O istorie Parlamentului - de la origini până în epoca modernă

Originea istorică a Parlamentului se află în practica foarte veche de a aduna pe membrii unei comunități pentru a lua decizii. Atribuțiile și importanța acestui for legislativ au cunoscut modificări radicale de-a lungul timpului; în decursul istoriei însă, cu toate transformările care s-au petrecut, Parlamentul – indiferent de denumirea pe care a purtat-o – a rămas o prezență constantă în viața politică a statelor.

În Grecia antică

Ecclesia sau Adunarea Poporului reprezenta instituția principală în democrația ateniană antică. În timpul lui Solon (secolul VI î.H.), această adunare, la care participau bărbați, cu vârsta mai mare de 18 ani, din toate categoriile sociale (mai puțin sclavii), avea atribuții legislative, alegea magistrații, declara război și încheia pace. Atribuțiile Adunării Poporului au crescut considerabil în timpul lui Pericle (secolul V î.H.).

Aceasta decidea în materie legislativă, în problemele care priveau pacea și războiul, hotăra în toate problemele statului, fie că erau de natură economică, politică, culturală sau socială. Inițial, întrunirile adunării aveau loc o dată pe lună, însă mai târziu s-a ajuns și la trei – patru întruniri lunare. Ședințele erau pregătite de către sfatul celor patru sute (bule), iar votarea se făcea prin ridicarea mâinilor. În Sparta, Adunarea Poporului sau Apella, era formată din cetățenii cu vârsta mai mare de treizeci de ani.

Puterile sale erau însă mult mai limitate față de cele ale ecclesiei ateniene. De obicei, apella se pronunța asupra legilor propuse de gerusia (sfatul bătrânilor), fără să le dezbată. De altfel, gerusia avea drept de veto asupra hotărârilor luate de adunarea poporului.

Apella, care se întrunea de fiecare dată când era lună plină, se ocupa de alegerea membrilor gerusiei și ai colegiului celor cinci efori (primii aleși pe viață, ceilalți în fiecare an), de chestiunile privind succesiunea la tron și de anumite probleme militare (îl desemna pe regele care să conducă armata în eventualitatea unui război sau a unei campanii militare).

Evul Mediu

În Evul Mediu, monarhii au fost nevoiți să convoace adunări reprezentative, care să se ocupe de anumite probleme importante, de natură politică, financiară, judiciară sau militară. Aceste adunări au existat peste tot în Europa, fiind cunoscute sub diferite denumiri: State Generale (Franța), Cortesuri (Spania), Reichstag (în statele germane), Parlament (Anglia), Seim (Polonia), Zemski Sobor (Rusia), Althing (Islanda), Riksdag (Suedia), Dietă (Ungaria), Adunarea Țării (Moldova și Țara Românească) etc.

Cel mai vechi parlament este considerat Althing-ul din Islanda, care datează din anul 930¹. La început, acesta era format din nobili care se întruneau pentru a discuta chestiuni legislative și juridice. Ulterior, toți oamenii liberi puteau lua parte la adunare (ce avea loc o dată pe an), care se ținea într-o tabără, spre care „migrau” mai ales cei care aveau de rezolvat dispute de ordin juridic.

Parlamentul englez

Semnarea în 1215, de către regele Ioan fără Țară a Magnei Charta, a creat premisele instituirii Parlamentului englez. Primul Parliament este menționat în secolul XIII, în timpul domniei regelui Henric al III-lea. În 1295, regele Eduard I a creat așa-numitul „Parlament Model”, format din reprezentanți ai clerului, nobilimii, cavalerilor și orășenilor. Separarea Parlamentului englez în Camera comunelor și Camera Lorzilor s-a petrecut în anul 1341, în timpul lui Eduard al III-lea.

Puterile Camerei Comunelor au crescut treptat: în 1407 aceasta primea dreptul de decizie asupra sistemului de taxe, iar în 1414 i se acordau aceleași drepturi în materie legislativă ca și Camerei Lorzilor. Unii monarhi englezi au încercat să conducă fără ajutorul Parlamentului, care însă s-a folosit în principal de dreptul său de a vota impozitele pentru a tempera tendințele absolutiste ale suveranilor.

