O mână de oameni împotriva Luftwaffe: participarea polonezilor la Bătălia Angliei
„În vara anului 1940, după căderea Franţei, am rămas complet singuri” – scria în memoriile sale premierul britanic Winston Churchill. Într-adevăr, în acel moment, Anglia rămăsese ultima putere europeană care nu capitulase în faţa lui Hitler. Marşul triumfal al Wehrmacht-ului începuse în septembrie 1939 în Polonia şi se încheiase la Paris. Germania ocupase sau subjugase întreaga Europă Centrală, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa. Mai rămăsese de cucerit „detestatul” Albion.
Marea Britanie era slab pregătită pentru apărare. Este adevărat că de la Dunkerque au fost evacuaţi mai mult de 300.000 de soldaţi britanici, dar tot armamentul greu rămăsese pe plajele franceze. Comandantul armatei terestre, generalul Alan Brooke, scria cu amărăciune:„Sunt bulversat de ceea ce se întâmplă în ţară, dar şi mai îngrozit sunt de ceea ce se întâmplă aici [...]. Au trecut deja zece luni de război! Şi încă ne lipsesc soldaţii instruiţi şi echipamentul de luptă [...]”. Organizată în grabă, Garda Locală (Home Guard, numită iniţial Local Defence Volunteers – Serviciul de Apărare al Voluntarilor) nu putea fi un adversar serios pentru Wehrmacht-ul călit în lupte. Deşi Hitler miza pe faptul că ar putea convinge Londra să renunţe la rezistenţă, Churchill a fost însă de neclintit. Prin urmare, germanii au început pregătirile pentru invazia Insulelor Britanice, o dată preliminară fiind stabilită pentru mijlocul lunii septembrie 1940.
Cu toate acestea, încă de la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie a început aşa-numitul „Război pentru Canal” (Kanalkampf), care consta în distrugerea convoaielor britanice din Canalul Mânecii şi atacarea sporadică a infrastructurii de război. Deşi nu toate forţele Luftwaffe îşi aveau baza în zona Canalului Mânecii şi activitatea lor era limitată, era suficient pentru a-i menţine pe britanici într-o constantă stare de tensiune. Atunci când grupe de bombardiere germane acoperite de avioane de luptă atacau navele care transportau materii prime valoroase şi alimente, avioane de patrulare germane apăreau brusc pe cerul oraşelor britanice şi puneau în stare de alertă apărarea locală antiaeriană. Radarul, atât de eficient mai târziu în detectarea grupelor de atac germane, era în acel moment inutil;piloţii germani intrau în poziţie de luptă înainte de a fi detectate de acesta. Realizarea obiectivului propus le lua cu câteva minute mai puţin decât ar fi avut nevoie piloţii RAF (Royal Air Force – Forţele Aeriene Regale) pentru a riposta.
La 16 iulie, Hitler a semnat directiva nr. 16 de începere a pregătirilor pentru invadarea Insulelor Britanice, cunoscută sub numele de cod „Leul de Mare” („Seelöwe”). Cu toate acestea, o astfel de operaţiune era practic nerealistă. Germania nu dispunea de o cantitate suficientă de echipament pentru traversare, iar planificarea avea de suferit din cauza neînţelegerilor dintre conducerea Wehrmacht-ului şi cea al Marinei de Război, acesta din urmă trebuind să asigure desantul. Comandantul Marinei, amiralul Erich Raeder, era total împotriva pregătirii unei operaţiuni atât de vaste şi complicate în 1940 şi propunea amânarea ei pentru anul următor.
Balon de baraj deasupra Londrei, 1940
DOBÂNDIREA SUPERIORITĂŢII ÎN AER
Succesul operaţiunii depindea de câştigarea superiorităţii în aer, ceea ce Hitler ştia foarte bine. De aceea, la 1 august a emis o directivă în acest sens, ordonând Luftwaffe să înfrângă aviaţia britanică în cel mai scurt timp posibil, prin distrugerea avioanelor, aeroporturilor, staţiilor radar şi a industriei aviatice. Nu erau în plan bombardamente asupra zonelor civile, Hitler păstrându-şi pentru sine decizia cu privire la acestea.
