O crimă odioasă: masacrul de la Katyn

Masacrul de la Katyn reprezintă una dintre cele mai odioase crime staliniste, dar dimensiunea adevărată a acestei atrocități a rămas relativ puțin cunoscută până la prăbușirea URSS. Între 15.000 și 25.000 de ofițeri militari și polițiști polonezi, luați prizonieri de Armata Roșie, în urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, au fost împușcați la ordinul lui Stalin și înmormântați în gropi comune, în primăvara anului 1940. Uniunea Sovietică a negat vehement această crimă, susținând că prizonierii au fost executați de forțele celui de-Al Treilea Reich, după invazia din 1941. Masacrul de la Katyn este o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, care a condus la împărțirea Poloniei între Germania și URSS. 

În secolul al XVIII-lea, cea mai mare parte a Poloniei a fost ocupată de Imperiul Țarist condus de Ecaterina cea Mare, în urma celor trei împărțiri succesive ale țării (1772, 1793 și1795) și a rămas sub controlul rușilor până la Primul Război Mondial. Cei mai mulți polonezi se opuneau stăpânirii rusești, uneori cu arma în mână, considerând Rusia cel mai mare dușman al independenței Poloniei. La rândul lor, rușii îi priveau pe polonezi cu suspiciune, considerându-i dușmani ai Imperiului și mai târziu ai Uniunii Sovietice. După Primul Război Mondial, între cele două state a izbucnit un conflict pentru controlul unor vaste teritorii, care astăzi se află în vestul Ucrainei și Belarusului (Războiul polono-sovietic, februarie 1919-martie 1921).

A patra împărțire a Poloniei

Pactul de Neagresiune dintre Germania și URSS a fost semnat pe 23 august 1939, la Kremlin, în prezența lui Stalin, de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop și de omologul său sovietic Viaceslav Molotov. Cea mai importantă parte a Pactului Ribbentrop-Molotov o reprezenta Protocolul Adițional Secret, negociat la Kremlin în noaptea de 23 spre 24 august. Protocolul specifica sferele de influență germane și sovietice în Țările Baltice, împărțea teritoriul Poloniei între cele două state semnatare, de-a lungul fluviului Vistula și râurilor Narev și San. Pentru că Vistula trece prin Varșovia, estul capitalei Poloniei a fost cedat sovieticilor. De asemenea, prin intermediul Protocolului Secret, Germania recunoștea interesul sovietic pentru Basarabia. Conținutul Protocolului Secret a fost aflat la Washington, Paris și Londra, însă polonezii nu au fost informați. Imediat ce Hitler s-a asigurat că are un pact de neagresiune cu Stalin, a cerut Varșoviei cedarea orașului liber Gdansk și a „coridorului polonez”, fâșia de pământ care îi permitea Poloniei să aibă acces la Marea Baltică. Cu o lățime cuprinsă între 30 și 110 km, coridorul separa Prusia de Est de restul Germaniei. Această cerere, care mai fusese respinsă și în martie 1939, era considerată inacceptabilă de Guvernul și de poporul polonez. 

Invadarea Poloniei a început pe 1 septembrie 1939, când țara a fost atacată de cinci armate germane, compuse din 1, 5 milioane de soldați. Armata poloneză nu putea să țină piept mașinăriei de război germane, cea mai puternică din lume la acea dată. Singura speranță a polonezilor o reprezenta o ofensivă franceză împotriva Germaniei. 

Polonia, trădată de aliații occidentali 

Conform protocolul adițional al Convenției militare franco-poloneze din 1921, semnat în mai 1939 la Paris, Franța ar fi trebuit să declanșeze un atac pe scară largă împotriva Germaniei, în 15 zile de la invadarea Poloniei. Totuși, ofensiva franceză nu a mai avut loc. Polonezii au rezistat mai mult de 15 zile în fața ofensivei germane, însă conducerile armatelor franceze și britanice s-au înțeles să poarte un război defensiv, în cazul unei invazii germane în Polonia, fără să informeze Varșovia de acest lucru. Francezii își doreau ca Polonia să lupte cât mai mult, pentru a câștiga timp pentru Franța. 

Semnarea pactului de neagresiune dintre URSS și Germania nazistă (23 august 1939)

Francezii și britanicii au declanșat o serie de acțiuni militare de mică amploare împotriva Germaniei, denumite de istorici „războiul ciudat”, în timp ce armata germană (Wehrmacht) înainta cu repeziciune spre Varșovia. Cea mai grea bătălie dintre germani și polonezi a avut loc pe malurile râului Bzura, în centrul Poloniei (7-16 septembrie), în timp ce trupele conduse de generalul Kazimierz Sosnkowski au oprit înaintarea forțelor germane în sud-vestul țării, iar Varșovia a rezistat unui asediu terestru și aerian prelungit timp de trei săptămâni, capitulând pe 27 septembrie. Ultimele unități ale armatei poloneze au încetat lupta împotriva germanilor pe 6 octombrie. Aflați într-o covârșitoare inferioritate numerică și tehnică, polonezii au reușit să reziste cinci săptămâni în fața Wehrmacht-ului. În vara anului 1940, francezii, sprijiniți de britanici, au rezistat mai puțin de șapte săptămâni în fața ofensivei germane. 

Invazia tardivă a Armatei Roșii 

Șansele polonezilor de a se regrupa în estul țării au fost spulberate de invazia Armatei Roșii. Din momentul declanșării ofensivei, germanii le-au cerut sovieticilor să respecte înțelegerea și să invadeze Polonia, însă Stalin nu s-a grăbit. Motivele acestei amânări sunt dezbătute și în prezent de istorici. Poate că Stalin a așteptat să vadă reacția Franței sau poate că era îngrijorat de situația din Orientul Îndepărtat.

În mai 1939, armata japoneză Kwantung a atacat URSS, la granița dintre Manchukuo (statul marionetă controlat de japonezi în Manciuria) și Mongolia. Informațiile primite de la Richard Sorge, faimosul spion sovietic de la Tokyo, spuneau că Japonia nu era pregătită de război mai devreme de 1941, iar armata Kwantung, deși formal subordonată Cartierului General imperial, a acționat independent, împotriva ordinului expres al Guvernului japonez. Însă aceste informații probabil că nu aveau darul de a-l liniști pe Stalin. Pe 20 august, trupele sovietice conduse de viitorul mareșal Gheorghi Jukov au declanșat o ofensivă de amploare împotriva japonezilor, reușind să învingă armata Kwantung în câteva săptămâni. Armistițiul a fost semnat pe 15 septembrie și a intrat în vigoare a doua zi. 

Mobilizarea Armatei Roșii la granița cu Polonia a început pe 7 septembrie. Ordinul de atac a fost semnat două zile mai târziu, însă data invaziei a fost amânată până pe 17 septembrie. Înainte de invadarea Poloniei, Stalin a avut grijă să emită o declarație în care spunea că Uniunea Sovietică intervine pentru a apăra etnicii ucraineni și bieloruși de atacul german. 

Pe 17 septembrie, la ora 2 dimineața, ambasadorul german de la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg, s-a întâlnit cu Molotov și Stalin, fiind informat că Armata Roșie va invada Polonia peste câteva ore. Cei trei au convenit cu privire la conținutul notei informative, care urma să îi fie înmânată ambasadorului polonez de la Moscova, Waclaw Grzybowski, iar Stalin a acceptat obiecțiile lui Schulenburg cu privire la textul declarației publice, modificând unele pasaje pentru a mulțumi Germania. În nota înmânată ambasadorului Grzybowski se spunea că Varșovia a căzut, iar Guvernul polonez nu mai este funcțional, așa că tratatele sovieto-poloneze își încetează valabilitatea, această situație reprezentând o amenințare pentru siguranța URSS. Mai mult, Guvernul sovietic nu putea să-i lase fără apărare pe etnicii ucraineni și bieloruși, iar Armata Roșie va interveni pentru a-i proteja. 

Formulările alese cu grijă în aceste documente erau menite să justifice agresiunea sovietică asupra Poloniei în ochii simpatizanților comuniști, dar și să influențeze opinia publică din URSS și din străinătate. Mulți comuniști occidentali și-au exprimat sprijinul pentru Polonia, în urma agresiunii germane, și au fost consternați de atacul sovietic. Ambasadorul Waclaw Grzybowski a protestat vehement împotriva conținului notei înmânate de Moscova. El a susținut că Guvernul polonez este funcțional, iar armata luptă în continuare pentru apărarea țării.

Conducerea sovietică a trimis o copie a notei către toate ambasadele străine de la Moscova, dând asigurări că URSS nu intenționează să atace niciun stat. Mai mult, pe 18 septembrie, o declarație comună germano-sovietică anunța că cele două țări intenționează să „restaureze pacea” în Polonia. 

Guvernul polonez s-a refugiat în România

Guvernul polonez a părăsit Varșovia pe 6 septembrie, pentru a scăpa de încercuirea germană și s-a retras în sud-estul țării. Pe data de 17 septembrie, conducerea poloneză se afla în orașul Kuty (Cuturi) de pe râul Ceremuș, la granița cu România. Autoritățile poloneze au fost informate că Armata Roșie a pătruns pe teritoriul țării în dimineața zilei de 17 septembrie, iar în acel moment nu le era foarte clar dacă rușii vin să îi ajute sau să îi atace. Când conținutul notei primite de Grzybowski a ajuns la Kuty, prin intermediul ambasadei poloneze de la București, orice iluzie a fost spulberată. 

Guvernul polonez a refuzat să negocieze condițiile de pace și a preferat să se refugieze în România, cu scopul a a ajunge în Franța, unde să organizeze o nouă armată poloneză care să lupte în continuare cu naziștii. În ciuda puternicelor presiuni germane, Guvernul român le-a permis câtorva mii de militari polonezi, precum și mai multor oficiali, printre care și generalul Wladyslaw Sikorski, să plece în Franța. Un nou guvern polonez, condus de Sikorski, s-a format în exil la Paris, pe 30 septembrie. 

Hartă realizată de germani a zonei în care au fost descoperite victimele crimei de la Katyn. Elita intelectuală înrolată în armata poloneză ca ofiţeri de rezervă – jurnalişti, profesori universitari, artişti, ingineri, medici şi alte profesiuni intelectuale – a fost o problemă constantă pentru NKVD, pentru că, faţă de oamenii pe care îi arestau în mod curent, aceştia îşi cunoşteau perfect drepturile şi îndatoririle, stipulate în Convenţia de la Geneva, partea privitoare la tratamentul prizonierilor de război.

URSS nu a declarat război Poloniei și niciun Guvern polonez nu a declarat război Uniunii Sovietice. Înainte de fuga Guvernului polonez în România, în noaptea de 17-18 septembrie, mareșalul Edward Rydz-Śmigły a emis un ordin prin care le cerea soldaților polonezi să nu lupte împotriva sovieticilor, decât dacă sunt atacați sau sau se încearcă dezarmarea lor. De asemenea, mareșalul a ordonat trupelor din Varșovia și din fortăreața Modlin, aflată în apropiere, să continue lupta împotriva Wehrmacht-ului, însă garnizoanelor aflate în orașele de care se apropia Armata Roșie le-a cerut să se retragă spre România sau Ungaria. Circa 35.000 de militari polonezi au reușit să ajungă în Franța, prin România și Ungaria, însă mulți alții au fost împiedicați de Armata Roșie să părăsească țara. 

Trupele sovietice care au intrat pe teritoriul Poloniei pe 17 septembrie numărau circa 500.000 de soldați, iar până la sfârșitul campaniei cifra acestora s-a ridicat la aproximativ 1, 5 milioane. Cei mai mulți militari polonezi staționați în estul țării fuseseră deplasați în vest, pentru a lupta împotriva germanilor, așa că rezistența întâmpinată de Armata Roșie a fost extrem de redusă, fiind formată din trupele de grăniceri și câteva unități care se retrăgeau din fața ofensivei Wehrmacht-ului. Superioritatea sovieticilor era copleșitoare, iar obiectivul lor nu era neapărat acela de a zdrobi rezistența polonezilor, cât mai ales de a se asigura că germanii respectă împărțirea Poloniei conform Protocolului secret al Pacului Ribbentrop-Molotov. 

Înainte de invazia sovietică, mai multe divizii ale Wehrmacht-ului au depășit linia de demarcație stabilită de Protocol, ajungând chiar până la Liov, însă s-au retras imediat din calea ofensivei sovietice. Generalul Władysław Langner, comandantul trupelor din Liov, a decis să se predea sovieticilor, primind asigurări că militarii polonezi vor fi liberi să plece. În schimb, aceștia a fost luați prizonieri și întemnițați în lagărul de la Starobelsk, în apropiere de Harkov. Deși au existat polonezi care au luptat împotriva sovieticilor, în special cei care apărau orașul Grodno (acum Hrodna, în Belarus), cei mai mulți soldați s-au predat fără luptă. Unii au făcut acest lucru pentru că au crezut că sovieticii vin să îi ajute împotriva nemților, alții au primit ordinul mareșalului Rydz-Śmigły din 17 septembrie și l-au interpretat ca pe un îndemn la capitulare. 

