Nistrul – al doilea Styx

Suntem obişnuiţi să spunem că “hotarul nostru etnic” se opreşte la Nistru. Chiar şi marele Eminescu limitează întinderea spaţiului romănesc până la acest fluviu în celebrele versuri ale Doinei: ”De la Nistru pân’la Tisa…”. Adevărul nu este însă acesta: dincolo de Nistru au trăit întotdeauna numeroşi români. Sigur că astăzi situaţia este alta, dar asta datorită multelor decenii de teroare la care au fost supuşi românii din aceste teritorii în perioada stăpânirii sovietice. Zeci de mii de români au fost deportaţi în ţinuturile îngheţate ale Siberiei, mii de oameni au fost exterminaţi în propria lor ţară pentru că s-au opus bolşevizării şi rusificării acestui teritoriu.

Nu vreau să nasc polemici. Dar nici nu vreau să uităm destinele miilor de moldoveni ridicaţi de la casele lor de către sovietici şi deportaţi în îndepărtata Siberie - gulag înfrigurat din care puţini s-au mai întors. O să vă spun astăzi povestea unuia dintre acești deportați – poveste găsită într-un număr al “Realităţii ilustrate” din anul 1932. O mărturie cutremurătoare consemnată de reporterul Sandu Vornea:

“Un fenomen sângeros şi-a făcut apariţia de câtva timp la Nistru. În fiecare noapte, familii de români transnistreni, sau oameni izolaţi din Republica Moldovenească, încearcă să treacă fluviul îngheţat spre noi, dar sunt ciuruiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici. Uneori, soţia e împuşcată şi cadavrul ei rămâne acolo, în mijlocul Nistrului, pe când soţul reuşeşte să se refugieze la noi. Copiii sunt despărţiţi de părinţi şi înghiaţă în zona neutră. Alteori, ghiaţa se rupe, înghiţind, pe refugiaţi. În zori la spitalele din Tighina şi Chişinău, sunt aduşi răniţii.

Iată femeia Luchena Bairan, cu maxilarul frânt, înjumătăţit, de-un foc de armă. Iată pe Crevetzki şi pe copilul său, care abia are cinci anişori, dar e de o inteligenţă scăpărătoare, şi ceea ce povesteşte, te infioară. Toţi au, de altfel, de povestit câte o aventură sguduitoare. Bătrânul Gavrilă Simion dle 78 de ani, din Dortskaia (Republica Moldovenească), fetele Lida Gogu şi Ecaterina Simba şi atâţia alţii, au trăit groaznica tragedie a trecerii Nistrului. Cele de mai jos sunt un document.

Reproducem ceea ce ne-a povestit bătrânul Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, din comuna Butuceni, Republica Moldovenească, refugiat de curând din Basarabia, şi supravieţuitor din groaznicul măcel dela Nistru, precum şi povestirile altor refugiaţi.Am găsit pe acest bătrân la căminul de refugiaţi transnistrieni din Chişinău, unde vine în fiecare dimineaţă să împartă covrigi copiilor de acolo, în semn de mulţumire lui Dumnezeu, că l-a scăpat de gloanţele şi de iadul sovietic.

 El a fost deportat la Arhangelsk şi a trăit o aventură cum nici Jack London sau Curwood nu au imaginat. E un om, deşi încărcat de ani, totuşi foarte voinic. Înalt. Un bărbat frumos. Are ochi albaştri şi poartă mustaţa tunsă. Cum vede un flăcău îl invită la „trântă ciobănească” cu el. Inteligenţa lui e foarte vioaie şi povesteşte într’o limbă moldovenească, mult mai frumoasă decât însăşi limba basarabenilor.

  POVESTEA UNUI DEPORTAT 

  De deportare nu scapă în Rusia sovietică de azi, nici unu la mie dintre culaci, adică dintre sătenii cari nu au trecut de la început de partea „colectivului”, termen generic, cu care peste Nistru se desemnează comunizarea muncilor agricole şi a recoltei. Nici cei bătrâni, nici femeile şi copiii nu sunt cruţaţi. Printre culacii din satul său (Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat si Moş Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură: 

  - Am fost porniţi într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldaţi roşii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creştea, adăogându-i-se noi deportaţi. Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsaţi să moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcaţi în vagoane, ca animalele şi trenul ne-a hurducăit zile şi nopţi întregi. 

  Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice - am înţeles că „tovarăşii” comisari ai poporului, voiau să ne ucidă prin frig.Am fost opriţi pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne săpăm singuri bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte. Aceste bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormiam strânşi unul lângă altul, câte 20— 30 de inşi, în cea mai grozavă murdărie. Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul. Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.

Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe faţă, de ger şi chinul nostru întrecea cât poate să sufere omul. De la un timp, s’a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportaţi, câţi ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În bordee, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii... De multe ori, bolnavi aproape de moarte, erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America. Rusia sovietică trebuia să vândă lemnele mai ieftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta, fiindcă n’o costa nimic exploatarea.

  ÎN INSULA SOLOVETZKI 

  Alţi deportaţi erau duşi mai departe, mai la Nord, cât mai aproape de polul Nord... Mici coloane de acestea treceau pe la Arhangelsk, înaintând pe ţărmul Deltei fluviului Dvina, mereu spre Nord. În Deltă, se văd insuliţe îngheţate, printre care se deschid canale înguste. Când ajung pe ţărmul Oceanului, prizonierii sunt îmbarcaţi în şalupe, ce pornesc prin ceaţa polară. Ultimele ţărmuri de pământ, mai mult cenuşii decât verzi ca şi pădurile seculare de pini şi cele din urmă sătuleţe rămân în urmă. Buşteni mari alunecă, blocând gura fluviului; ei vin pe apă din întinsele păduri, de la Vologda, spre a fi îmbarcaţi pentru America. 

