„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
„Moştenirea“ geto-dacă a devenit pentru mulţi egală cu mândria de a fi român. Exagerările voite din perioada Epocii de Aur şi nu numai nu doar că au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv, dar au făcut ca în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru. E foarte greu azi să vorbeşti destins despre daco-geţi. Toate frustrările şi neîmplinirile timpului prezent şi-au găsit în istoria dacilor o periculoasă alinare. Istoricii şi antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut sau mitul Vârstei de aur (un spaţiu geografic şi temporar plasat la începuturi, în care totul a fost exact cum nu mai este astăzi). Realităţile istorice sunt ignorate şi adesea nu vrem să cunoaştem răspunsul la întrebări fireşti, precum „ce ştim despre daci sau ce legătură au ei cu România de azi“... Iată o întrebare la care a încercat să răspundă regretatul istoric Zoe Petre, într-un interviu din anul 2011:
Putem să îi socotim pe daci strămoşii noştri?
Desigur, cu condiţia să acceptăm un sens mai degrabă simbolic al noţiunii de strămoş. Vreau să spun că niciunul dintre compatrioţii noştri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-şi amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui;în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ţinut minte, şi care să fi fost grec, ungur sau armean:eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă. Cu toate astea, eu sunt româncă, iar dacii şi romanii sunt strămoşii istorici ai poporului român. Comunitatea vorbitorilor de limbă română din aria Dunării de Jos şi a Munţilor Carpaţi îşi are originea într-o relaţie interculturală ai cărei principali factori în Antichitate au fost pe de-o parte o ramură a tracilor de la nord de Balcani, şi pe de alta – latinofonii stabiliţi aici după cucerirea Daciei de către Traian. Dacii sunt strămoşii noştri tot aşa cum sunt celţii de pe teritoriul actual al Franţei şi sudului Belgiei, împreună cu vorbitorii de limbă latină instalaţi acolo după cucerirea Galliei de către Caesar.
Ca şi în cazul gallilor asimilaţi în masă de vorbitorii de limbă latină, şi în aria cândva locuită de daci şi de geţi, limba latină s-a impus foarte repede, astfel că azi, şi noi, ca şi francezii, vorbim o limbă romanică – adică o limbă descinzând din limba latină vorbită de locuitorii Imperiului roman.
„Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte, dar citim în slavonă”
Această limbă a evoluat în timp, atât în funcţie de propriile caracteristici, cât şi asimilând influenţe venite de la alte neamuri care s-au instalat în arealul lingvistic la care ne referim:în cazul Dunării de Jos[1], influenţele cele mai consistente sunt cele slave, din perioada de migraţie a slavilor către Peninsula Balcanică, dar mai ales din secolele îndelungate în care limba slavonă a fost limba de cult şi limba cancelariilor voievodale şi la nord de Dunăre, lăsând urme vizibile atât în fonetism, cât şi în vocabular. Acestor influenţe li se adaugă şi altele, minore, provenind de la migratori türcici sau germanici, ori de la neamurile vecine.
Este totuşi de semnalat faptul că toate aceste influenţe post-romane rămân la suprafaţă, iar limba română are constant o structură gramaticală în întregime latină. Ar fi de amintit multe amănunte interesante în această privinţă. Mă limitez la unul singur, care mi se pare dintre cele mai elocvente pentru natura şi particularităţile influenţelor slave în limba română:nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte – de la scribo-scribere, verbul latin care desenează actul de a nota în scris – dar citim în slavonă – de la verbul читать. Asta înseamnă înainte de toate că scrisul a continuat să fie practicat de daco-romani, dar şi că influenţa slavonă s-a exercitat mai ales prin intermediul liturghiei, care e prin excelenţă citităîn veacul de mijloc.
