„Nimeni nu știe când să se retragă”. Despre pensionarea intelectualilor în interbelic

Profesorul Em. Demetru Paulian (1887-1949), medic al diverselor patologii nervoase, un rafinat observator social, prolific publicist, cunoscut în epocă, printre altele, ca fiind implicat în diagnosticarea lui Petrache Lupu, a fost unul dintre intelectualii strânși în jurul revistei „Justiția” (1937-1939), explorând o arie tematică variată.

Subiect intens dezbătut inclusiv în societatea românească post-decembristă, chestiunea pensionării universitarilor a făcut obiectul unor aplecări speciale în perioada interbelică, recuperarea documentară de față putând contribui la înțelegerea suplimentară a fenomenului din perspectiva – inerent subiectivă – a unui medic, fin explorator al socialului. Asemănările cu aserțiunile prin care se descrie chestiunea pensiei și pensionării astăzi sunt, după cum se poate lesne constata, fidele. 

„Înțeleg prin pensionare, nu pe cea ticluită pentru a șterge un nume rău și nici pe aceea alcătuită pentru a scăpa de un rău – sau chiar de un bun – indizerabil. Ci o înțeleg pe cea obligatorie, la care trebue să se supună orice ins, din orice funcțiune – cât de înaltă ar fi ea în stat – și care îndeplinește nu numai cerințele sociale, dar chiar pe cele biologice. Asistăm și astăzi, ca și în trecut, la alcătuirea de legi cu caracter mai mult sau mai puțin interesant și, uneori, personal. 
 Dela început primitorul acestor vești rămâne înmărmurit de o discordanță flagrantă: cu cât ai un grad mai înalt în funcțiune, cu atât te pensionezi mai târziu. S’ar părea că natura perfectează creerul și corpul omenesc, pe măsură ce înaintează în vârstă!
 S’ar părea că membrul dela Casație – ajuns deci la cea mai înaltă treaptă a magistraturii – trebue să fie pensionat la o etate mai înaintată decât cel ce a rămas la Tribunal sau la Curte! De ce? Și de nu s’ar admite că creerul ambilor poate fi din aceiași esență, ba chiar că și inversul poate fi valabil, că, adică, creerul unui docent, conferențiar sau agregat de Facultate, poate fi mai bun decât acela al unui profesor titular!
 Legiuitorul pare că se complace în a lupta cu natura, care sigură, prin ramura sa – biologia – impune termene și legi… fără recurs. În sfidarea oricărei legi biologice, am văzut cu toții cum partidele politice au făurit legi pentru ocuparea de cadre pe viață, la Universitate și alte instituțiuni ale țării, fără să se țină seamă de scăderile inerente persoanei și etăței, și de probele ce si înșiși etalează zilnic prin inconsequențele lor.
 Un profesor universitar, după noua lege ocazională, este pensionat la 65 de ani, un agregat la 62, un conferențiar, docent, șef de lucrări, la o vârstă din ce în ce mai mică! Oare legiuitorul așa înțelege să întinerească cadrele, făcând «loc celor tineri»? Dându-i afară mai de vreme, fiindcă sunt mai tineri în funcțiune, și luându-le posibilitatea de înaintare la un grad superior? Se poate drămui prin lege capacitatea cerebrală a cuiva? Am înțelege că cel ce socotește a cere prelungiri – ce din nenorocire s’au dat – peste limitele vârstei legale, să se simtă mai obosit pentru răspundere și muncă în plus! Dar nimeni nu va crede că o lege poate să întinerească la corp și să lumineze la minte pe cineva, peste etatea legală de retragere.
 Socotind creerul omenesc din punct de vedere biologic, adică socotind că dela etatea de 60 de ani încep transformări și represiuni în structura cerebrală a cuiva – egală pentru toți, ar trebui să se fixeze odată pentru totdeauna o etate unică de pensionare, pentru toți funcționarii statului. Dela 60 de ani nu se prea asimilează cunoștințe noi ca activitate cerebrală; dela 65, de loc. Între 60 și 65, cei tineri pot să profite de experiența în toate domeniile a sexagenarului.