Göring s-a apucat cu frenezie de „bombardarea englezilor până îi va scoate din război” – cum singur spunea. Aceasta urma să fie înfăptuită de trei flote aeriene (Luftflotten):2, 3 şi 5, comandate de mareşalii Albert Kesserling, Hugo Sperrle şi, respectiv generalul Hans-Jürgen Stumpff. Germania dispunea de o puternică forţă de atac:în total 2.600 de aparate de zbor, între care 1.200 de bombardiere Heinkel He-111 şi Dornier Do-17, 280 de bombardiere în picaj Junkers Ju-87 şi 980 avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 şi 110 (pentru acestea din urmă, în lucrările în limba engleză se folosesc abrevierile Me 109 şi 110).
La rândul lor, englezii ştiau şi ei că invazia germană nu se poate produce fără controlul asupra spaţiului aerian britanic. Aviaţiei engleze (RAF – Royal Air Force) îi lipseau însă piloţii de vânătoare – mulţi rămăseseră definitiv în Franţa, alţii fuseseră luaţi prizonieri. Cei noi trebuiau instruiţi;un curs dura între 8 şi 12 săptămâni şi era urmat de un stagiu de 6 săptămâni. În vara lui 1940, englezii nu dispuneau de acest timp.
Aviaţia britanică era condusă de mareşalul Hugh Dowding, un om rece şi puţin sociabil, dar un foarte bun organizator, cu o energie inepuizabilă. Aviaţia britanică a fost organizată pe comandamente. În timpul Bătăliei Angliei, cel mai important rol l-a jucat comandamentul avioanelor de vânătoare (Fighter Command).
Marea Britanie era apărată de patru Grupuri de Vânătoare:10 (care proteja sud-vestul Angliei), 11 (care proteja sud-estul Angliei, inclusiv Londra – escadrilele acestui grup au fost cele mai implicate în luptă), 12 (care proteja centrul Angliei) şi 13 (care proteja nordul Angliei). În total, au fost cca. 620 de avioane şi doar cca. 850 de piloţi.
Este în general acceptat faptul că Bătălia Angliei a început la 10 iulie 1940. În primele zile, aviaţia germană a reuşit să dea câteva lovituri puternice aviaţiei britanice. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy (tatăl lui John Fitzgerald Kennedy, cel care ulterior avea să devină preşedinte al Statelor Unite – n.a.) a susţinut chiar că britanicii vor fi învinşi – şi aceasta, până la sfârşitul lui iulie. Göring era plin de mândrie, „luptând în aceste săptămâni în zona Canalului, Jagdgeschwader 51 singur a doborât 150 de avioane inamice. Gândiţi-vă acum la toate bombardierele pe care le vom trimite la parada de pe cerul Angliei” – a spus el în timpul unei întâlniri cu comandanţii Luftwaffe. Deşi statisticile vorbesc în defavoarea aviaţiei germane, atât în ceea ce priveşte numărul de avioane doborâte, cât şi al numărului de piloţi ucişi, totuşi, pentru britanici, pierderile umane au fost mai puternic resimţiţe. Piloţii erau prea puţini, iar cei care luptau erau epuizaţi fizic şi mental. Dowding a redus perioada de instrucţie la doar trei săptămâni. El a trebuit, de asemenea, să găsească şi alte soluţii:a făcut apel la piloţii străinii.
DE UNDE AU VENIT PILOŢII POLONEZI
După înfrângerea din 1939, trupele poloneze – în conformitate cu ordinul comandantului suprem al armatei, mareşalul Edward Rydz-Śmigły, au fost evacuate către sud, în România, în primul rând. A fost însă doar un popas dintr-o călătorie mai lungă. Ţinta acesteia era Franţa, unde generalul Władysław Sikorski crease un nou guvern şi reconstruia armata poloneză. În România erau circa 10.000 de aviatori polonezi, şi cea mai mare parte a lor a reuşit să ajungă în Franţa. La evacuarea soldaţilor contribuiau diplomaţii polonezi şi vestici, însă întreaga operaţiune nu ar fi fost posibilă fără bunăvoinţa autorităţilor române care, în ciuda ameninţărilor de la Berlin, menţineau în continuare relaţii diplomatice cu Polonia. La Bucureşti s-a organizat un punct de evacuare, către care zilnic se îndreptau valuri de soldaţi, dornici să se alăture noilor unităţi poloneze. De aici, călătorind cu documente false prin Balcani şi Italia, ajungeau la destinaţie.
