Nicolae Ceaușescu și distrugerea economiei românești
Populația României este în mare parte convinsă că în epoca fostului dictator comunist s-a dezvoltat industria și astfel existau locuri de muncă. Și cei ce nu doreau să se angajeze erau forțați administrativ să se ducă la un serviciu. Oamenii aveau bani și trăiau bine datorită uriașelor fabrici cu coșuri fumegânde. Atunci se producea orice, acum România importă totul. Nu se mai face nimic în țara asta, spun locuitorii nemulțumiți de politicienii contemporani. Nu mai există vreo urmă de conducător ocrotitor, un tătuc care să le ofere loc de muncă, casă și masă în fiecare zi. A fost cândva o Epocă de aur și, se știe, trecutul este întotdeauna înfrumusețat de memoria scurtă și selectivă. Oare așa să fie sau poporul român a greșit la capitolul interpretare?
Masele populare nu prea au obiceiul să citească și nici nu dezvoltă idei corecte, științifice. Au idei puține, ferme și greșite. Nu există comunitate care să scape de această lege psihologică dată cândva de celebrul savant francez Gustave Le Bon. Realitatea este însă una extrem de crudă. Nicolae Ceaușescu a dat lovitura de grație întregii economii socialiste prin decizia plății forțate a datoriei externe. Fabricile au ajuns să producă puține mărfuri cu preț ridicat și, în plus, erau uzate moral.
Țara avea nevoie de autobuze, dar livrările au scăzut de la 3.702 exemplare în anul 1980 la numai 1.400 în anul 1989. O prăbușire a fost și la camioane, de la 31.711 la 13.515. Vagoanele de călători au ajuns de la 601 la numai 203. Tractoarele, mândria regimului, au trecut de la 71.000 la 17.000. Mașinile de forță aveau nevoie de tot felul de utilaje pentru realizarea muncilor în agricultură, dar nici la acest capitol industria constructoare de mașini nu stătea bine. Dimpotrivă. Se înregistra o catastrofă. Plugul, unealta de bază pentru prelucrarea solului, a ajuns să fie produs numai în 6.000 de exemplare în loc de 13.000. Mașinile de semănat au trecut de la 19 la 12.000 de bucăți. Erau căutate combinele pentru strâns recolta și la acest capitol a fost o creștere de la 4.890 la 5.649 de unități.
Este interesant de observat însă că la cultura de porumb recoltarea se făcea manual prin munca forțată a elevilor, militarilor și a muncitorilor, marile mașini agricole fiind rare prin lumea satelor. Nici tractoarele nu erau prea vizibile în mediul rural și multe munci agricole erau făcute cu ajutorul cailor, foarte puțini în urma măsurilor de mecanizare inițiate timp de decenii. Agricultura era spoliată de produse pentru forțarea încasărilor de valută și primea foarte puțin din partea statului totalitar comunist.
Grav era că instalațiile complexe de foraj structural, implicit scumpe și aducătoare de venituri, nu mai erau căutate. Instalațiile de foraj au înregistrat o cădere de la 55 la numai 3 unități, dar în anul 1988 au fost produse fix zero. Cele de foraj din domeniul petrolului au trecut de la 152 la 40 de exemplare.
Una din uzinele de înaltă tehnologie era cea producătoare de avioane cu reacție de pasageri și care se afla în București. Rod al colaborării cu Marea Britanie, fabrica a reușit să asambleze puține aparate de zbor pentru a fi rentabilă. Obsesia guvernanților pentru avioane a generat un nou gol financiar, dar problemele puteau fi rezolvate prin livrările de mărfuri alimentare.
Este adevărat că au fost și unele creșteri, automobilele de oraș și de teren având căutare pe piață, mai ales că statul avea monopol la capitolul desfacere și prețurile erau stabilite după pofta inimii unor funcționari. Din păcate, automobilele Dacia și Oltcit erau uzate moral și situația se agrava în fiecare zi, lumea concurențială producând autovehicule din ce în ce mai moderne.
Anuarele statistice cuprind date interesante despre ceea ce livra industria comunistă către piața internă și cea externă. Obsesia regimului pentru oțel și fontă rămâne evidentă, dar metalul greu era o adevărată ghiulea de gâtul economiei socialiste pentru că se obținea cu costuri mari și aducea câștiguri mici.
Dacă numărul de angajați era același, înseamnă că economia nu mai funcționa normal și se îndrepta spre prăbușire. Regimul a menținut fabricile prin măsuri administrative și financiare, mutând banii de la cele rentabile la cele falimentare. A apărut astfel o iluzie că totul mergea în vremea lui Ceaușescu și această poveste nu poate fi ștearsă din memoria mulțimilor, mai ales că urmașii dictatorului n-au excelat la capitolul afaceri corecte. În plus, și-au distrus definitiv imaginea prin promovarea ideii că sunt hoți, ceea ce au făcut prin propriile declarații în timpul campaniilor electorale, dar autoritățile competente nu s-au ocupat în mod serios de anchetarea afacerilor care au dus și la nimicirea capacităților industriale încă rentabile și cu utilaje bune.
Puterea morților este una deosebită și este greu pentru popoare întregi să scape din această sclavie intelectuală timp de decenii, secole și chiar milenii. Legile lui Le Bon sunt universale și veșnice, chiar dacă rămân puțin cunoscute în spațiul românesc. Economia de tip comunist a fost una artificială, care nu avea nici cea mai mică legătură cu nevoile oamenilor, dovadă stând magazinele goale ale Epocii de aur. Regula s-a aplicat întregului bloc comunist și s-a văzut înapoierea prin transformarea radicală de după 1989. Ceea ce nu era interesant a dispărut, ceea ce a fost bun s-a transformat cu ajutorul investițiilor realizate cu capital privat. Numai o dezvoltare după reguli capitaliste poate să genereze prosperitate și economia socialistă poate să fie trecută la capitolul experimentelor eșuate, cele care mențineau sărăcia până la nivel de cartelă alimentară.