymton arată în „Chipul tău” o altă tehnică și anume animația schițată. El este recunoscut pentru tușa sa vie și rapidă, practic el reduce numărul de imagini pe secundă pentru a crea tranziții mai abrupte între fiecare desen.

Mai apropiat de zilele noastre Tim Burton folosește animația de volume.El utilizează marionete create din spumă și silicon. Fiecare dintre ele e dotată cu un mecanism care, plasat în cap și manipulat prin diverse intrări, permite ilustrarea unei mari varietăți de expresii faciale.

Tehnica de pixelareconstă în filmarea imagine cu imagine a unor actori reali sau obiecte.La montajul acestor imagini, se elimină câteva pentru a crea efecte suprarealiste și a aduce o dimensiune onirică realitații filmate.De exemplu, dacă se elimină imaginile cu picioarele care ating trambulina unui personaj ce sare, se lasă impresia că acesta zboară. În „Luminaris” (2011, r. Juan Pablo Zaramella) se poate observa cu ușurință această tehnică.

Alexander Alexeïeff, în „Nasul” din 1963, folosește o tehnică ce se confundă ușor cu un desen în cărbune. De fapt, este vorba despre faimosul „ecran cu ace”.El constă într-un mare panou acoperit cu mii de ace, înfipte mai în adâncime sau mai la suprafață, care, datorită a doua surse de lumină plasate lateral, creează zone de umbră sau lumină și prin urmare o variație de nuanțe de alb, gri și negru.

De asemenea, animația poate să intre și în zona experimentală, precum ”Blinkity Blank” din 1955, semnată de Norman McLaren. Aici, nicio imagine, fie ea reală sau creată, nu a fost filmată. McLaren a zgâriat pelicula fotografică pentru a-i îndepărta stratul sensibil de culoare închisă la suprafață pentru a realiza forme abstracte și figurative.

Există o paletă mult mai largă de tehnici de animație, și de cele mai multe ori anumiți realizatori combină tehnicile pentru a obține un rezultat deosbit, precum în ” Vals cu Bachir” (2008, r. Ari Folman). Acest desen animat a fost făcut în calc, bazându-se pe fotografii de locuri și personaje reale. Această tehnică se numește rotoscopie, care rezultă într-un material cinematografic foarte realist. Ari Folman s-a folosit de această tehnică pentru a nara absurditatea și ororile războiului fără a trebui să se folosească de imagini de arhivă. Bazat pe mărturii autentice, filmul descrie trauma soldaților veterani israelieni care au permis masacrarea refugiaților palestinei în Liban, între 16 și 17 septembrie 1982. Acest film e considerat unul din precursorii documentarului de animație (chiar dacă la începutul secolului XX, Winsor McCay a reconstituit naufragiul pachebotului Lusitania într-un desen animat).

O altă animație reper în istoria cinematografiei este „Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?” (1988, r. Robert Zemeckis) creată prin tehnica desenului animat, dar și prin imagini reale. Combinația funcționează datorită trucajului supra-impresiei, care permite suprapunerea a două imagini și a trucajului cache-contre-cache, care permite mascarea unui părți din imagine și înlocuirea sa cu o alta.

Din anii 1990 încoace, animația a facut progrese enorme datorită revoluției digitale.Fie pentru efecte speciale sau pentru imagini de sinteză, se face apel din ce în ce mai mult la procese digitale, atât în televiziune cât și în cinema. În același timp, anumite tehnici de animație clasice, care au constituit subiectul experimentelor unor cineaști inovatori de-a lungul anilor, nu au fost abandonate. E suficient să ne gândim la „Chicken Run” (Nick Park, Peter Lord, 2000)„Wallace și Gromit – Blestemul iepurelui rau” (Nick Park, 2005) sau „Max &Co” (Samuel și Frédéric Guillaume, 2008).

Acest set de informații, dar mai în detaliu, a fost parcurs de către participanții la proiectul Filme pentru Liceeni, un program de educație socială și cinematografică derulat pe teritoriul României. Alte ”taine” din sfera animației, precum și exerciții practice despre tehnicile de animație sunt propuse în proiect, se regăsesc în lecția de cinema intitulată ” Filmul de animație”. Lecția este utilizată în urma vizionării peliculei” Băiatul și Bestia”, de Mamoru Hosoda.  Proiectul presupune vizionarea a șase filme, toate urmate de dezbateri și exerciții practice bazate pe șase lecții sociale și opt lecții de cinema.

Proiectul „Filme pentru liceeni” este co-finanțat printr-un grant din partea Elveției prin intermediul Contribuției Elvețiene pentru Uniunea Europeană extinsă.