La sfârşitul lunii octombrie 1939, la Paris s-au întâlnit reprezentanţi ai forţelor aeriene britanice, franceze şi poloneze. S-a hotărât atunci că o comisie specială va selecta un anumit număr de voluntari, care ulterior vor fi trimişi în Anglia. În total, au fost peste 2000 de aviatori polonezi (300 de piloţi şi 2000 personal navigant), restul au rămas în Franţa. Viitorul lor urma să fie decis prin acorduri viitoare. Problema era că legislaţia britanică nu prevedea organizarea de unităţi ale unei armate străine pe teritoriul Insulelor. Aviatorii puteau servi cel mult ca voluntari în „Rezerva de Voluntari” (Volunteer Reserve). Englezii au hotărât să modifice legislaţia, dar Parlamentul a adoptat legea corespunzătoare abia la sfârşitul lui august 1940, când Bătălia Angliei era în plină desfăşurare. Până la adoptarea legii, polonezii s-a înrolat ca voluntari în RAF (Forţele Aeriene Regale), iar după instructaj au fost incluşi în escadrilele britanice. Până la sfârşitul lui august erau peste 40, printre ei Stanisław Skalski, un viitor as între piloţii de vânătoare, şi Witold Urbanowicz, comandantul escadrilei 303.
Numărul aviatorilor polonezi din Marea Britanie a crescut după înfrângerea Franţei, ajungând la aproximativ 6000. Aceştia puteau oferi un sprijin important, dar britanicii erau rezervaţi cu privire la utilizarea lor în luptă. Cu toate că polonezii participau deja la raidurile aviaţiei britanice, conducătorii acesteia nu erau siguri că moralul aviatorilor evacuaţi de pe continent era unul bun. Căci la ce te puteai aştepta de la nişte soldaţi care fuseseră deja înfrânţi în două campanii? Şeful de escadril (Squadron leader) John Kennt nu şi-a ascuns supărarea, atunci când a aflat că i s-a încredinţat conducerea escadrilei 303, formată din piloţi polonezi:„Îmi venea să urlu de supărare! Despre aviaţia poloneză nu ştiam decât că fusese distrusă în doar două zile!” Acest lucru nu era adevărat, dar la fel gândeau şi mulţi militari britanici. Însuşi mareşalul Dowding s-a împotrivit alcătuirii escadrilelor poloneze de vânătoare. Mai târziu a recunoscut:„Trebuie să recunosc că mă temeam puţin că experienţele din propriile ţări şi din Franţa ar fi putut să fie decisive pentru piloţii polonezi şi cehi [...]”.
La începutul lunii august 1940 s-a semnat un nou acord militar polono-britanic, care prevedea că Forţele Aeriene Poloneze (Polskie Siły Powietrzne – PSP) fac parte din Forţele Armate Poloneze independente. În baza aceluiaşi acord, polonezii trebuiau să creeze patru escadrile de bombardiere, două de vânătoare şi una de sprijin pentru armata de uscat. Forţele aeriene poloneze (PSP) aveau să se subordoneze forţelor aeriene britanice (RAF) în materie de organizare, instruire, disciplină şi participare la confruntările militare.
La 10 iulie 1940 a început formare primei escadrile – 302 (302 „Polish” Squadron);la sfârşitul acestei luni, piloţii au început instructajul. Sublocotenenţii W.A. Satchell şi Mieczysław Mümler au fost aleşi comandanţii acesteia, escadrilele poloneze având dublă comandă. În aceeaşi lună (iulie 1940) a început alcătuirea celei de-a doua escadrile, 303, la conducerea căreia au fost numiţi sublocotenentul Ronald Kellet şi maiorul Zdzisław Krasnodębski.
Britanicii îi priveau în continuare dispreţuitor pe polonezi, considerându-i indisciplinaţi. În luna martie 1940, unul dintre ofiţerii RAF concluziona într-un raport că ofiţerii polonezi nu au niciun control asupra subordonaţilor, care la rândul lor sunt demoralizaţi şi nu au încredere în superiori. Astfel de opinii erau obişnuite printre piloţii britanici. Între timp, polonezii erau din ce în ce mai frustraţi:„Fierbeam de furie. Ne forţau să tragem fără rost la ţinte anterior marcate pe diverse obiective, în timp ce [...] adevăratele bătălii începuseră deja” – îşi aminteşte Jan Zumbach, unul dintre piloţii escadrilei 303. Nu este mai puţin adevărat că cei mai mulţi dintre polonezi aveau deja experienţă de luptă, căpătată în campania poloneză din septembrie 1939 şi în cea franceză;trebuiau însă să înveţe să zboare pe aparatele britanice şi, înainte de orice, să-şi însuşească limba şi regulamentele. Nu era uşor! De exemplu, avioanele Hurricane aveau pedala de acceleraţie în stânga şi nu în dreapta, iar pentru creşterea vitezei trebuia s-o împingi, şi nu s-o tragi spre tine. În plus, aveau tren de aterizare retractabil, lucru cu care polonezii nu erau obişnuiţi şi de care uitau adesea. În timpul antrenamentelor, mai mulţi dintre ei au distrus aparatele de zbor, aterizând fără să deschidă trenul de aterizare.
