«Nu ne-am gândit o clipă că ar trebui să ne oprim la Nistru»

Pentru Oleg Dombrovschi, noaptea dintre 21şi 22 iunie 1941 a desenat primele trepte ale iadului. Iadul înseamnă trei ani de război, şapte ani de prizonierat în 32 de lagăre sovietice şi încă şase ani consumaţi în puşcăriile comuniste. În ciuda a tot şi toate, Oleg a ajuns, astăzi, la 93 de ani şi este printre aceia, puţini, care, după ce au văzut moartea, o pot descrie în cuvinte.

Orice mărturie de pe front este echivalentă cu un certificat de onoare, iar Oleg Dombrovschi este un adevărat notar al cinstei. Un martir care trăieşte. El face parte din legiunea acelora care vor slăvi până la moarte – şi nu vor muri niciodată! – Patria, Regele şi Armata.

Oleg a încărunţit cu dramele unui război care i-a luat totul, zilele, familia, visele, lacrimile, dar care i-a lăsat demnitatea. Războiul acesta îl ia cu el, în fiecare noapte, în întuneric şi în amintire. Deasupra patului, Oleg a atârnat harta României Mari. O priveşte, oftează, adoarme şi, din nou, luptă. Acest articol nu e despre noaptea de 21 spre 22 iunie şi nici despre cel de-Al Doilea Război Mondial. E vorba, aici, despre năpasta demnităţii şi tulburătoarele ei poveşti, într-o serie de imagini de pe frontul războiului lui Oleg Dombrovschi.

Mirosea a război

Odiseea acestei memorii de necuprins în cuvinte începe cu o corvoadă cât o nedreptate istorică:retragerea din Basarabia.

„În Chişinău, în centru, în timp ce noi ne retrăgeam, un om se repede direct la calul meu, îl apucă de târlogi şi de păr şi spune:«Ăsta îmi aparţine!».Era calul statului, avea dangaua la locul ei, aşa că i-am tras o cizmă în piept şi i-am spus «Iţic, hai sictir!», dar au venit ruşii repede şi ne-au temperat. În timpul retragerii, astfel de oameni ne-au înjurat, scuipat, ne-au rupt epoleţii şi galoanele, iar noi nu puteam să ripostăm pentru că interveneau «roşii»”, povesteşte bătrânul Dombrovschi.

În spatele Prutului, de-a lungul unei graniţe nefireşti, militarii români trăiau drama unei Românii divizate şi sperau că istoria scrisă de cei mai cruzi dictatori ai secolului, Hitler şi Stalin, e vremelnică. Oleg Dombrovschi, tânăr de 21 de ani, se născuse şi copilărise în Orhei, în România, şi nu putea să înţeleagă de ce certificatul său de naştere nu mai corespunde cu realitatea. În statul amputat se pregătea însă ceva. „Armata română avea, în mare parte, armament capturat din Primul Război Mondial. Aveam nişte puşti mitralieră C.S.R.G., de trebuia să dai cu cizma să le deschizi, nişte monstruozităţi. Aveam carabine Mosin Nagant, care erau de doi metri lungime, plus un metru baioneta, parcă erau nişte suliţe. Erau arme de muzeu. Atunci, Regele a luat decizia de a ne înzestra cu armament Skoda, din Cehoslovacia, nişte piese extraordinare! În plus, erau incluse elemente precum trusa potcovarului, cu ciocane, rindea de curăţat copitele, cleşti, tot ce trebuie. Mai era trusa croitorului, cu pernuţă de pus sub fund, cu şorţuleţ din piele, cu ace, brice, carice, metru, cretă, tot ce-i trebuie unui croitor să deschidă un atelier bun de croitorie. Erau truse-farmacii!”, îşi aminteşte veteranul, bătând, uşor, cu mâna pe genunchi pentru fiecare componentă.

Între timp, Oleg luase examenul de sublocotenent – la 10 mai, cu promoţia „Regele Mihai” –, se întorsese pe malul Prutului, la artilerie, comandant la o baterie de tragere din satul Cotu Morii (zona Huşi), şi se hotărâse:voia înapoi Basarabia. În tranşeele româneşti, presiunea nedreptăţii devenea din ce în ce mai apăsătoare. Mirosea a război;plutea în aer, clocotea. Şi totul, într-o linişte care încorda fiecare nerv. Nici măcar gamela de „cafea îndulcită” de dimineaţa, aşa călâie cum era, nu domolea tensiunea. 

„Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit”

Oleg închide ochii. Respiră adânc. Începe! „La postul de comandă al Regimentului 25 Artilerie, care era în spatele unui mamelon, într-un bordei, eram adunaţi ofiţeri de la mai multe baterii, pe brânci, în jurul vizuinii. Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit. Ascultam convorbirile dintre comandamentul german şi al nostru, ne vedeam numai ca nişte mogâldeţe şi nimeni nu scotea un cuvânt. Stăteam, toţi, cu urechea îndreptată spre radio. La un moment dat, auzim:«S-a dat, s-a dat parola! Toată lumea la posturi, veţi primi ordine când să deschideţi focul»”.În faţa cazărmilor, acoperiţi de prelate, ostaşii fumau, ghemuiţi, ultimele ţigări. N-au mâncat în acea noaptea, dar nici nu aveau nevoie. Ştiau că vor pleca, nu ştiau însă unde vor ajunge şi dacă, vreodată, se vor mai întoarce. Aşa e-n război.