Din idiomul daco-moesic, limba română a moştenit probabil unele fonetisme şi un număr foarte mic de cuvinte, mai puţin de 200. Dar, dintre acestea, trebuie să le remarcăm pe cele care se referă nu numai la nume de locuri şi mari ape curgătoare – Olt, Mureş – ci şi pe cele care desemnează instituţii fundamentale ale înrudirii, proprietăţii rurale libere şi transmiterii ereditare a acesteia – vatră, moş, moşie, moştenire, copil –dovedind astfel că războaiele dacice se încheiaseră cu decapitarea, nu cu exterminarea comunităţilor locale de daci şi geţi. Seria derivatelor de la moş– moşie, moştenire, moşnean– ori un cuvânt ca vatră, indisolubil legat de sacralitatea spaţiului domestic, atestă dăinuirea unor comunităţi rurale structurate, a proprietăţii funciare private şi a regulilor de transmitere a acesteia, chiar şi după ocuparea teritoriului şi probabila decimare a aristocraţiei sacerdotale şi războinice din noua provincie.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să fac o observaţie:actualul teritoriu al României, precum şi ariile învecinate de la vest, est şi sud, au fost populate înainte de cucerirea romană nu doar de daci, ci şi de geţi. Încă de la Tocilescu şi Pârvanxe "Pârvan" \i, s-a considerat, explicit sau implicit, că afirmaţia lui Pliniu cel Bătrâxe "Plinius cel Bătrîn" \in, după care Dacixe "Daci"ar fi numele latin al neamului pe care grecii îl numeau Getaixe "Getai"este adevărata, dacă nu cumva chiar unica explicaţie a dublului nume purtat de autohtonii din ţinuturile carpato-dunărene, drept care aceştia au fost numiţi, în toate limbile moderne, „geto-daci”. Paradigmatic, opera fundamentală a lui Pârvan poartă titlul Getica şi subtitlul O proto-istorie a Daciei.
Retorica naţional-comunistă a extras din această terminologie tema unităţii de nezdruncinat, pe care a declinat-o în cele mai diverse variante de spaţiu şi timp, conferind sistematic surselor arheologice o determinare etno-istorică subsumată acestei obsesive unităţi geto-dace şi interzicând brutal orice discuţie în jurul celor două nume antice.
Geţii, în ţinutul dinspre gurile Dunării, dacii, în regiunile dinspre Pannonia
Mircea Eliadexe Eliade \ieste unul dintre foarte puţinii savanţi care nu doar că acceptă să opereze cu două entităţi etnice distincte, ci construieşte, pe temeiul acesteia, o nouă lectură a istoriei lor, presupunând că daciixe "dacii"reprezentau la origine o confrerie iniţiatică de războinici. Numele pe care îl purtau, Dacixe "Daci", Daoi, poate şi Daha, s-ar explica etimologic pentru Eliade în relaţie cu i-e *dhau-a sugruma, a sufoca, de unde ar proveni şi numele illir al lupului, dhaunos, ca şi cel frigian, citat de Hesychios, daos. Dacii ar fi, aşadar la origine, nu un etnonim, ci numele unei confreriixe "confrerii"iniţiatice de oameni-lupi, o minoritate specializată în furor bellicusxe "furor bellicus"care îşi impune superioritatea şi, în timp, chiar numele, asupra masei de geţi[2].
Nu existenţa unor confreriixe "confrerii"de războinici – a căror tradiţie este prezentă în întreaga arie indo-europeană – este de contestat, şi nici măcar ipoteza că unele dintre aceste confrerii şi-ar fi luat numele de Daoi, Dahasau Dacixe "Daci"în sens de „lupi”. Dar textul lui Strabon xe Strabon \ieste cât se poate de clar. Strabon atribuie romanilor distincţia corelată dintre cele două nume latine ale Dunării, Istrosşi Danubiusxe Danubius, şi între cele două grupuri înrudite şi vorbind aceeaşi limbă – geţii în ţinutul dinspre gurile Dunării („pe care romanii îl numesc Istros”), iar dacii – în regiunile dinspre Pannoniaxe Pannonia, unde tot ei, romaniixe "romanii", numesc acelaşi fluviu Danubius. Probabil pe urmele lui Poseidonios, Strabon scrie explicit că deosebirea dintre geţi şi daci „dăinuie din vechime”, ek palaiou, şi că „geţii sunt cei care sălăşluiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar daciixe "dacii"sunt cei din partea opusă”, tanantia, „spre Germania şi spre izvoarele Istrului”[3].Strabon respectă această distincţie şi când vorbeşte despre Burebista, aner Getesxe "aner Getes", şi cu privire la deportarea din iniţiativa lui Aelius Catusxe "Aelius Catus", generalul roman din vremea lui Augustusxe Augustus, a celor 50.000 de somatadincolo de Dunărxe "Dunăre"e.
Autorii de expresie latină, de la Ciceroxe "Cicero"la Ovidiuxe Ovidiu \i, utilizează în genere şi ei numele de geţi, Getae, în unele cazuri probabil fiindcă acesta era, încă de la Herodotxe Herodot \i, etnonimul pe care erudiţii lor predecesori îl puseseră în circulaţie, sau, în cazul lui Ovidiu – care, silit de împrejurări, dobândeşte o cunoaştere directă a populaţiilor de la Dunărxe "Dunăre"exe "Dunărea" \t "See Istrul" \ia de Jos – fiindcă aşa îşi spuneau tracii pe care poetul i-a întâlnit în exilul lui tomitan. Etnonimul locuitorilor ţinutului ponticxe "pontic"în opera din exil a Sulmonianului este invariabil unul singur, Getae[4].În generaţia următoare, Lucanus deosebeşte mereu pe geţi de daci, chiar dacă îi aminteşte laolaltă ca pe o dublă primejdie simultană:„hinc Dacusxe "Dacus"premat, inde Getes” („aici ne împinge dacul, dincolo, geţii”)[5].