Carol I a încercat să guverneze o lungă perioadă fără să convoace Parlamentul (1629 – 1640), dar acest lucru nu a făcut decât să sporească tensiunile politice. Parlamentul convocat în 1640 a fost dizolvat după doar trei săptămâni, pentru că a refuzat să voteze măsurile propuse de rege. În fața nemulțumirii populare, Carol I a convocat „Parlamentul cel lung”, care avea să-și desfășoare activitatea timp de 13 ani la rând.

Sediul Parlamentului englez până în 1834

În cele din urmă, conflictul a degenerat într-un război civil, în urma căruia tabăra parlamentară a ieșit învingătoare. Structura Parlamentului s-a modificat în timpul conducerii lui Oliver Cromwell, când Camera Lorzilor a fost desființată, fiind însă reinstituită odată cu „restaurația stuarților” (1660). Odată cu „revoluția glorioasă” din 1688, Anglia devine un adevărat model de parlamentarism pentru întreaga Europă.

Parlamentul reprezintă cea mai importantă putere în stat iar sancțiunea regală a legilor devine o formalitate (de altfel, din 1707, aceasta nu a mai fost refuzată nici unei legi). În 1707 avea să se consemneze unirea Angliei cu Scoția și prima întrunire a parlamentului Marii Britanii. După aproape încă un secol, în 1800 se producea și unirea cu Irlanda, iar anul următor primii reprezentanți ai acesteia luau loc pe băncile celor două camere².

Parlamentul francez

În Franța, constituirea Adunării Stărilor Generale a făcut parte din procesul de centralizare. În 1302, regele Filip al IVlea cel Frumos convoca adunările la Paris, pentru prima dată. Pe fondul „Războiului de o sută de ani”, în condițiile în care Parisul se afla sub stăpânirea englezilor, regele Carol al VII-lea, a convocat Parlamentul pentru prima dată în afara Parisului, la Toulouse. Până la Revoluția franceză și alte provincii aveau să primească dreptul de a avea propriul Parlament.

În orice caz, puterea acestei instituții în Franța, a fost mult mai mică decât cea avută de echivalentul ei din Anglia. Adunarea Stărilor Generale a fost convocată ultima dată, înaintea Revoluției din 1789, în anul 1614. Transformarea Adunării Stărilor în Adunare Națională și apoi în Adunare Națională Constituantă, a reprezentat primul pas spre declanșarea Revoluției franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

În 1791 a fost aleasă o Adunare Legislativă, pe o perioadă de un an, care trebuia să se ocupe de elaborarea legilor, stabilirea sistemului de taxe, probleme de politică externă, de război etc. Anul următor, după suspendarea regelui Ludovic al XVI-lea, a fost aleasă (prin vot universal) o nouă adunare, numită Convenție, care trebuia să elaboreze noua Constituție republicană. Conform legii supreme din 1795, puterile legislative erau împărțite între Consiliul celor 500 și Consiliul Bătrânilor.

Constituția din 1799 reîmpărțea legislativul în patru camere – Consiliul de Stat, Tribunatul, Corpul Legislativ și Senatul, eclipsate însă de puterea executivă, aflată în mâinile lui Napoleon Bonaparte. Situația nu s-a schimbat prea mult nici după restaurarea bourbonilor, chiar dacă se reinstaurează sistemul bicameral, cu Camera Deputaților (aleasă prin vot cenzitar) și Camera Pairilor. O schimbare în bine se înregistrează după 1830, când Adunarea reprimește atribuțiile legislative și când se introduce pentru prima dată principiul responsabilității ministeriale în fața Adunării.

După Revoluția din 1848, s-a trecut la alegerea unei Adunări Legislative și a unui președinte, în urma reintroducerii sufragiului universal. Lovitura de stat din 2 decembrie 1851, a lui Ludovic Napoleon Bonaparte, a afectat sistemul parlamentar francez. După adoptarea unei noi Constituții, a fost ales un Corp Legislativ, care împărțea atribuțiile cu Consiliul de Stat și cu Senatul. Puterile acestora erau însă mult reduse, executivul impunându-și și de această dată dominația.