„Se umpluse curtea de ruşi în izmene”

„La ora 4 am început focul. În faţa noastră era o cazarmă de grăniceri. După prima salvă, care-ncotro fugeau ruşii! Au luat-o la sănătoasa fără gând de înapoiere, se umpluse curtea de ruşi în izmene. Fugeau de rupeau pământul!”, rememorează Oleg Dombrovschi, iar satisfacţia de a-i fi văzut pe sovietici gonind, fără vreun fel de măreţie, din Basarabia, e inestimabilă. Liniştea frontului însă se mistuise. Infanteriştii trecuseră Prutul în bărci de asalt, iar pontonierii aranjau podul pentru artilerişti. De acum începe haosul! Prima misiune – într-o casă ţărănească, într-o cameră mare, cu tacâmuri aranjate perfect, pregătite pentru gustarea de dimineaţă, unde era amenajată popota ofiţerilor lui Stalin. În jurul Prutului însă – iată o imagine arareori întâlnită! – nu mai era picior de comunist!

Teribilele tablouri reale

Ruşi nu-şi lasă însă niciodată orgoliul călcat în picioare, iar acest clişeu este, mereu, criminal de adevărat. „Armatele înaintau în formaţiuni de luptă. A doua zi dimineaţa, sub un stejar stufos, cu o coroană imensă, am văzut, de pe cal, o scenă îngrozitoare. La poalele copacului, erau aşezaţi în cerc, cu capetele spre centru şi picioarele spre exterior un militar neamţ, unul român, unul neamţ, unul român. Toţi erau străpunşi în gât cu baioneta, chiar dacă muriseră de glonţ. Erau desfăcuţi la prohab, unde se vedea o pată de sânge, iar în mâna stângă aveau organele genitale. 14 militari mutilaţi, erau patrulele noastre care nu s-au înapoiat”.Cum poate cineva să înţeleagă şi, mai mult, să supravieţuiască acestui absurd, e greu de spus. Această imagine se uită încet, atât de încet încât nu se poate uita niciodată. Vă întrebaţi ce visează cei care au privit la astfel de tablouri respingător de reale? Când nu-l părăseşte somnul, Oleg simte priviri aţintite şi un fior pe şirea spinării.

Grotescul însă nu are limite, aşa cum, pentru fiecare veteran, războaiele vor rămâne mereu neterminate, doar pentru a fi reluate, obsesiv, în miez de noapte. Ce înseamnă moartea? Citiţi această frază:„Înaintam pe lângă nişte vii, un pâlc de pădure deasă şi am ajuns, la un moment dat, într-o vale largă, frumoasă. Acolo am văzut ceva înfiorător:era o stivă de morţi, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, aruncaţi unul peste celălalt. Eu eram călare pe cal, care avea, la greabăn, 1, 6 metri, iar vârful stivei era în dreptul ochilor mei. Deasupra grămezii era o fată tânără, o frumuseţe de fată, care zăcea fără suflare”.Dacă ruşii sunt odioşi, cimitirul din această vale era al românilor. Militarii care trecuseră înainte prin acea zonă i-au adunat din comune pe toţi cei care îi susţinuseră pe sovietici în urmă cu un an, în timpul retragerii din Basarabia, şi le-au plătit poliţele. „Noi, când ne-am retras, eram legaţi la mâini, dar, pe acelaşi traseu, ne-am întors”, explică Oleg Dombrovschi.

„În a patra seară am ocupat poziţii într-o vie. La un moment dat, doi ostaşi îmi aduc doi civili pe care îi prinseseră spionând. Le-am spus să-i ducă la divizion. Au plecat. N-au trecut două minute că am auzit un foc de armă şi, imediat, ostaşii s-au întors.«Nu v-am zis să-i duceţi la divizion?», «Mama lor, asta meritau», «Dar nu erau doi? Am auzit un singur foc», «Păi ce ? Stricăm cartuşele pentru doi? I-am pus cap la cap şi am tras un singur cartuş»”, povesteşte cu sânge rece bătrânul Dombrovschi.

Pe front ştii că o să mori dar, câteodată, ai puterea să şi simţi asta. Aici nu e nicio metaforă, este, pur şi simplu, luciditatea violentă a unui ostaş. „Într-o zi, caporalul Florea, un băiat înalt, frumos, a venit la mine şi mi-a zis:«Domnule sublocotenent, eu astăzi o să mor, simt». I-am spus să uite de tot, să-şi ia o zi liberă, să facă ce vrea el. Puţin mai târziu, m-a chemat cineva şi mi l-a arătat, după nişte tufe. Avea pieptul desfăcut de o schijă ca o felie de pepene”.