Abia Pliniu cel Bătrâxe "Plinius cel Bătrîn" \in, simplificând în excesxe exces, avea să scrie „Getae, Dacixe "Daci"Romanis dicti” („Geţii, pe care romaniixe "romanii"îi numesc daci”), dar până şi el, în imediata continuare a frazei abia citate, continuă prin a preciza că, „în părţile mai de sus, între Dunărxe "Dunăre"e şi Pădurea Hercinică, până la lagărele de iarnă de la Carnuntum, în Pannoniaxe "Pannonia", şi la hotarul cu germanii, câmpiile şi şesurile sunt ale sarmaţilor iazygi, dar munţii şi pădurile sunt ale dacilor”[6].
Utilizarea numelui de Daci –precumpănitor de către autorii latini – provine probabil din variante mai mult sau mai puţin oficiale ale unor rapoarte militare – Comentariilelui Caesarxe Caesar, Res Gestaexe "Res Gestae"Diui Augusti– sau din texte literare care se referă la evenimente strict contemporane. Etnonimul Getaecontinuă însă să fie utilizat distinct, mai ales cu referire la locuitorii ţinuturilor de la sud de Dunărxe "Dunăre"e, sau atunci când e evocată tradiţia erudită despre aceste teritorii de la sud de Carpaţi.
În mod aparent paradoxal, tocmai războaiele lui Domitianxe "Domitian"şi Traianxe "Traian"duc până la capăt echivalenţa între geţi şi daci, astfel încât evenimentele oficial numite „războaie dacice” vor fi evocate de Critonxe "Criton"într-o operă scrisă în greceşte cu titlul Getika. Datorită acestei opere, şi mai ales datorită Geticelorlui Dionxe Dion \idin Prusa, numele Getaixe "Getai"/Getaeajunge să denote nu o realitate etnică distinctă, ci ipostaza arhaică a poporului dac supus de Traian:abia acum, în pragul prefacerii lor decisive în daco-romani, putem vorbi în mod legitim de geto-dacixe "Dacia".
Ba modele de pietate şi asceză, ba exemple de desfrâu şi exces
Care sunt sursele care vorbesc despre daci?
Am consacrat un întreg volum înregistrării şi comentării acestor izvoare[7]. Sursele referitoare la geţi sunt destul de numeroase, dar derivă, aproape toate, chiar şi cele de la autorii creştini din sec. III-IV p.Chr., de la Herodot, care, în trei paragrafe ale cărţii a IV-a a Istoriilorsale, aminteşte despre geţii athanatizontes, „cei care practică rituri de nemurire”, şi care au încercat fără succes să i se opună lui Dareios[8]. În sec. II p.Chr., geţilor /dacilor li se consacră câteva scrieri a căror pierdere e cu atât mai gravă, cu cât au toate şansele să derive măcar în parte din observarea directă a populaţiei transdanubiene:Commentarii de bello Dacicoale lui Traian însuşi, Getikalui Criton, medicul de campanie al lui Traian, care l-a însoţit pe împărat în războaiele cu dacii şi şi-a publicat apoi însemnările;e posibil ca şi opera omonimă Getika– datorată marelui orator Dion din Prusa, contemporan şi el cu Traian şi cu războaiele acestuia – să conţină nu doar tradiţii preluate de la alţi autori, ci şi unele observaţii directe.
Cum sunt văzuţi dacii în istoria antică universală?
Depinde cine scrie aceste istorii. În Antichitate, geţii – uneori chiar şi dacii, dar în mult mai mică măsură – reprezentau pentru autorii care îi aminteau mai ales o paradigmă etică. În mod aparent paradoxal, ei treceau când drept modele de pietate şi asceză, când, dimpotrivă, ca exemple de desfrâu şi exces. Acest paradox derivă în ultimă instanţă din viziunea anticilor despre ţinuturile de la marginea lumii, considerate locul predilect al exceselor, fie în rău, fie în bine. În perioada post-antică, geţii, confundaţi cu goţii, erau prezentaţi ca strămoşi, rând pe rând, ai neamurilor germanice, dar şi ai vizigoţilor din Spania, apoi ai suedezilor sau ai saşilor din Transilvania.
