O alianţă neprevăzută: Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu împotriva Regelui

Alegerile parlamentare reprezintă un exerciţiu democratic prin excelenţă. Alături de libertatea presei şi a persoanei, capacitatea cetăţenului de a regla mecanismul, dar mai ales conţinutul puterii politice, prin alegeri, constituie un garant al democraţiei. În istoria electorală a României, alegerile din decembrie 1937 au o semnificaţie cu totul aparte[1].Alegerile parlamentare din anul 1937 au fost extrem de importante pentru natura internă a regimului politic, căci era vorba de menţinerea sau renunţarea la cadrul democratic sau adoptarea unei dictaturi regale.

 Lupta politică dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc

În primăvara anului 1937, partidele „istorice” se aflau într-o opoziţie totală. Politica guvernamentală a Partidului Naţional Liberal era criticată în mod radical de către naţional-ţărănişti, care negau orice realizări ale guvernului liberal. Ion Mihalache critica birocraţia existentă în sistemul de sănătate, în timp ce profesorul de economie Gheorghe Zane acuza guvernul liberal de crearea unor impozite noi şi de sporire a celor vechi;de asemenea, el considera că impozitele indirecte afectau într-o măsură mai mare agricultura decât industria. Partidul Naţional Liberal a adus argumente împotriva afirmaţiilor făcute de naţional-ţărănişti.

Deşi o astfel de situaţie consolidează adesea partidele în interior, PNL şi PNŢ erau dezbinate de luptele interne dintre facţiuni. Nu Parlamentul, ci regele avea în mâini cheile puterii. Din cauza intervenţiilor sale personale, Carol al-II-lea  a devenit ţinta atacurilor[2].

Pe de altă parte, monarhul ar fi dorit să preia conducerea Mişcării Legionare, la sfârşitul lunii februarie. Pe baza unor informaţii, a avut loc o întrevedere secretă între Carol şi Corneliu Zelea Codreanu,  în cadrul căreia regele i-a solicitat lui Codreanu ca Mişcarea să-i presteze jurământ, să devină conducătorul acesteia, iar Codreanu să devină prim-ministru. Codreanu însă a susţinut că legionarii au prestat jurământ numai lui şi că regele nu poate fi şeful unei mişcări politice[3]. Liderul  legionarilor a înţeles că regele voia să rupă Mişcarea de conducătorul său. Astfel, Carol intră într-un conflict deschis cu Garda de Fier. 

 Partidul Naţional Ţărănesc era angajat în combaterea deschisă a grupurilor influente din jurul monarhului. Iuliu Maniu a apelat la solidarizarea cu Mişcarea Legionară, pentru a-i transmite monarhului că instaurarea unei dictaturi este imposibilă.

Pactul de neagresiune electorală

Pentru asigurarea „libertăţii alegerilor”, Iuliu Maniu a încheiat o înţelegere cu Mişcarea Legionară şi cu Partidul Liberal condus de Gheorghe Brătianu:„Se încheie între partidele subsemnate o înţelegere cu scopul de a apăra libertatea şi de a asigura corectitudinea alegerilor”, numită în text „pact de neagresiune”:„Aceste partide încheie pentru timpul alegerilor actuale în vederea scopului propus un pact de neagresiune”. Pactul semnifica „înconjurarea actelor şi limbajului de violenţă şi de denigrare, dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună credinţă”[4]. Pactul se dorea a fi o replică la anticipatele fraude electorale liberale şi la presiunea pe care guvernul o putea exercita asupra electoratului.

Pactul a generat confuzie în rândul electoratului, care nu a putut recunoaşte motivele pentru care principalul partid din opoziţie (PNŢ) a semnat un astfel de acord cu principalul partid antidemocratic.Pe de altă parte, Codreanu, care era un susţinător al totalitarismului, încerca să păstreze regimul democratic pentru a-l neutraliza pe rege. În aceste momente, jocul politic era atât de complicat, încât comuniştii, care primiseră indicaţia să sprijine şi să voteze în favoarea PNŢ, s-au trezit de aceeaşi parte cu legionarii. Acest pact i-a unit pe adversarii cei mai îndârjiţi ai monarhului, depăşind toate diferenţele politice cu scopul de a înfrânge pretenţia lui Carol la autocraţie.