ADLERTAG – „ZIUA VULTURULUI”
La începutul lunii august, când polonezii descurajaţi şi nerabdatori participau încă la zboruri de antrenament, Hitler a ordonat intensificarea operaţiunilor aeriene. Luftwaffe trebuia să înfrângă RAF „cu toate forţele aflate la dispoziţia lor, în cel mai scurt timp posibil [...]. Intensificarea războiului aerian urma să aibă loc la data de 5 august sau imediat după aceea”. Germanii au dat acestei faze din Bătălia Angliei numele de cod „Vulturul” („Adler”). Data exactă a începerii ei depindea de vremea destul de capricioasă din zona Canalului Mânecii. Timp de mai multe zile, ceaţa şi norii au împiedicat atacurile germane din timpul zilei şi doar noaptea avioanele bombardau oraşe din nordul şi vestul Marii Britanii. Confruntări mai intense au avut loc între 8 şi 11 august. Un atac masiv – atât de dorit de către Göring – s-a desfăşurat abia la 13 august, dar nici acesta nu a adus succesul scontat pentru Luftwaffe. Nu au reuşit să bombardeze niciunul dintre obiectivele anterior stabilite.
La 15 august au avut loc cele mai intense confruntări aeriene. Aviaţia germană a atacat obiective din vestul, sudul şi nordul Marii Britanii, în primul rând aeroporturi şi staţii radar. La fel ca şi cu două zile înainte, britanicii au respins atacul, doborând 75 de avioane inamice, plătind, în schimb, un preţ considerabil, prin pierderea a 34 de aparate de zbor. La aceste victorii au participat şi piloţi polonezi, între alţii sergentul Antoni Głowacki din Escadrila 54, sublocotenetul (pilot officer) Stefan Witorzeńć din Escadrila 501 şi sublocotenetul Bolesław Własnowolski din Escadrila 32. În aceeaşi zi, escadrila poloneză 302 a primit ordin să fie gata de luptă, dar primele victorii ale ei sunt înregistrate abia la 20 august, când sublocotenetul Seatchel a doborât un bombardier de tip Ju-88.
În a treia decadă a lunii august, atât englezii, cât şi nemţii şi-au schimbat tactica de luptă. Forţele britanice urmau să evite duelurile aeriene cu avioane de vânătoare, concentrându-se pe doborârea bombardierelor şi apărarea aeroporturilor, de pe care trimiteau avioanele în luptă. În ordinele emise de comandamentul aviaţiei (Fighter Command) se menţiona că piloţii RAF trebuie să-şi atace duşmanul la sol. Piloţii polonezi nu au respectat întodeauna aceste ordine şi uneori şi-au urmărit adversarii pană departe, deasupra Franţei. Între timp, Göring le cerea comandanţilor săi să atace 24 de ore din 24. Ţinta principală era aeroportul unităţii de vânătoare 11, aflat la periferia Londrei.
Această nouă etapă a bătăliei a început la 24 august şi s-a dovedit a fi cea mai intensă. Luftwaffe ataca aeroporturile, dar şi platformele industriale, între altele, pe cele din Coventry şi Liverpool. Către sfârşitul lunii, piloţii britanici executaseră deja câteva sute de zboruri de luptă;de exemplu, pe 30 august au executat 1000 de zboruri. Una dintre cele mai grele zile a fost 31 august, când nemţii au trimis deasupra Angliei 4 mari raiduri de bombardiere, la două dintre ele participând peste 100 de avioane.
ESCADRILA 303 INTRĂ ÎN ACŢIUNE
La sfârşitul lunii august a intrat în luptă cea de-a doua escadrilă poloneză – 303. În timp ce colegii din Escadrila 302 au fost însărcinaţi cu apărarea părţii estice a Angliei Centrale şi protejarea convoaielor din Marea Nordului, piloţii din Escadrila 303 au intrat de la început în plină luptă. Primul succes înregistrat de cea mai cunoscută escadrilă poloneză de vânătoare s-a datorat în parte şi întâmplării. La 30 august, două escadre poloneze au decolat într-un exerciţiu de atacare a bombardierelor. Brusc, au observat în apropiere câteva zeci de aparate de zbor inamice;era un grup de bombardiere escortat de avioane de vânătoare care se întorceau la bazele din Franţa. Superioritatea germană nu putea fi pusă la îndoială, ca urmare ofiţerul Kellet, conducătorul exerciţiului, n-a dorit să angajeze lupta. Dar unul dintre piloţii lui, locotenentul Ludwik Paszkiewicz, a fost de altă părere. El a încercat să-l contacteze prin radio pe comandant, dar, neprimind niciun răspuns, a ieşit singur din formaţie şi s-a îndreptat în direcţia nemţilor. A reuşit să doboare un avion inamic, foarte probabil un Messserschmitt Bf 110. În cele din urmă, Paszkiewicz nu a fost pedepsit pentru actul de insubordonare, iar comandamentul (Fighter Command) a decis că Escadrila 303 este pregătită.
Escadrila avioanelor de vânătoare Hurricane în timpul unei lupte aeriene
Primul zbor de luptă a avut loc în ziua următoare. În aer s-a ridicat întreaga escadrilă:13 avioane Hurricane, împărţite în două escadre. Avioanele escadrei A au dat peste câteva zeci de avioane Dornier acoperite de avioane de vânătoare. Şase aparate de zbor inamice le-au căzut pradă polonezilor, fără ca aceştia să înregistreze pierderi. Un duel câştigător a purtat sergentul Stanisław Karubin. „Un moment de bucurie când văd inamicul – a scris mai târziu în jurnalul de luptă – zbor puţin mai în faţă şi-i fac semn comandantului;accelerez şi încep să-l urmăresc;clipa răzbunării se apropie cu fiecare secundă;trei avioane îmi trec, la un moment dat prin faţă;ţintesc şi trag repede o rafală scurtă;neamţul ripostează şi eu după el;trag din nou şi văd cum din burta albă a avionului Me 109 iese fum;îl văd cum se-ndreaptă spre pământ ca o torţă şi tot mai trag o rafală scurtă. Bucuria a fost uriaşă!” În afară de Karubin, avioane de vânătoare inamice au mai doborăt Szaposznikow, Wünsche, Ferić şi Henneberg. După această luptă, vice-mareşalul Keith Park, comandantul grupului de vânătoare 11, a transmis felicitări escadrilei.
Ziua de 6 septembrie nu a fost la fel de bună. Escadrila 303 a pierdut 4 avioane. Piloţii s-au salvat sărind cu paraşutele, dar au suferit arsuri de diverse grade, unii fiind internaţi în spital;între aceştia, comandantul escadrilei, maiorul Krasnodębski, care ulterior n-a mai participat la zboruri de luptă. „După tratamentul îndelungat în spital, Krasnodębski n-a mai zburat” – îşi aminteşte Witold Urbanowicz, cel care i-a urmat la conducerea escadrilei. „Mâinile le avea puternic arse, şi faţa avusese de suferit, dar cel mai tare fusese afectat psihic. Nu mai era acelaşi Krasnodębski, surâzător şi gata de luptă în orice moment”.
NEMŢII MOR DEASUPRA LONDREI
Bătălia Angliei dura deja de mai bine de o lună şi, în tot acest timp, nimic nu arăta că Luftwaffe este măcar cu un pas mai aproape de victorie. De aceea, Hitler a decis să recurgă la ceea ce el considera ca fiind argumentul decisiv:bombardarea Londrei. Şi astfel începe următoarea fază a Bătăliei Angliei. Primul raid asupra capitalei britanice a avut loc în după-amiaza zilei de 7 septembrie. Observând pe cer aparatele de zbor inamice, toate avioanele grupului 11 de vânătoare s-au ridicat în aer. Polonezii din Escadrila 303 au obţinut câteva succese. La 11 septembrie aceştia au înregistrat un record doborând 16 avioane inamice (unele surse vorbesc chiar de 19 avioane). Deasupra Marii Britanii s-au aflat atunci peste 200 de bombardiere acoperite de mai mult de 400 de avioane de vânătoare. „Cu un viraj la dreapta ne apropiem de inamic” – povesteşte Witold Łokuciewski. „Pentru că eram cel mai sus, misiunea noastră era să angajăm lupta cu Messerschmitt-urile, ceea ce am şi făcut din plin. Paszko [Ludwik Paszkiewicz] primul, eu al doilea şi după noi se porni întreaga gaşcă. Am fost însă atacaţi de sus din faţă de un Me 109. [...] Evident, s-a pornit lupta în «cerc» – baletul! Am crezut iniţial că un Hurricane zboară spre mine, dar am observat ploaia de gloanţe, aşa că am virat scurt la stânga, până când am văzut negru în faţa ochilor şi am ştiut că sunt în coada lui. Cinci rafale scurte, Me 109 începe să ardă şi cuprins de flăcări cade în mare ....”. În timpul acestui atac asupra nemţilor a fost ucis sergentul Stefan Wojtowicz, iar locotenentul Arsen Cebrzyński a fost grav rănit, murind la spital câteva zile mai târziu.