 Etatea de 65 ani ar trebui să fie limita de pensionare a oricărui funcționar – oricât de sus ar fi el pe scara socială – acordându-i-se privilegiul de a se putea retrage fără o prejudițiere a anilor de pensie și a quantumului (și chiar la 60 de ani, dacă voește) și ar fi o dreaptă recompensă, mai ales pentru un intelectual, știind că i se asigură pentru cei câțiva ani ce-i mai are de trăit, o viață fără privațiuni.
 Ținând seama de media obișnuită a vieței intelectualului, care variază între 55 și 60 de ani, în țara noastră – în alte țări este mai scăzută – ar fi o satisfacție și sufletească pentru cel vizat, că societatea știe să-i prețuiască munca prestată.
 Deci, fără legi speciale! Sau cu legi în minus, ca recompensă – nu în plus, de împovărare. Un mare savant vienez, profesorul Wagner Juaregg, s’a retras la pensie la 70 de ani. Trăește și astăzi, are aproape 85 de ani, dă încă consultații. Dar de 15 ani nu mai este la catedră. Nimic și nimeni nu îl împiedică să profeseze. Chestie de încredere! Publică și mai studiază încă.
 Într’o zi, îmi istorisea, cu o bucurie nespusă, următoarele: În preajma celor 70 de ani a fost vizitat de însuși ministrul Instrucției din Austria, care felicitându-l i-a spus: «Având în vedere meritele excepționale și onoarea făcută patriei, vă acord permisiunea de a vă retrage dacă o doriți, cu pensia întreagă, chiar cu șase luni înainte de termen» (subl. în text). Profesorul a primit, ba s’a găsit foarte onorat de această atenție. N’am auzit până azi să se fi petrecut și la noi un asemenea fapt! Să-l ferească Dumnezeu pe ministrul care ar îndrăsni să facă o asemenea ofertă vreunuia din Universitarii noștri. Cum?... El să nu mai fie bun la nimic peste 70 de ani!?!
 De abia atunci începe să-i lumineze Dumnezeu mintea, să-l facă mai bun, mai puțin egoist și invidios; de aci înainte își va scrie memoriile (nu prea am citit vre-un astfel de produs, nu-i vorbă), etc.
 Realitatea este crudă! Un loc ocupat de «un bicisnic și neputincios», de un obosit devenit cu timpul batjocura tinerilor și a naturii! Fiecare la timpul lui, și mai ales să se retragă la timp. Aceasta este o mare înțelepciune. Dar câți o au?... Îmi reamintesc pățania (din Ruy-Blas), când preotul l-a rugat pe elev să-l prevină când va crede el că i-a slăbit mintea. Și-i făgăduia chiar un dar bănesc, ca să-l avertizeze să se retragă la timp, ca să nu fie râsul lumii. La momentul oportun, elevul i-a spus adevărul. Rezultatul?... I-a dat într’adevăr bătrânul răsplata, dar l’a și gonit din casă.
 Nimeni nu știe când să se retragă! Iată de ce este bine ca o lege să fixeze în mod obligator etatea de retragere. Bine înțeles că se impune și o revizuire a quantumului pensiunii, care să-i apropie pe pensionari cel puțin în gradele equivalente în funcțiuni și să nu mai fie deosebirile flagrante de astăzi.
 Astăzi, biroucrații – și mai sunt încă dintre cei netitrați – beneficiază de lefuri prea mari în raport cu cei din serviciul exterior, sau cu titrații, cari frământă fără odihnă ogorul muncii stiințifice sociale. Ei cunosc și «munca» și au «voie bună», căci au conștiința datoriei împlinite, și din ea au făurit idealul vieții. Problemele le agită o viață întreagă cerebralitatea. În Italia am văzut «dopo lavoro»; am citit «Questura». În Germania «durch Kraft und Freude»… Am văzut toată săptămâna autobuzele S.T.B.-ului ducând zeci de oameni ce practică «muncă și voe bună».
 Pensiunea – la epoca retragerii obligatorie – egală ca etate pentru toți, trebue să fie onorabilă, iar nu de mizerie. Ea trebue să asigure celui ce și-a dat obolul pentru patrie, o dreaptă răsplătire a muncii și să-i asigure pentru tot restul zilelor un trai omenesc”