Ceea ce simte un deportat când ajunge în Marea Albă, trebuie să fie sguduitor; în faţa lui e nemărginirea albă a acestei mări vecinic îngheţate, presărate cu zeci de insule mici de piatră, acoperite cu un fel de licheni sumbri având aspect dintre cele mai sălbatece. Şalupa se opreşte la ţărmul uneia din aceste insuliţe, unde se află cel mai infernal lagăr de deportaţi: Insula Solovetzki, pierdută în pustiul de zăpadă şi de valuri îngheţate. Gerului de acolo, nu-i rezistă nici un deportat...

  EVADAREA 

  Într’un astfel de lagăr se afla deci Moş Cătărău, care continuă astfel povestea sa: 

  - După multe dibuiri şi încercări, într’o noapte am isbutit să mă strecor afară din tabără, printre sârmele ghimpate şi razele reflectoarelor. În buzunar aveam câteva ruble, pe care reuşisem să le salvez. Am luat-o îndată prin pădure şi pădurea a ştiut să mă ascundă. La început, am gonit prin pădure ca un nebun. Ştiam că dacă mă vor prinde soldaţii, voi fi împuşcat. A trebuit însă, în curând să mă opresc, ca să mă odihnesc, şi atunci m’a cuprins frigul. Tot timpul pribegiei mele, am luptat cu un ger aprig; sunt voinic, dar puterile îmi slăbeau, fiindcă trebuia să merg şi noaptea, altfel aş fi ingheţat. Am întrebat pe cei cari mi-au ieşit în cale şi ei m-au îndreptat spre o gară, pe unde trecea trenul de Moscova. O parte din rublele ce aveam la mine le-am cheltuit cu biletul de tren. În tren, am scăpat de controlul actelor de identitate care se face foarte des.

La Moscova m’am dat jos din tren. Mai aveam o rublă şi jumătate. Nu aveam bani să iau bilet de tren pentru a-mi urma călătoria spre Republica Moldovenească, spre satul meu natal. De altfel, auzisem în gară la Moscova, că iar au început să facă controlul actelor în trenuri. Atunci, m’am hotărât să mă sui în tren fără bilet. Am călătorit o noapte întreagă, agăţat de tampoane, cu mâinile îngheţate, ameninţat să fiu svârlit sub roate la fiecare sdruncinare a trenului. Amorţindu-mi mâinile şi picioarele, m’am tras pe scara unui vagon. Deşi abia dacă mă puteam ţine mai bine, totuşi cred că, cu mâinile încleştate pe fiarele reci, am aţipit o clipă... Deodată, am simţit o sguduitură puternică. Din fericire nu căzusem sub roţi. Ci se deschise uşa vagonului şi o mână puternică mă trase înăuntru, pe coridor. Era controlorul trenului. El începu să-mi facă actele. Urma desigur să fiu împuşcat, fiindcă s’ar fi dovedit uşor că dezertasem din lagărul dela Arhanghelsk. I-am căzut atunci în genunchi, i-am spus că nu am făcut nici un rău, că nu mi-au ajuns banii pentru bilet, fiindcă nu mai am decât o rublă si jumătate.

 - Bratuşca (frăţioare) – i-am spus – i-a dumneata rubla asta şi jumătate şi lasă-mă neamendat, că tot n’am de unde să plătesc amenda. Fie-ţi milă de un om, care nu are alt avut decât o rublă şi jumătate, şi de aceea, când îţi dau numai atâta, înseamnă că eu îţi dau mult, foarte mult: tot ce am pe lume! 

  Am scos rubla şi jumătatea de rublă şi- în genunchi - i le-am întins. El le-a luat, le-a băgat în buzunar şi mi-a zis: 

  - Bine! Dar la prima staţie să te dai jos din tren… 

  CUM AM TRECUT NISTRUL 

  - De la prima staţie mi-am continuat drumul pe jos, fără nici un bun, trăind din milă şi mai ales cu rădăcini. Am făcut astfel, de la Arhanghelsk până la Butuceni, satul meu din Republica Moldovenească, cinci săptămâni. Când am ajuns la marginea satului, am crezut că visez. Fiind cunoscut acolo de autorităţi, n’am intrat în sat ci prin rudele ce-am întâlnit pe şosea, am făcut rost de câteva ruble, smulse din sărăcia lor. Mi-au adus deasemeni de mâncare, în timp ce eu stam ascuns afară din sat.

Satul nostru, nu e departe de Nistru. Când s’a lăsat noaptea, am luat-o spre Nistru, m’am apropiat binişor de mal. Mi-am făcut curaj şi am trecut Nistrul pe ghiaţă. Grănicerii roşii au prins de veste, au tras după mine, dar m’a ferit Dumnezeu şi am scăpat neatins...

Zeci şi sute de alţi refugiaţi, nu scapă însă de gloanţele sovietice. La Nistru, hecatomba creşte. Pe mal şi pe gheaţa râului, se pot vedea cadavre de bărbaţi şi de femei, copii îngheţaţi...”

  Sursa: articolul “Nistrul – al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în “Realitatea ilustrată” numărul din 7 aprilie 1932 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca