O lecție de la atomistul Democrit

Filosoful din Abdera, poate puţin pe nedrept încadrat în categoria de presocratic ţinând cont cã era numai cu 10 ani mai mic decât învãţãtorul lui Platon (a trait între 460 şi 370 a.Hr.), a lãsat în urmã o comoarã a gândirii care, ca şi în cazul altor cugetãtori, a stat prea mult timp în umbra idealismului platonician şi a unor clişee care acoperã bogãţia sistemului sãu. Spirit sintetic şi universal, Aristotel îl admira pentru cã “a gândit asupra tuturor lucrurilor”. Democrit se naşte într-o colonie din Tracia şi deschide acolo dupã un şir de cãlãtorii o şcoalã care dureazã 100 de ani.

Ce ne propune Democrit? Spre deosebire de credinţa în realitatea elementarã a tuturor calitãţilor sensibile susţinutã de şcoala eleatã, atomistul aprobã existenţa unei infinitãţi de elemente, dar înzestrate cu doar cu douã calitãţi:întinderea şi mişcarea. Elementele sunt atomii, indivizibili şi lipsiţi de calitãţi. Cosmosul se reduce pe de-o parte la spaţiul gol, nonexistenţa, şi pe de alta la atomi, corpuri infinite în numãr, indestructibile, indivizibile. Toate transformãrile lumii sunt perfect explicabile prin mişcarea inerentã a atomilor. Aceştia sunt antrenaţi într-un dans mechanic, care provine din necesitate. La început se mişcau în linie dreaptã, dar s-au ciocnit şi a rezultat o mişcare circularã. Din combinaţia atomilor similar au rezultat cele patru elemente, lumile şi corpurile. Democrit, anticipând oarecum teoria universurilor paralele, admitea existenţa unei infinitãţi de lumi.

Şi sufletul, încadrat în acelaşi materialism, este alcãtuit din atomi împrãştiaţi, de foc, care se manifestã prin respiraţie. Sufletul comunicã cu lumea prin imagini (eidola) care se desprind din lucruri şi pe care noi le percepem. Totul este de altfel, şi aici Democrit se dovedeşte foarte inspirit, reductibil la pecepţie. Culorile, sunetele, mirosurile nu existã în realitate, ci sunt aparenţe subiective, convenţii (nomoi). Teoria este reluatã de Galilei, Descartes sau Locke. În plus, dincolo de revoluţionarul atomism şi subiectivism, lui Democrit îi mai datorãm şi elaborarea unei etici care vizeazã atingerea fericirii (eudaimonia) prin liniştea sufleteascã (ataraxia) şi lipsa de teamã (athambia).

Ca mulţi alţi filosofi, Democrit nu a scãpat nici el disimulãrii şi evitãrii, pentru cã şi filosofia tot de învingãtori e scrisã. Cine nu intrã în tradiţia platonicianã e mai mult sau mai puţin minimalizat…Se trece mult prea uşor peste diferenţele între Empedocle, Heraclit, Anaxagora, Parmenide, Democrit, aceştia fiind de obicei azvârliţi în aceeaşi oalã ‘presocraticã’ şi ornaţi cu o aura misticã ce nu-şi are locul, pentru cã şi ei erau adepţii raţiunii, a dialecticii, a discursului, a deducţiei…Se gândea şi înainte de Socrate. Şi se gândea globalizant, coerent, se aspira la totalitatea lumii, la înţelegerea cauzalitãţii.

Democrit renunţã la zei, se bucurã de realitatea concretã şi îndeamnã pe oameni sã celebreze existenţa, situându-se exact la polul opus al conceptelor pure ale lui Platon. Şi din disputã Democrit s-a ales chiar cu negarea calitãţii de filosof. Nu e pomenit nici mãcar o datã în dialogurile platoniciene. Şi totuşi, Democrit a supravieţuit şi poate fi studiat din bucãţile celor 70 de titluri ale sale. Lectura publicã a “Marelui sistem al lumii” l-a ajutat considerabil în dobândirea faimei, dar şi capacitatea sa de a surprinde cauze şi a face preziceri pe baza lor. Astfel, într-o zi demonstreazã capacitatea de a aduna o avere speculând preţul grâului, dar mai mult de dragul folosirii deducţiilor. Cãci filosoful materialist avea o predispoziţie pentru meditaţie, solitudine şi discreţie, învãţând idealul ascetic de la gimnosofişti indieni.

De la pasiunea sa pentru fecioare la orbirea sa misterioasã şi angajarea unui hamal care va deveni ulterior Protagoras, Democrit îşi fãureşte o reputaţie care stã totuşi mereu sub semnul înţelelepciunii. Toate anecdotele de genul celei în care se mai forţeazã sã trãiascã 3 zile cu ajutorul pâinişoarelor sau celei în care îşi cere cadavrul conservat în miere sunt tot aluzii la filosofie. Pentru grec, toate micile gesturi sunt o expresie a unei teorii naturiste, o combinaţie de atomi şi un simulacru care se desprinde de ea. Orbirea poate fi în egalã mãsurã un fapt real, dar şi un fapt posibil, pentru a oferi un exemplu de cum te poţi sustrage realitãţii prin refuzul de a vedea, pentru cã realul e doar un amestec de simulacre. Ai deci putere asupra fiinţei tale, care poate controla dorinţele şi realitatea.

În viziunea lui Democrit, doar schimbarea este eterna şi ea depinde de individ, nu de zei sau de soartã. Sufletul nu este separat de corp, materialul este unit cu imaterialul (monism), divinul cu terestru, totul este parte din aceeaşi entitate, din materialul care poate adopta diverse forme. Singura diferenţã este cea dintre atomi:sufletul este alcãtuit din atomi sferici şi netezi, care se agitã foarte mult şi produc mişcarea, percepţia şi reflecţia. Dar atomii ‘psihici’ nu pot funcţiona fãrã cei somatic, sufletul şi trupul alterneazã, iar conform cantitãţii lor se poate deduce starea de vitalitate a entitãţilor. Când trupul îi cere socotealã sufletului în ‘alegoria tribunalului’, pentru cã îl tulburã prin atomii de foc care dau naştere la voluptãţi, Democrit avanseazã o eticã voluntaristã care sã-l scoatã pe individ de sub influenţele externe. Şi el este hedonist. Omul îşi poate singur construe bucuria.

Eliberaţi de temerile faţã de zei, naturã sau moarte, putem dobândi seninãtatea (e aici un nucleu de utilitarism dezvoltat în secolul al XIX-lea) care ne este utilã în proiectul de înţelepciune. Individul este mãsura acţiunii şi moralei care vizeazã bucuria. Hedonismul democritian se fondeazã pe trei nivele:cunoaşterea, ateismul pasiv şi alegerea dorinţelor care produc libertate şi autonomie. Cu alte cuvinte, avem mai întâi o reprezentare, o percepţie, care este adevãr pentru cã acea combinaţie de atomi ne este nouã accesibilã (relativism), avem o perspective. Apoi ne folosim de raţiune, care ne permite sã ieşim de sub domnia transcendentului şi sã ne apropiem de concret. În cele din urmã, independent, omul îşi va folosi cu înţelepciune plãcerile.

Nu doreşti orice şi oricum, îţi modifici dorintele în funcţie de cât de multã linişte îţi aduc. Cumpãtare, mãsurã, fãrã pulsiuni animalice. Singura plãcere pânã la urmã este cea pe care o gãseşti în tine însuţi. Plãcerea (euthymia) trimite în primul rând la armonie, echilibru, stare de bine. Dar şi tãrie sufleteascã, tãria unui individ care nu ascultã decât de sine şi e astfel liber.

Sã nu uitãm cã hedonismul presupune şi evitarea neplacerii. Cu alte cuvinte, satisfacţia de a nu suferi, absenţa tulburãrii. Cum? Prin cunoaştere, care descoperã cauzalitãţi ce eliminã teama de zei sau de naturã, pentru cã totul este explicabil. Ştiinţa are efect terapeutic. Mai cum? Prin depãrtarea de treburile publice sau private (polticã, cetate, cãsãtorie). Dincolo de ele se gãseşte raţiunea de a fi a unui individ. Prin distanţa faţã de pasiunile mari. Ce propune Democrit este simplu (cel puţin ca ideal):sã-ţi petreci viaţa în modul cel mai fericit şi mai puţin mohorât, sã nu te temi, sã râzi, sã-ţi cunoşti limitele, sã vrei sã fii în echilibru cu tine, sã nu-ţi complici viaţa, sã nu doreşti lucruri peste putinţã, sã nu te laşi pradã pasiunilor, sã spui da bucuriilor. Plãcerea adevãratã e de fapt cea independenta, cea gãsitã în tine.

Abderianul pledeazã pentru…râs. Adicã, sã îndrãgim ce e viu şi concret, sã iubim singura lume care ni s-a oferit. Opusul ‘obscurului’ Heraclit, Democrit este ‘filosoful care râde’. Râsul este şi el o terapie, o terapie a celor care au capacitatea de a lua lumea aşa cum este. Şi este pânã la urmã o luare în serios. O celebrare a realitãţii.