Nietzsche şi barbarul supraom

O menţiune aparte în studiul naţionalismului german meritã concepţia lui Nietzsche, care a influenţat decisiv formarea mitului germanic. Dincolo de doctrina voinţei de putere şi a legãturii dintre politicã şi autoritarism, în tradiţia exegezei filosofice a operei romanticului german s-a insistat mai puţin pe importanţa înrâuririi arhetipului germanic în gândirea sa, dar şi în întregul existenţialism. Problema este în ce mãsurã un mit (istoric) poate suplini o lacunã ce caracteriza obsesia aprioricã a lui Nietzsche de a evidenţia moartea lui Dumnezeu. Tirania supraomului, a bestiei blonde, în general asociatã cu un autoritarism antidemocratic sau radicalism aristocratic, poate fi combãtută/completată prin interpretãri alternative ale textului, întrucât voinţa de putere este plurivalentã şi conduce cãtre un anarhism post-modern[1].

Logica dionisiacã a germanicului

Pe parcursul operei sale, Nietzsche încurajeazã reconfigurarea valorilor. Oamenii îşi construiesc credinţele in conformitate cu necesitãţile transcendentale, premisã a idolatriei, iar binele şi rãul sunt conceptualizãri apriorice bazate pe logica autoritarã a creştinismului. Creştinismul a monopolizat adevãrul, şi dacã ne ducem mai departe în trecut, în lumea tragediei greceşti, vom descoperi cã arta tragicã, nu doar anticã, ci şi modernã, reveleazã conflictul dintre raţiune şi pasiune, dintre apolinic şi dionisiac. Pe linia unor filosofi precum Lucretius, Nietzsche considerã cã este imposibilã preîntâmpinarea pathos-ului în societate. Dorinţa de înţelepciune şi ordine este inevitabil subsumatã domeniului dionisiac. Am putea afirma la prima vedere cã aşa stând lucrurile, ar rezulta o contradicţie între concepţia lui Nietzsche şi morala lui Tacitus.

De ce? Pentru cã din antinomiile romano-germane ar rezulta cã germanicii erau un pericol din pricina austeritãţii şi verticalitãţii lor, opuse degenerãrii în patimi a societãţii romane. Dar nu s-ar putea deduce, în termini nietzscheeni, şi o admiraţie a autorului faţã de stilul de viaţã sãlbatic, natural, nenormat al barbarilor, opus nevoii de ordine şi raţionalizare corespunzãtoare expansiunii imperial romane?

Spiritul apolinic este prezent la Roma în principiul individualismului ca mecanism de menţinere a legii într-o lume care valorizeazã securitatea, regulile, prosperitatea şi autoritatea. Barbarii sunt, in extenso, lumea anti-kantianã, a logicii dionisiace admirate de filosoful romantic, logicã pe care o extrãgea şi din miturile lui Oedip sau Prometeu. Pathos-ul, care s-ar fi putut aplica şi barbarilor germanici, datã find patima rãzboaielor, se exprimã prin tot ce este haotic, înfiorãtor, nestãpânit. Pentru Nietzsche este inutilã zbaterea în favoarea logos-ului şi defavoarea pathos-ului, pentru cã haosul va învinge întotdeauna nevoia de logicã. Idee recurentã în Genealogia Moralei, sentimentele religioase sunt exploatate de cãtre o elitã cu scopul de a absolutiza propriile sale valori, ceea ce conduce la naşterea legilor morale. Cartea este o revoltã împotriva imperialismului şi hegemoniei europene. Departe de a considera morala drept un adevãr revelat, Nietzsche a arãtat cã de fapt binele şi rãul sunt termeni care se fundamenteazã pe respingerea naturalului:corp, dorinţã şi instinct (care de altfel se pot regãsi în comportamentul barbarilor, vãzuţi mai aproape de naturã decât romanii “corupţi” de civilizaţie). În genere, forţa instinctelor umane este reprimatã de o construcţie idealã menitã sã creeze subordonare, obedienţã, umilinţã şi supunere, de aceea autorul romantic considerã morala ruina lumii moderne.