Prăbușirea Imperiului Francez în 1871, a dat posibilitatea reinstaurării sistemului parlamentar în Franța. Constituția din 1875 prevedea împărțirea puterii legislative între Camera Deputaților (aleasă prin vot universal direct, pe o perioadă de patru ani) și senat (ales prin vot indirect, pentru nouă ani)³.

Spania, Suedia, Polonia…

Prima întrunire cu caracter parlamentar de pe teritoriul Spaniei este considerată Cortesul ținut în regatul Leon, în anul 1118. Acum a fost adoptată Carta Magna Leonesa, un set de legi menite să-i apere pe oamenii de rând de abuzurile nobililor, clericilor și regelui. După această dată, alte cortesuri sunt menționate în Catalunia (1218), Castilia (1218), Aragon (1274), Valencia (1283) sau Navara (1300). După unificarea Castiliei cu Leonul, cortesurile celor două regate au fost la rândul lor unite, în 1258. Organismul rezultat avea dreptul de a controla sistemul de taxe dar și cheltuielile regelui. Treptat, cortesurile își vor pierde din putere, cele regionale fiind rând pe rând desființate: Aragon – 1707, Valencia – 1707, Catalunia – 1714 etc.

Riksdag-ul suedez este menționat din anul 1435, când o adunare a nobililor a avut loc în orașul Arboga. În 1527, regele Gustav I a lărgit baza socială a Riksdag-ului, în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale: nobilime, cler, burghezie și țărănime. În 1865, în Suedia s-a instituit sistemul bicameral.

În Polonia sunt menționate diferite adunări reprezentative în secolele XII – XIV, dar abia în secolul XV Seimul apare ca o instituție de sine stătătoare. Acesta era format din două camere: Senatul, care avea 81 de membri și Seimul, care număra 54 de membri. Puterea regelui a scăzut, în timp ce Seimul a început să aibă atribuții tot mai mari. Acesta decidea în problemele legislative, economice (taxe, buget) sau în cele de politică externă. De la sfârșitul secolului XVI a fost introdus principiul unanimității în votarea legilor (sub forma dreptului de liberum veto), ceea ce avea să aducă în cele din urmă paralizarea activității Seimului și grave prejudicii statului polonez în general. În 1791 acest sistem de vot a fost abolit, în urma adoptării Constituției de la 3 mai⁴.

În spațiul românesc

În spațiul românesc, cele dintâi adunări reprezentative sunt menționate în Transilvania, în secolul al XIII-lea, sub numele de Adunarea Obștii Nobililor (Universitas Nobilium). Ulterior vor fi desemnate sub numele de Congregații (Congregationes). În secolul al XV-lea, Congregațiile Generale ale Nobilimii înlocuiesc Congregațiile Voievodale, în rândurile acesteia intrând reprezentanții categoriilor privilegiate: clerul catolic, nobilimea maghiară, reprezentanții sașilor și secuilor. Românii, considerați „națiune tolerată”, erau excluși din viața politică a Transilvaniei.

După instaurarea dominației otomane și organizarea Principatului (1541), locul Congregațiilor este luat de Dietă. În secolul al XV-lea sunt menționate în Țara Românească și Moldova, Adunările țării. Acestea se ocupau de problemele legate de asigurarea succesiunii la tron, fie prin recunoașterea succesorului desemnat de domnitor încă din timpul vieții, fie prin alegerea unui nou suveran. Ele aveau însă și atribuții economice, juridice și politice.

La începutul secolului al XIX-lea

În documentele Revoluției de la 1821 se vorbește despre „Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara”, care să exprime interesele întregului popor⁵. Această Adunare a Norodului, care număra conform spuselor lui Tudor Vladimirescu, 16.000 de oameni, trebuia să se ocupe pe viitor cu adoptarea legislației țării. Tot în contextul acestei mișcări populare, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, propunea, într-un manifest din 19 aprilie 1821, separarea puterilor – executivă și legislativă – și convocarea unei adunări a deputaților de toate treptele, căreia să-i fie atribuită, printre altele, stabilirea dărilor⁶.

În deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au existat o serie de propuneri privind înființarea unui regim reprezentativ. Un astfel de proiect, din Aara Românească, de la sfârșitul anului 1821, propunea crearea unui „sfat de obște”, care să se ocupe de toate problemele de interes național. Altul, elaborat de boierul Alexandru Vilara, la începutul anului 1822, considera necesară înființarea unei instituții din care să facă parte episcopii, boierii Capitalei și deputații de județe⁷.

De o mai mare importanță este însă Constituția cărvunarilor, apărută pe 13 septembrie 1822 la Iași și care prevedea înființarea Sfatului Obștesc care, împreună cu domnitorul, să exercite puterea legislativă. Proiectul arăta modul în care va fi alcătuit Sfatul Obștesc (membri de drept și reprezentanți aleși), atribuțiile acestuia (în materie legislativă erau mai mari decât ale domnitorului) și modul de funcționare. Domnitorul Moldovei, Ioniță Sandu Sturdza s-a arătat favorabil acestui proiect dar intervenția Rusiei, care prin reprezentantul său, Minciaky, a avertizat că se opune schimbării „în vechile așezăminte ale țării”, l-a determinat pe acesta să amâne aplicarea proiectului⁸.

Un alt proiect a fost propus de logofătul moldovean Dimitrie Sturdza, care solicita înființarea unui „Divan de jos” care să „închipuie icoana unui norod slobod”. Conform planului său, fiecare sat trebuia să aleagă câte un delegat; delegații se adunau la reședința plășii, unde desemnau trei delegați, care se întruneau cu ceilalți delegați ai plășilor județului și alegeau trei deputați. Aceștia urmau să facă parte din divan și nu trebuiau să fie neapărat boieri. Printre atribuțiile acestei instituții se număra discutarea și votarea bugetului⁹.

Regulamentele Organice

Majoritatea istoricilor consideră că momentul de început al istoriei politico – instituționale românești îl reprezintă adoptarea Regulamentelor Organice, în Țara Românească și Moldova. Conform Tratatului de la Adrianopol (1929), Rusia și Turcia „au recunoscut necesitatea de a da administrației acestor provincii o bază mai stabilă și mai conformă cu adevăratele interese ale celor două țări”¹⁰.

Planurile Regulamentelor Organice au fost elaborate de un comitet format din opt boieri mari, câte patru din fiecare principat, la care se adăuga o comisie de „supervizare” rusească. Proiectele elaborate de acest comitet au fost dezbătute și adoptate de Adunările Extraordinare din Țara Românească și Moldova, în mai 1831, respectiv ianuarie 1832. Pentru prima dată, puterea legislativă – acordată Adunării Obștești – era despărțită de puterea executivă și de cea judecătorească.

Adunarea se afla sub președinția mitropolitului și era formată din episcopii eparhioți, 20 de mari boieri în Țara Românească și 16 în Moldova, precum și 18 deputați de județe în Muntenia și 16 în Moldova. Aceștia din urmă trebuia să fie boieri sau fii de boieri, în vârstă de 30 de ani, aleși de boierii și fiii boierilor pământeni din județ¹¹.

Numărul total de membri era de 43 în Țara Românească și 35 în Moldova. Conform Regulamentului Organic, „alegerile” acestor deputați de către ansamblul clasei boierești au fost fixate la fiecare cinci ani¹². Miniștrii nu puteau fi membri ai Adunării, dar puteau lua oricând cuvântul în cadrul acesteia.

De asemenea, în Țara Românească, prefecții nu puteau fi aleși deputați în județele pe care le conduceau. Lipsa acestei prevederi pentru Moldova a dat în timp, naștere la grave abuzuri. Adunarea era convocată în fiecare an la 1 decembrie, durata sesiunilor fiind de două luni, domnitorul putând-o prelungi. Fiecare sesiune se începea cu citirea mesajului domnului și cu verificarea mandatelor, de către o comisie formată din cinci membri, desemnați de președinte și doi secretari provizorii.