Au existat și numeroase cazuri de ofițeri polonezi care au fost împușcați pe loc de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne). Acesta a fost și cazul generalului Józef Olszyna-Wilczyński, comandantul garnizoanei de la Grodno. Ironia sorții, având în vedere faptul că el s-a opus luptei împotriva sovieticilor și se afla în drum spre garnizoană când a fost împușcat. În ciuda ordinului său, soldații polonezi de la Grodno s-au opus ocupării orașului și au luptat trei zile pentru a-l apăra. Nu se știe exact câți polonezi au fost uciși în estul țării în septembrie 1939. Estimările istoricilor variază între 1.000-2.500 de civili și 200-300 de militari. Cei mai mulți civili nu au fost victimele Armatei Roșii, ci a unor grupuri de ucraineni și bieloruși care au atacat etnici polonezi și evrei.

Groapă comună unde au fost identificate victimele masacrului de Katyn

Prizonierii de război polonezi

Ofițerii polonezi luați prizonieri de sovietici au fost șocați să constate că Armata Roșie îi trata ca pe niște „dușmani ai poporului”, uneori fiind umiliți în mod intenționat. Sovieticii credeau că ofițerii polonezi sunt de origine nobiliară, așa cum erau prezentați de propaganda din anii ’20. În realitate, în anul 1939, numai 3 la sută dintre ofițerii polonezi aveau origini aristocratice, 40 la sută făceau parte din familii de muncitori, iar majoritatea provenea din familii de intelectuali. 

Istoricii estimează că circa 230.000-240.000 de polonezi au fost luați prizonieri de sovietici în septembrie 1939, dintre care aproximativ 10.000 erau ofițeri, majoritatea în rezervă sau în retragere. Este posibil ca numărul ofițerilor să fi fost mai mare, având în vedere că mulți și-au ascuns gradul sau au evadat din lagărele de prizonieri temporare, improvizate în vestul Ucrainei. 

Armata Roșie a fost copleșită de numărul mare de prizonieri. În consecință, autoritățile sovietice au hotărât să-i elibereze pe militarii de etnie ucraineană și bielorusă, deși circa 25.000 dintre ei au fost trimiși să lucreze la construcția unei căi ferate între orașele Novohrad-Volînskîi și Liov. Mai târziu, câteva mii de prizonieri au fost trimiși la muncă în minele sovietice. Ofițerii au fost separați de soldații de rând și trimiși în lagăre de prizonieri. Încă de pe 18 septembrie, conducerea sovietică a decis ca prizonierii de război să fie preluați de NKVD, care beneficia de o experiență extinsă în administrarea lagărelor de muncă forțată (GULAG). 

Șeful NKVD, Lavrenti Beria, a ordonat imediat colectarea de informații despre activități „anti-sovietice” ale prizonierilor de război, ofițerii fiind priviți cu o suspiciune deosebită și supuși unor investigații amănunțite. La propunerea lui Beria, Biroul Politic (Politburo) al Partidului Comunist Sovietic a aprobat transferarea a circa 4.600 ofițeri polonezi în lagărul Kozelsk, situat la 240 de kilometri sud-est de orașul rusesc Smolensk. La Kozelsk se afla și Janina Lewandowska, singura femeie din cele trei lagăre de prizonieri. Pilot în aviația poloneză, ea a fost capturată după ce avionul ei a fost doborât în septembrie 1939, în timpul unei misiuni de recunoaștere. Aproximativ 3.900 ofițeri polonezi au fost duși la Starobelsk, în estul Ucrainei, iar circa 6.400 prizonieri polonezi, în special grăniceri și polițiști, au fost trimiși în lagărul Ostashkov, situat la 200 de kilometri vest de orașul rusesc Tver. 

Prizonierii au fost transportați în lagăre prin marșuri forțate sau cu trenurile, înghesuiți în vagoane de animele, infestate cu păduchi și ploșnițe. Spațiile din lagăre erau insuficiente pentru numărul mare al prizonierilor. Situația s-a ameliorat în luna noiembrie, când cei mai mulți soldați de rând au fost eliberați. De la sfârșitul lunii noiembrie 1939, prizonierii de război au putut să corespondeze cu familiile rămase acasă, însă de la mijlocul lunii martie 1940 orice contact cu ei a fost pierdut. 