În discursul sãu filosofic, voinţa de putere este un instrument necesar pentru ca supraomul sã dobândeascã emanciparea. Moralitatea, transcendenţa şi chiar naţiunea atât de elogiatã în epocã sunt forme de conştiinţã falsã care reprimã nevoile umane de bazã. Frica şi mila construiesc o aristocraţie care determinã binele şi rãul. Oricum ar fi, în conceptualizarea teoriei puterii, moralitãţii şi exterminãrii se aruncã un sâmbure de mitologie nordicã şi istorie veche a germanilor.

Religia naturistã germanicã

În primul secol a.Hr., romanii se confruntã cu nişte strãini grupaţi sub numele de germanici. Necunoaşterea scrisului le-a atras eticheta de sãlbatici. Evident cã raţionalitatea şi civilizaţia domina o romanitate care cautã sã controleze dezordinea prin mijloacele raţiunii. În gândirea modernã se considerã de multe ori cã dezvoltarea, controlul şi administrarea din aria mediteraneeanã stau la baza relaţiilor cauzale. Contrapuşi acestei ordini pretins naturale erau barbarii, termen care grupa însã populaţii destul de diferite. Asupra originii cuvântului nu s-a stabilit un consens. În mare sunt trei curente de explicaţie asupra etimologiei:Heer(oaste)+Mann(om), deci rãzboinic;Cor-manus, adicã cel ce vorbeşte cu mâna pe inimã;sau temenul celtic de Carmanos, care înseamnã om care strigã, caracteristicã remarcatã la angajarea în luptã[2]. Tacitus inventariazã mai mult de 40 de triburi, cu trãsãturi adesea contrastante:batavii sunt cei mai viteji, chattii chibzuiţi, chaucii drepţi, cheruscii lacomi, suebii gãtiţi, semnonii religioşi, harii fioroşi, gotonii organizaţi, sitonii înrobiţi, fennii trândavi, etc. Dar dincolo de aceste diferenţe sunt elemente similare, în ceea ce priveşte conceperea puterii sau sistemul nu foarte simplu al credinţelor religioase, neînţelese decât în limitele brute ale culturii care le interpreteazã.

Tacitus îi menţioneazã pe Mercur, Hercule, Isis sau Marte, interpretatio romana, dar poate mai importante, din perspectiva reprezentãrii unei teologii naturiste, sunt menţiunile asupra cultului sãvârşit în pãduri, pentru cã altfel le-ar limita libertatea, şi dezinteresul pentru umanizarea acestora, din acelaşi motiv. Ghicitul prin intermediul pãsãrilor şi cailor ar putea constitui tot un element în favoarea conturãrii unei strânse relaţii între om şi naturã.

În contrast cu romanii, care credeau în puterea omului de a schimba cursul evenimentelor, vechii germani, într-o viziune fatalistã, absolutizau forţele naturii, în faţa cãrora fiinţa umanã este copleşitã, neputând modifica în niciun fel soarta. Logica şi raţiunea sunt subminate de spaimele obscure, haotice, care sãlãşluiesc într-un inconştient dionisiac. Ceea ce romanii interpretau drept comportamente barbare, de pildã decapitarea duşmanilor morţi, era de fapt expresia unei frici ancestrale de spiritele care puteau capãta formã umanã.

Construcţia cetãţeniei poate fi şi ea interpretatã în termeni ce ţin de o structurã mentalã şi miticã specificã. În lumea mediteraneeanã subordonarea relaţiona cu dominaţia celui mai puternic şi existenţa sclaviei ca realitate palpabilã, în vreme ce în lumea nordicã sclavia era înlocuitã de un sistem flexibil de alianţe tribale. Dar în lumea romanã un non-roman putea fi integrat în societate şi dobândi chiar cetãţenie, ceea ce nu se întâmpla în societatea germanicã, pentru care consangvinitatea era fundamentalã. Pentru germanici alteritatea nu putea fi depaşitã. Non-germanicul se excludea de la viaţa civilã şi nu aparţinea vreunui trib. Matricea miticã a alteritãţii la germanici s-a perpetuat în filosofiile naţionale, cu precãdere în contexul socio-politic în care Nietzsche polemiza cu filosofia socraticã, a cãrei moştenire o contesta puternic. Se observã cã aceste matrici ies la ivealã mai ales în momentele de tranzitie, când este necesarã o legitimare a noii viziuni dorite. Este cazul şi al fondãrii, mai întâi istorico-mitice, a statelor-naţiune.