După verificarea mandatelor, se forma biroul adunării, compus din patru persoane – doi secretari și doi adjuncți – se fixa numărul ședințelor săptămânale și se alegeau comisiile: financiară, administrativă, bisericească și judiciară. În sfârșit, Adunarea formula răspunsul la mesajul domnitorului¹³.

Ședințele începeau cu apelul nominal, fiecare deliberare având nevoie de prezența a două treimi din membri. Se întâmpla deseori ca deputații să lipsească nemotivat, astfel că în 1834, s-a hotărât ca cei care lipseau fără motiv la trei ședințe consecutive să fie excluși din Adunare¹⁴.

Trebuie menționat că inițiativa legilor aparținea numai domnitorului, Adunarea neputând exprima decât dorințe. Adunarea vota bugetul și stabilea impozitele conform prevederilor stabilite de Regulamentul Organic. Pe lângă acestea, în atribuțiile sale mai intrau: controlul instituțiilor publice sau de utilitate publică, controlul arendării ocnelor, vămilor și domeniilor statului, veghea asupra dezvoltării economice, a situației învățământului, administrației, închisorilor, miliției etc. De asemenea, Adunarea prezenta domnitorului rapoarte despre starea națiunii.

Domnitorul și puterea legislativă

Domnitorul se implica efectiv în actul legislativ, putând să refuze sancționarea unei legi sau putea recurge chiar la dizolvarea Adunărilor, dar cu acordul Rusiei și Imperiului Otoman. Raporturile dintre Adunarea Obștească și puterea protectoare – Rusia – au fost diferite în cele două principate. Dacă în Moldova, Adunarea nu a luat atitudine față de politica lui Mihail Sturdza, filoțarist convins, în Țara Românească, în Adunare s-a manifestat o puternică opoziție față de imixtiunile Rusiei în treburile interne ale țării.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens l-a constituit disputa în jurul „articolului adițional”, introdus de ambasadorul rus la Istanbul în 1833, prin care orice modificare a Regulamentului trebuia să aibă aprobarea Istanbulului și Petersburgului, ceea ce însemna o simțitoare limitare a autonomiei administrative prevăzută în tratatul de la Adrianopol^15. Adunarea s-a opus cu îndârjire, respingând „articolul adițional” în ședința din 15 iulie 1837. Prin urmare, lucrările au fost suspendate iar Rusia a cerut otomanilor să intervină, pentru a-i pune la punct pe „răzvrătiți”. Puterea suzerană a emis un firman, în 1838, prin care condamna acțiunea și amenința cu represalii, „actul adițional” fiind în cele din urmă votat.

În 1841, Adunarea Țării Românești a votat, sub forma unui răspuns la mesaj, un adevărat act de acuzare la adresa domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica. Anul următor, acesta, invocând motive de sănătate, a renunțat la tron. Succesorul său, Gheorghe Bibescu a intrat rapid în conflict cu Adunarea. În 1843, aceasta a respins un proiect de lege vizând mărirea atribuțiilor judecătorești ale domnitorului. Iritat de această atitudine, Bibescu a obținut dreptul de a dizolva Adunarea și a guvernat ulterior prin decrete.

Revoluția de la 1848

Programele Revoluției de la 1848 au acordat o atenție deosebită regimului reprezentativ, considerat esențial pentru progresul societății. Spre exemplu, în Petițiunea Proclamațiune, revoluționarii moldoveni cereau înființarea unei Adunări Obștești pe baza unor alegeri corecte; membrii acesteia nu puteau primi slujbe sau bani din partea puterii executive. De asemenea, Adunarea Obștească trebuia să aibă întâietate în ceea ce privește măsurile în domeniile judecătoresc și administrativ, în fața puterii executive¹⁶.

Revoluționarii transilvăneni au cerut în Petiția Națională adoptată la Blaj, convocarea unei Constituante, în care să fie reprezentate toate națiunile. Aceasta urma să realizeze o Constituție pentru Transilvania, „pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității” și totodată să întocmească coduri de legi noi, întemeiate pe aceleași principii¹⁷.