Un masacru negat de URSS timp de aproape o jumătate de secol

Pe 5 martie 1940, Politburo a aprobat oficial decizia luată de Stalin, cu câteva zile înainte, de a executa aproximativ 15.000 de prizonieri de război polonezi. În lunile aprilie-mai 1940, prizonierii de la Starobelsk au fost duși treptat la Harkov, unde au fost împușcați de NKVD și îngropați într-o pădure din apropierea orașului. Prizonierii de la Ostashkov au fost transportați și executați în condiții similare la Tver, fiind îngropați în secret la Mednoe, un mic sat situat la circa 30 de kilometri de oraș. Cei 4.600 ofițeri polonezi de la Kozelsk au fost împușcați și înmormântați într-o singură groapă comună, în pădurea Katyn, la mai puțin de 20 de kilometri de Smolensk. După invadarea URSS de către Germania nazistă și aliații săi, a fost semnat un acord de colaborare între sovietici și polonezi. Stalin le-a permis polonezilor să formeze o armată pe teritoriul sovietic. În aceste condiții, liderii polonezi din URSS, precum și Guvernul aflat în exil la Londra au încercat să afle ce s-a întâmplat cu prizonierii. Autoritățile sovietice au susținut că prizonierii au fost eliberați și nu se știe ce s-a întâmplat cu ei.

Trupele germane au ocupat regiunea Smolensk după invadarea Uniunii Sovietice, în iunie 1941, însă Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice din timpul regimului nazist, a decis să păstreze secretă descoperirea masacrului de la Katyn. Abia în aprilie 1943, naziștii au făcut publice informațiile despre aceste crime. Dezvăluirile naziștilor au fost contestate vehement de sovietici care au acuzat trupele germane de comiterea masacrului. În schimb, Guvernul polonez a cerut o investigație a Crucii Roșii. În primăvara și vara anului 1943, experții criminaliști germani, polonezi și de alte naționalități au investigat cadavrele exhumate la Katyn și ajuns la concluzia că masacrul a fost comis în primăvara anului 1940. 

URSS nu a recunoscut acuzațiile. După ce a reocupat regiunea Smolensk, sovieticii au înființat o comisie, condusă de academicianul Nikolai Burdenko, însărcinată să întocmească un raport referitor la acest caz. Raportul afirma că ofițerii polonezi au fost executați, în toamna anului 1941, de trupele naziste care au capturat lagărul de prizonieri, iar Uniunea Sovietică a susținut această variantă până la căderea comunismului. După o tăcere de 50 de ani, adevărata amploare a masacrului de la Katyn a fost dezvăluită prin publicarea documentelor din arhivele sovietice, la începutul anilor ’90. 

Naziștii sperau că dezvăluirea masacrului de la Katyn, în aprilie 1943, va complica relațiile dintre URSS și puterile occidentale. Însă, Statele Unite și Marea Britanie au preferat să ignore adevărul în acest caz, pentru a păstra alianța cu Uniunea Sovietică, vitală pentru înfrângerea Germaniei. După 1943, americanii și britanicii nu au sacrificat numai adevărul despre masacrul de la Katyn, ci și interesele aliaților lor polonezi. După victoria în bătălia de la Stalingrad (august 1942-februarie 1943) și declanșarea ofensivei împotriva naziștilor, Stalin nu numai că și-a impus punctul de vedere cu privire la frontierele postbelice ale Poloniei, însă a reușit și să distrugă guvernul polonez aflat în exil la Londra, impunând un regim comunist, subordonat intereselor sale. 

Guvernul comunist polonez, instaurat după război, nu a avut niciun interes să afle adevărul despre executarea ofițerilor săi. Informații despre masacrul de la Starobelsk-Harkov au fost dezvăluite la începutul anilor ’70, în urma publicării documentelor secrete britanice, iar atrocitățile de la Ostashkov-Mednoe au rămas necunoscute până la sfârșitul anilor ’80. 

Bibliografie: 

Wojciech Materski (autor), Anna M. Cienciala (editor), Natalia S. Lebedeva (editor), Katyn:A Crime Without Punishment, Editura Yale University Press, 2008

George Sanford, The Katyn Massacre and Polish-Soviet Relations, 1941-43, în Journal of Contemporary History, vol. 41(1), 2006, pp. 95-111

George Sanford, Katyn and the Soviet massacre of 1940:truth, justice and memory, Editura Routledge, 2007