Contrar gândirii socratice, Nietzsche privea subordonarea ca pe un vehicul de exterminare fizicã şi simbolicã, de aceea omul este o punte de legãturã între supraom şi animal. Sentimentul de vinovãţie era puţin familiar germanicilor[3]. Acesta este principiul pe care il readuce la luminã autorul, atunci când spune cã supraomul nu are conştiinţa divinitãţii, naţiunii sau moralei. Forţe active revalorificã structuri reactive pentru a impune noi valori propriilor activitãţi[4]. Asta înseamnã deconstrucţia adevãrului preexistent şi formarea unuia nou, idee care aminteşte în bunã mãsurã de concepţiile anarhiste post-moderne.

Nu numai Weber, ci şi Nietzsche aduce în vedere predestinarea ca fond al societãţii capitaliste germane, regãsitã în credinţa nordicã a inevitabilitãţii destinului. Un pasaj grãitor din Germania sugereazã supunerea şi frica în faţa sorţii, personificatã într-o pãdure ce poate fi îmblânzitã doar prin ritual sângeros:stato tempore in silvam auguriis patrum et prisca formidine sacram omnes eiusdem sanguinis populi legationibus coeunt caesoque publice homine celebrant barbari ritus horrenda primordia[5](în zilele hotãrâte, solii trimise de toate popoarele de acelaşi sânge se adunã într-o pãdure sfinţitã ispititã de strãmoşi prin semnele cereşti şi printr-o evlavie strãveche, şi acolo, ucigând un om în numele obştii, îndeplinesc ritualurile necesare acestei ceremonii barbare). Inferioritatea în faţa forţelor naturii divine reiese si din alt comportament religios:Est et alia luco reverentia:nemo nisi vinculo ligatus ingreditur, ut minor et potestatem numinis prae se ferens. Si forte prolapsus est, attolli et insurgere haud licitum:per humum evolvuntur. Eoque omnis superstitio respicit, tamquam inde initia gentis, ibi regnator omnium deus, cetera subiecta atque parentia[6](îşi aratã evlavia pentru aceastã pãdure sacrã şi altfel:nimeni nu intrã în ea decât legat în lanţuri, ca un supus care mãrturiseşte puterea divinitãţii. Dacã el cade, nu e voie nici sã se ridice, nici sã-l ridice alţii:iese din pãdure rostogolindu-se. Toatã aceastã tradiţie vrea sã arate cã de acolo li se trage neamul, cã zeul, atoateţiitorul, acolo se aflã şi toate ascultã de el.)

Cum se împacã însã moartea lui Dumnezeu cu evlavia germanicã? În ceea ce-i priveşte pe germanici, Nietzsche insistã asupra contrastului dintre pathos(manifestare a haosului) şi logos(personalizare a ordinii). Acesta este motivul pentru care îi criticã atât de vehement pe reprezentanţii gândirii clasice greceşti, chiar şi pe epicureici, pentru cã se îndepãrtaserã de forţele elementare ale naturii. Predestinarea nu era valorificatã ca motor al acţiunii. Dupã colapsul Imperiului Roman se deschide larg creştinismul ca drum al regenerãrii prin pietate, fraternitate, vinovãţie şi iertare. Nu mai poate fi situare dincolo de bine şi rãu pentru cã existã posibilitatea pactului intre cãlãu şi victimã. Ca întreg, nici filozofia nietzscheeanã nu a stat departe de miturile germanice, abandonate dupã tranziţia mentalã la preceptele creştine, el insuşi contribuind la conturarea unui mit germanic, de origine şi istoric:supraomul îşi are rãdãcinile în spiritul dionisiac al barbarilor, care trãiau instinctual şi natural, fãrã balastul logos-ului specific civilizaţiei greco-romane.

[1]Jenkins, M.:Nietzsche and the Will-to-Power, în Philosophy Pathways, 2009, 143.

[2]Korstanje, M.:The influence of Norse Mythical Archetype in Friedrich Nietzsche’s Thought:Predestination and Totalitarianism, în Cultura. International Journal of Philosophy of Culture and Axiology, vol. VI, 2/2009.

[3]Ibid.

[4]Jenkins, M., op.cit.

[5]Germ., XXXIX.

[6]Ibidem., XXXIX.