În Țara Românească, unde revoluția a înregistrat un vremelnic succes, lucrurile au mers chiar mai departe. Programul revoluționar „Proclamația de la Islaz” prevedea la articolul 4, „Adunanță generală, compusă din reprezentanți ai tuturor stărilor societății”¹⁸.

Se preconiza și o amplă reformă electorală, promițându- se „alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat și anume numai capacitatea, purtarea, virtuțile și încrederea publică să-i dea dreptul de a fi ales”¹⁹.

Trebuia să se constituie o Adunare generală extraordinară sau constituantă, care să realizeze o constituție pe baza prevederilor programului revoluționar. Guvernul provizoriu a emis un decret prin care se preciza modul în care urmau să se desfășoare alegerile pentru viitoarea Adunare. Aceasta urma să fie compusă din 250 de deputați, aleși câte unul la fiecare 10.000 de locuitori²⁰.

Dreptul la vot era acordat nu numai românilor „de orice religie, de orice stare liberă, independentă, în vârstă de 21 de ani” ci și străinilor stabiliți în Țara Românească, care plăteau taxe și nu se aflau sub protecție străină²¹.

S-a organizat campania electorală, în unele județe chiar au fost aleși deputați dar, pe 16 august 1848, în urma presiunilor externe, Locotenența Domnească a emis un nou decret prin care toate alegerile au fost suspendate.

Adunările ad-hoc și reprezentanța națională

Așadar, revendicările nu au putut fi puse în practică, înfrângerea revoluțiilor și convenția ruso–turcă de la Balta Liman, împiedicând aplicarea lor. Peste câțiva ani această problemă va reveni în actualitate. Tratatul adoptat de Marile Puteri la Congresul de Pace de la Paris, din 1856, prevedea la articolul 24 convocarea imediată în Țara Românească și Moldova a câte unui „divan ad-hoc, compus astfel încât să fie reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societății”²².

Firmanul imperial de convocare a divanurilor, fixa regimul electoral, stabilind că toate categoriile sociale aveau să fie reprezentate, inclusiv țăranii liberi și clăcașii. În Moldova, numărul total de alegători era de 2954, în timp ce în Țara Românească ajungea la 10141, de șapte respectiv douăzeci de ori mai mare în raport cu perioada anterioară²³.

În septembrie 1857, după efectuarea alegerilor (în Moldova acestea au fost falsificate, dar în urma protestelor vehemente ale unioniștilor, Franța și Anglia au intervenit și au obligat Imperiul Otoman să le anuleze), Adunările Ad-hoc și-au început lucrările. În Moldova, în privința reprezentanței naționale, s-a hotărât ca „puterea legiuitoare să fie încredințată unei Obștești Adunări în care să fie reprezentate toate interesele nației”24.

Mihail Kogălniceanu argumenta această hotărâre prin aceea că „după vechiul obicei, pururi și sub toate guvernele puterea legiuitoare în Principate a fost încredințată unei adunări obștești, care, mai mult sau mai puțin, a reprezentat țara; că această Adunare, pentru ca să fie bine primită, pentru ca legile votate de ea să aibă toată puterea morală, ea trebuie să fie astfeliu compusă, încât să cuprindă în sânul ei toate marile interese ale patriei”²⁵.

Deputații moldoveni au cerut o delimitare clară a puterii legislative de cea executivă și declarau incompatibil mandatul de deputat cu toate celelalte funcții de stat; miniștrii erau responsabili în fața Adunării, care-i putea da în judecată. Adunarea Ad-hoc a Țării Românești a votat rezoluții asemănătoare, cerând „după datinile cele vechi ale țării, o singură adunare obștească, care va fi întocmită pe bază electorală largă, încât să reprezinte interesele generale ale populației române”.

Trebuie menționat însă faptul că atât Divanul Adhoc al Moldovei, cât și cel al Țării Românești s-au pronunțat împotriva înființării Senatului, considerând că această instituție ar putea fi alcătuită prin intervenția Marilor Puteri în așa fel încât să fie un obstacol în calea procesului de unificare și modernizare a Principatelor²⁶.

Desigur că la fel de importante au fost și celelalte solicitări ale Divanurilor Ad-hoc: unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România, prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare din Europa și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării, neutralitatea pământului Principatelor, respectarea autonomiei Principatelor²⁷.

Adunarea Electivă

Comisia de informare a Puterilor garante a întocmit un raport în care a prezentat lucrările celor două divanuri. La scurt timp după finalizarea acestuia, Marile Puteri s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Paris, unde vor încheia Convenția cu privire la viitoarea organizare a Principatelor (7/19 august 1858). Astfel, s-a hotărât ca puterea să fie încredințată în fiecare Principat, domnitorului și Adunării Elective.

Se înființa Comisia Centrală, instituție comună celor două Principate, care avea sediul la Focșani și care trebuia să elaboreze legile comune pentru Moldova și Țara Românească. Domnitorul nu putea să sancționeze legile de interes special pentru țară decât cu acordul acesteia. Comisia era compusă din 16 membri, câte opt din fiecare Principat; din cei opt, patru erau numiți de domnitor, iar patru de către Adunarea Electivă.

Adunarea Electivă era aleasă pe timp de șapte ani; sesiunile anuale începeau în luna decembrie și aveau o durată de trei luni. Domnitorul putea să o dizolve, dar avea obligația de a convoca alta în cel mult trei luni. Miniștrii erau responsabili în fața Adunării Elective, care-i putea trimite în judecată, înaintea Înaltei Curți de Justiție și Casație. Președintele Adunării era Mitropolitul, iar deputații erau aleși conform prevederilor Convenției.

Existau trei colegii de alegători: I – alegătorii primari, care aveau un venit mai mare de 100 de galbeni pe an (alegători indirecți, care desemnau un deputat pentru fiecare județ); II – alegătorii din mediul rural, care aveau un venit de 1.000 de galbeni pe an; III – alegătorii din mediul urban, cu un capital mai mare de 6.000 de galbeni. Colegiile II și III alegeau câte doi deputați pe județ; se mai adăugau și deputații de drept (mitropolitul și episcopii eparhioți)²⁸ pentru a fi eligibilă, o persoană trebuia să aibă vârsta de cel puțin 30 de ani și un venit de 400 de galbeni. Adunările Elective aveau ca scop imediat desemnarea domnitorilor din cele două principate.

Pe 28 decembrie 1858, sub președinția lui Petrache Roset Bălănescu, a fost deschisă Adunarea Electivă a Moldovei, dominată de reprezentanții Partidei Naționale, care l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza (se mai vehiculaseră și numele lui Vasile Alecsandri, Lascăr Catargiu sau Costache Negri). Din partea conservatorilor candidau Mihail Sturdza și Grigore Sturdza. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domnitor cu unanimitate de voturi. O delegație formată din Costache Negri, Nicolae Catargi și colonelul Mavrichi, a fost desemnată să meargă la Poartă pentru a anunța sultanul de alegerea noului domnitor²⁹.

În Țara Românească lucrările Adunării au fost deschise pe 22 ianuarie 1859. Aici însă conservatorii erau majoritari și trebuiau să aleagă între cei doi candidați: Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey. Pe 23 ianuarie, la întrunirea deputaților Partidei Naționale de la Hotel Concordia, Dimitrie Ghica a propus alegerea lui Cuza. Ziua următoare, sub presiunea populară, domnitorul Moldovei a fost ales cu unanimitate de voturi și în Țara Românească. Pe 25 ianuarie, o delegație munteană, formată din episcopul de Argeș – Climent, Nicolae Golescu, Al. Florescu, Șt. Crețulescu, Barbu Slătineanu și C.A. Rosetti a plecat spre Iași pentru a-i prezenta actul unirii lui Alexandru Ioan Cuza³⁰.

O colaborare dificilă

Colaborarea dintre Alexandru Ioan Cuza (foto dreapta), și cele două Adunări Elective nu a fost însă cea mai fructuoasă în primii ani de domnie. Deputații puneau piedici în calea aprobării unor legi cu caracter democratic, în special a celor care ar fi pus în practică principiul egalității în fața legii sau cele legate de impozitarea echitabilă. Cuza a încercat să rezolve problema, dizolvând Adunarea Electivă a Moldovei, la sfârșitul anului 1859; numai că cea nouă care s-a constituit era dominată de aceleași sentimente. Și în Țara Românească a făcut același lucru, în aprilie 1861, dar la alegeri tot conservatorii au format majoritatea Adunării³¹.

Pe de altă parte, domnitorul era nevoit să facă „naveta” între București și Iași, în condițiile în care comunicarea se făcea extrem de greu. Situația era îngreunată și de funcționarea în al treilea loc, la Focșani, a Comisiei Centrale, care trebuia să coordoneze activitatea legislativă. De aceea, Cuza a stăruit pe lângă sultan să aprobe unirea completă. Demersul său a fost încununat de succes, Marile Puteri au acceptat, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, din septembrie 1861, acest lucru.Pe 11/23 decembrie 1861, Cuza dădea o proclamație către românii din ambele Principate, aducându-le la cunoștință noua realitate:

„Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… În zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în alesul națiunei, ați întrunit speranțele voastre într-un singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie” ³² .

Prin urmare, din ianuarie 1862 a luat ființă o singură Adunare Electivă a Principatelor Unite, deputații moldoveni, alăturându- se celor munteni, la București. Mihail Kogălniceanu spunea la rândul lui într-una din ultimele ședințe ale Adunării Elective a Moldovei:

„Guvernul unificându-se va merge mai degrabă și mai liber ca înainte. Așa va fi și cu Adunarea României. Eu cred dar că aceasta va putea face pentru interesele noastre locale mai mult decât Adunarea Moldovei, căci Adunarea României va avea ceea ce noi nu am avut: dreptul de inițiativă” ³³ .

Totodată Comisia Centrală de la Focșani își înceta existența, în timp ce primul parlament propriu-zis al României își începea activitatea.

NOTE

1. Sergiu Tamaș, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, București, 1993, p. 200

2.

 (site-ul oficial al Parlamentului britanic)

3.

 (site-ul official al Adunării Naționale Franceze)

4.

 (site-ul oficial al Parlamentului polonez, versiunea în limba engleză)

5. Apostol Stan, Corpul legiuitor în sistemul ideilor de reformă socială, în „Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România”, Editura Academiei, București, 1983, p. 15

6. Regimul parlamentar în România, în „Enciclopedia României”, vol. I, Imprimeria Statului, București, 1939, p. 246

7. Ibidem

8. Apostol Stan, op.cit, p.18-19

9. Regimul parlamentar…, p.246

10. Istoria României în texte (coord. Bogdan Murgescu), Editura Corint, București, 2001, p. 170

11. Regimul parlamentar…, p. 246

12. Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p. 146

13. Regimul parlamentar…, p. 247

14. Apostol Stan, op.cit, p. 27

15. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 218

16. Istoria Senatului României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004, p. 26

17. Ibidem

18. Istoria României în texte, p. 194

19. Apostol Stan, Corpul legiuitor în lumina revoluției române de la 1848, în „Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România”, p. 62

20. Ibidem, p. 64

21. Ibidem, p.65

22. Regimul Parlamentar…, p.248

23. Ibidem

24. Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare din Epoca Unirii, Editura Științifică, București, 1959, p. 15

25. Ibidem, p.14

26. Istoria Senatului…, p. 32

27. Mihail Kogălniceanu, Discursuri…, p. 15

28. V. Curticăpeanu, Epoca lui Cuza Vodă, Editura Enciclopedică, București, 1973, p. 32

29. Ibidem, p. 44

30. Ibidem, p. 48

31. Regimul Parlamentar…, p.250

32. C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura Albatros, București, 1975, p. 615

33. Mihail Kogălniceanu, Discursuri…, p. 356