De cealaltă parte a baricadei se poziţionau liberalii aliaţi cu grupările de dreapta şi extremă dreaptă:Frontul Românesc al lui Vaida-Voevod, Partidul Naţionalist-Democrat al lui Iorga, partidul lui Averescu şi Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga şi A.C Cuza.

Desfăşurarea şi rezultatul alegerilor

Mişcarea Legionară a acţionat prin angajamentul energic al membrilor săi, care străbăteau ţara, dând ajutor  la sate  invalizilor de război, văduvelor şi săracilor la strângerea recoltei şi declarând că au venit să realizeze ceva constructiv.PNŢ, în mediile rurale, amintea realizările guvernărilor la care participase:desfiinţarea prestaţiei şi a „robiei şoselelor”, scăderea la jumătate a „dării pe pământ”, miscşorarea taxelor „la păşunat, târguri şi oboare”.

Votul s-a desfăşurat fără tulburări notabile şi în mare măsură fără piedici birocratice. Nici un guvern din trecut nu a respectat legile electorale atât de strict. Motivele nu sunt clare. Tătărescu, se pare, era convins de faptul că va câştiga alegerile;acest fapt i-a fost adus la cunoştinţă şi regelui. În acelaşi timp, Legiunea şi-a adus contribuţia la desfăşurarea corectă a alegerilor:„Grupul cel mai energic (Garda de Fier), raporta trimisul german către Berlin, a preluat rolul de poliţie electorală a opoziţiei, şi datorită ei n-au prea existat falsificări”[5].

La alegerile din decembrie 1937, Partidul Naţional Liberal obţinea 35, 92% din voturi, aflându-se pe prima poziţie, dar fără să câştige alegerile, din cauza pragului electoral de 40% instituit în 1926. Pe locul 2, cu un procent de 20, 4%, se afla Partidul Naţional Ţărănesc, iar pe locul trei, cu 15, 58% din voturi, se poziţiona Partidul Totul pentru Ţară[6]. Legionarii câştigaseră o mare victorie, ajungând a treia forţă politică a ţării după numărul de voturi primite.

Paradoxul alegerilor din 1937 constă în faptul că Partidul Naţional Ţărănesc s-a văzut confruntat cu ostilitatea unui partid de factură fascistă. După publicarea rezultatelor, Iuliu Maniu a perseverat în proiectul de împiedicare a unei dictaturi regale, cerându-i lui Codreanu ca militanţii celor două partide să se adune în acest scop, însă liderul Mişcării a ales calea inactivismului politic, retrăgându-se la Predeal.

Datorită incapacităţii partidelor democratice de a obţine un prag electoral ridicat, regele a avut prilejul de a-şi impune propria opţiune. Astfel, este învestit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, poetul Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin.

Bibliografie

Heinen, Armin, Legiunea ”Arhanghelului Mihail” mişcare socială şi organizaţie politică:o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad. Cornelia şi Delia Eşianu, Ediţia a-II-A, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006

Müller, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc:1938-1944, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005

Scurtu, Ioan, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România:1934-1938, Bucureşti, Institutul  Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, vol. 4

NOTE

[1]Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc:1938-1944, București, Editura Universității din București, 2005, p.174.

[2]Armin Heinen, Legiunea ”Arhanghelului Mihail” mișcare socială și organizație politică:o contribuție la problema fascismului internațional, trad. Cornelia și Delia Eșianu, Ediția a-II-A, București, Editura Humanitas, 2006,   pp. 319-320.

[3]Ioan Scurtu (coordonator),  Ideologie și formațiuni de dreapta în România:1934-1938, București, Institutul  Național pentru Studiul Totalitarismului, 2000, vol. 4, pp. 314-316.

[4]Ibidem, p.356.

[5]Armin Heinen, op. cit., p. 331.

[6]Ioan Scurtu, op. cit., p. 376.

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»