Observator care cercetează avioanele aflate deasupra Londrei
Ziua de 15 septembrie a fost una dintre cele mai dure şi, după cum s-a dovedit mai tâziu, una dintre cele mai importante pentru soarta întregii bătălii aeriene. Împotriva Luftwaffe au decolat aproape toate escadrilele britanice, inclusiv cele două poloneze. Timp de câteva ore, cerul de deasupra Londrei a fost scena a numeroase dueluri aeriene. Sergentul Tadeusz Andruszkow, care s-a paraşutat dintr-un avion avariat, îşi amintea mai târziu:„Nu am văzut niciodată atâta «distracţie» în aer. Fiecare nu se ruga decât să nu-i cadă pe umbrela [paraşuta] lui vreo bucată de avion în flăcări. Atâţia am căzut din cer, încât m-am gândit că cei de jos vor crede că suntem [...] o divizie de paraşutişti”. Luptele din ziua aceea au fost mai târziu foarte viu descrise de către Jan Zumbach, un as al piloţilor din Escadrila 303:„În ziua de 15 septembrie, Anul Domnului 1940, câteva minute după ora 11, am fost ridicaţi în aer şi trimişi la un rendez-vous cu acoliţii lui Adolf. [...] Am văzut în faţa noastră un Messerschmitt Me-109. Am început să-l urmărim. Imediat am observat un grup de Dornier 215, acoperite din spate de alte Messerschmitt-uri, Me-109 şi Me-110. Dzidek [Zdzisław Hennenberg] a urcat la altitudine mai mare şi cântând a deschis atacul. Am pornit după el. Pentru orice eventualitate mă mai uitam şi în spate. Şi, evident, nemernicii erau deja lângă noi. [...] M-am dat puţin într-o parte. În acel moment neamţul începu să se ridice. I-am tăiat calea şi am tras o rafală scurtă de gloanţe. L-am văzut dintr-o dată plin de fum şi a cotit. Am luat-o după el şi a început dansul. Fiind într-o parte, am virat şi am tras de la mică distanţă. Doar ce-au plecat gloanţele că a şi început să ardă”.
Imediat după prânz, deasupra Insulelor Britanice au venit val după val aparate de zbor inamice – în total, mai mult de 100 de bombardiere acoperite de peste 400 de avioane de vânătoare. În jurnalul de front al Escadrilei 303 s-a scris:„În momentul în care escadrila s-a ridicat [...] la altitudinea de 18.000 de picioare, a interceptat 400 de avioane inamice [...]. Comandantul escadrilei, Kellet a hotărât ca împotriva bombardierelor să fie folosit doar «detaşamentul albastru» [...]. Ulterior au atacat «detaşamentele roşu şi albastru» şi, în acelaşi timp cu ele, formaţiunea mai era atacată şi de o altă escadrilă. Avioanele Me-109 care acopereau flancurile formaţiunii au evitat confruntarea [...], în schimb cele de tip Me-110 s-au îndreptat spre ele [...] şi escadrila s-a dezorganizat. Piloţii au fost siliţi să se apere individual şi să se ascundă în nori”. Polonezii din Escadrila 303 au raportat în aceea zi 16 avioane doborâte, iar colegii lor din Escadrila 302, 9. Unul dintre piloţii englezi nota mai târziu în raport:„Piloţii polonezi şi cehi au participat din plin la bătălia aeriană. Curajul şi bravura lor sunt extraordinare. Sunt cu adevărat nişte soldaţi extraordinari”.
La 15 septembrie, RAF a anunţat doborârea a 195 de avioane inamice. În realitate, Luftwaffe a pierdut atunci de două ori mai puţine aparate de zbor. Acest lucru rezulta din faptul că, uneori, piloţii raportau un număr mai mare de avioane doborâte, şi aceasta nu neapărat din dorinţa de a exagera propriile succesele. În lupta aeriană se întâmpla ca un avion să fie lovit de două sau chiar trei avioane de vânătoare, fiind greu de atribuit doar unuia singur lovitura decisivă. Au fost cazuri când unui pilot i s-a recunoascut o jumătate sau o treime din aceasta. Numărul aparatelor doborâte era crescut în mod egal atât de nemţi, cât şi de britanici sau polonezi. De exemplu, în 1940, Escadrilei 303 i-au fost recunoscute 126 de victorii aeriene sigure, iar după verificare, acest număr a scăzut până la aproximativ 60. Acest lucru nu schimbă faptul că escadrila poloneză a fost una dintre cele mai bune din RAF, cu toate că unul dintre cei mai eficienţi piloţi ai ei era Josef František, ceh de origine dar, cum singur declara, „polonez de onoare”. I s-au atribuit 17 avioane doborâte;un număr mai mare aveau doar Urbanowicz şi Skalski, acesta din urmă făcând parte din Escadrila Britanică 501. František, care fugise în Polonia după ocuparea Cehoslovaciei de către nemţi, a fost admis în Forţele Aeriene Poloneze cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Era un excelent pilot, cunoscut însă şi pentru reticenţa sa de a supune disciplinei militare. Despre aceasta, Urbanowicz povesteşte:„Am zburat odată de-a lungul Vistulei într-un antrenament, cu scopul de a exersa atacul asupra unor obiective de la mică înălţime. Înainte de start am subliniat:-Vă rog să respectaţi disciplina şi să nu vă desprindeţi de mine. [...] Brusc, s-a îndepărtat de mine. Am crezut că este ceva în neregulă cu avionul lui şi că va ateriza forţat pe un banc de nisip de pe Vistula. [...] Am zburat după el. Atunci, din pâlcurile de sălcii au ieşit mai multe siluete goale. Un grup de fete, iubitoare de soare, făceau plajă. Şi erau cu siguranţă convinse că nu sunt observate decât de păsările cerului. František s-a mai întors încă o dată deasupra bancului de nisip şi puţin a lipsit să nu se lovească de o barcă cu pânze ancorată la mal. S-a uitat la ele îndelung. «– Domnule locotenent, când am văzut fetele pe plajă, m-am pierdut» – a explicat după aceea”. A murit la 8 octombrie 1940.
CONTRIBUŢIA POLONEZĂ LA VICTORIA BRITANICĂ
După 15 septembrie, atât Hitler, cât şi Göring au înţeles că înfrângerea RAF nu este posibilă. La 19 septembrie, Hitler a hotârât să amâne sine die invazia Insulelor Britanice. Cu toate acestea, bătălia aeriană a mai durat încă mai mult de o lună de zile. Ultima zi a fost 31 octombrie. Pentru piloţii polonezi, lupta s-a încheiat mai devreme. La 11 octombrie, Escadrila 303 a fost mutată pe aeroportul Leconfield şi însărcinată cu misiuni de patrulare. În locul ei, în baza de la Northolt a fost adusă Escadrila 302, pentru care ultimele două zile ale bătăliei nu au fost favorabile, 5 piloţi fiind ucişi, iar alţi câţiva răniţi.
În total, în Bătălia Angliei au murit 32 de polonezi (8 din Escadrila 303, 6 din Escadrila 302 şi 18 din divizii britanice). La confruntările cu Luftwaffe au participat 145 de piloţi polonezi, iar bilanţul avioanelor doborâte în mod cert de ei se ridică la 203. Pierderile britanice s-au ridicat la 1087 de avioane doborâte şi 544 de piloţi morţi. În schimb, aviaţia germană a pierdut 1733 de avioane şi 2500 de piloţi, ceea ce reprezenta jumătate din totalul forţelor ei în iulie 1940.
Atitudinea eroică a aviatorilor polonezi a devenit celebră deja din timpul Bătăliei Angliei. Memorabilele cuvinte ale premierului britanic Churchill, „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult atâtor de puţini” („Never was so much owed by so many to so few” – n.a.), erau adresate şi piloţilor polonezi. A vorbit cu apreciere despre ei şi regele George al VI-lea, care, la 26 septembrie 1940, a vizitat baza de la Northolt. A dat mâna cu piloţii Escadrilei 303, pregătiţi de start în orice clipă, a stat de vorbă cu ei şi, în final, a semnat în cartea de oaspeţi a unităţii. Pe de altă parte, mareşalul Dowding a scris în raportul oficial:„Prima Escadrilă poloneză (nr. 303) din Grupul de vânătoare 11 a doborât timp de o lună mai multe avioane germane decât oricare altă unitate britanică în aceeaşi perioadă”.
Succesele piloţilor polonezi au stârnit interesul deosebit al englezilor obişnuiţi – şi poate, în primul rând, pe cel al englezoaicelor. Un corespondent de război britanic a scris chiar că „aviatorii polonezi sunt în prezent adevăraţi idoli în Anglia”. Poate că în această afirmaţie era şi o uşoară exagerare jurnalistică, însă nu este mai puţin adevărat că presa scria mult şi cu plăcere despre superioritatea în aer a polonezilor, iar oamenii îi tratau cu multă simpatie. Iar femeile... „La Londra aşteptau buze roşii ca petalele de trandafir” – a scris undeva un pilot polonez. Nu e de mirare că, atunci când exista posibilitatea, aviatorii polonezi mergeau la Londra pentru a se distra puţin. Tinerelor englezoaice le plăceau foarte mult şarmanţii polonezi (pentru că aşa erau în general consideraţi), şi nici aceştia nu întârziau să le ţină companie.
Legenda piloţilor polonezi, mai ales a celor din Escadrila 303, durează până în prezent, lucru dovedit de numeroasele publicaţii care tratează despre piloţii de vânătoare polonezi. Numărul cărţilor creşte permanent, iar piloţii au devenit între timp şi eroi ai culturii pop – se fac filme despre ei, se compun şi se interpretează cântece, poţi chiar să-ţi cumperi tricouri cu emblema Escadrilei 303.
Într-adevăr, contribuţia polonezilor în Bătălia Angliei cu greu ar putea fi supraestimată. Sprijinul lor a ajutat foarte mult RAF la respingerea atacurilor Luftwaffe, ceea ce l-a forţat pe Hitler să renunţe în final la invazia Insulelor Britanice. Eventuala capitulare a Marii Britanii (din elita căreia nu lipseau adepţii unui acord cu Hitler) ar fi avut consecinţe dezastruoase pentru soarta lumii, a Europei şi a Poloniei. Putem spune fără exagerare că, în toamna lui 1940, piloţii polonezi – aproape 150 de oameni – au influenţat desfăşurarea războiului, contribuind la scurtarea lui şi la înfrângerea celui de-Al Treilea Reich.
Din păcate, soarta postbelică a acestor oameni nu a fost uşoară. Imediat după război, Forţele Armate Poloneze au fost dizolvate, iar britanicii n-au mai recunoscut guvernul polonez din exil. Mulţi soldaţi s-au văzut nevoiţi să aleagă între a rămâne în exil sau a se întoarce în ţară, unde se instalase deja puterea comunistă. Mulţi s-au simţit înşelaţi. Picătura care a umplut cupa amărăciunii a fost momentul în care polonezii n-au fost invitaţi de englezi să participe la Parada Victoriei de la Londra, care a avut loc la 8 iunie 1946. A fost o decizie pur politică – englezii nedorind să-l deranjeze pe Stalin, care-şi întindea stăpânirea asupra Europei Centrale şi de Est, inclusiv asupra Poloniei.
Aviatorii, ca şi restul soldaţilor, de altfel, au început o nouă viaţă civilă. Aproximativ 3000 dintre aceştia au ales să se întoarcă în ţară, iar o parte dintre ei au început să lucreze în aviaţia civilă. Puţini au rămas în armată. Dacă la început guvernul comunist îi privea cu neîncredere pe soldaţii întorşi din Occident, după 1948 acesta a dezlănţuit împotriva lor o avalanşă de hărţuieli şi şicane. Nu erau doar concediaţi, ci şi arestaţi. Stanisław Skalski a fost iniţial condamnat la moarte, iar ulterior pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. Şi nu a fost singurul.
Autorul, Miłosz Niewierowicz, este istoric și secretar de redacţie al revistei „Mówią wieki” („Vorbesc veacurile”). Traducere din limba polonă de Adriana Panaite