Târziu, în secolul al XIX-lea, ei încep în fine să fie revendicaţi de naţiunile moderne formate în vechile vetre ale tracilor – românii şi bulgarii. Tratatele şi manualele elaborate de şcolile de cercetare aparţinând acestui spaţiu acordă şi azi o importanţă destul de mare antichităţilor getice şi dacice;arheologii din Europa mai cu seamă nu au încetat să studieze vestigiile civilizaţiilor tracice. În Occident însă, publicul larg, şi chiar o parte importantă a celui savant, nu acordă niciun fel de atenţie acestor probleme.
În 1924 încep primele cercetări arheologice sistematice
Cum şi când s-au efectuat în ţară principalele săpături legate de daci? Se mai sapă şi astăzi?
Respectând distincţia pe care am enunţat-o mai sus, voi spune că, după descoperirile din secolul al XIX-lea, din vremea lui Bolliac şi Odobescu, primele cercetări sistematice ale antichităţilor geticei se datorează lui Vasile Pârvan, care a condus şantiere mai ales pe linia Dunării şi în Dobrogea, multe continuate apoi de Ion Andrieşescu. Cercetările sistematice consacrate monumentelor dacicedin sudul Transilvaniei au fost şi ele iniţiate la îndemnul şi cu sprijinul lui Vasile Pârvan, de către secţiunea arheologică a Institutului de Antichităţi Clasice a Universităţii din Cluj şi secţia pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice (înfiinţată în martie 1921, ca urmare a Legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919).
În 1924, D.M. Teodorescu începe primele cercetări arheologice sistematice;organizează prima campanie de cercetări topografice arheologice în zona munţilor Orăştie. Obiectivul acesteia era „...cercetarea amănunţită în vederea unor viitoare explorări arheologice intensive, a importantelor şi până la un punct enigmaticelor ruine de aşezări şi întărituri antice de pe culmile munţilor din partea de sud a judeţului Hunedoara...”.În 1928 – tot sub auspiciile Comisiunii Monumentelor Istorice – sunt iniţiate primele cercetări sistematice în cetatea dacică de la Căpâlna, din colectivul de cercetare făcând parte C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, M. Macrea şi I. Berciu, iar între 1942 şi 1947, Universitatea din Cluj organizează o serie de cercetări la Costeşti şi Grădiştea Muncelului, sub conducerea lui Constantin Daicoviciu.[9]
După Al Doilea Război Mondial, Institutele de Arheologie ale Academiei Române de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, universităţile din aceste mari centre, precum şi numeroasele muzee naţionale ori judeţene au continuat an de an cercetările pre-şi proto-istorice pe o scară mult mai largă. În Munţii Orăştiei, unde arheologii de la Cluj au obţinut rezultate excepţional de interesante, s-au amplificat mult cercetările, ducând la descoperiri de o valoare deosebită;de exemplu, doar în 1954, s-au cercetat cetăţile de la Blidaru, Costeşti şi Grădişte/Sarmizegetusa Regia, precum şi zona din împrejurimile acestora. Dintre principalele descoperiri ale campaniei ar fi de amintit:dezvelirea aşa-numitei „terase cu oale pictate”, unde au apărut numeroase fragmente de ceramică dacică de lux pictată, vase de sticlă şi unelte de fier, dar şi celebrele fragmente din vasul cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILO, precum şi opt cuptoare pentru redus şi topit minereu. Cercetările – conduse multă vreme de Constantin Daicoviciu, urmat de Hadrian Daicoviciu şi apoi de Ioan Glodariu – au continuat cu mare intensitate până spre 1975, devenind apoi victime ale subfinanţării care continuă – dacă nu cumva chiar se agravează – până în zilele noastre.
„Regimul nu avea nevoie de ştiinţă, ci doar de propagandă”
Când şi unde au fost alocate cele mai importante fonduri pentru diferitele şantiere dacice? Care au fost principalele descoperiri exploatate în discursul comunist?
Anii de după război, din 1948 până către 1975, au fost cei mai „bogaţi” ani pentru cercetările de teren. Autorităţile politice aveau obiectivul de a rescrie istoria naţională în termenii materialismului istoric, şi pentru asta aveau nevoie să dovedească superioritatea culturii materiale, create de oamenii simpli, asupra culturii spirituale pe care o promovau mai cu seamă elitele;tot aşa, primatul istoriei economice şi sociale asupra celei politice era consonant cu descoperirile materiale oferite de arheologie. În fine, dar nu în ultimul rând, arheologia dacică sublinia importanţa populaţiei cucerite în vremea lui Traian de către „cotropitorii” romani. Anii ’70 sunt tot mai invadaţi de versiunea ceauşistă a acestei teze, de reînvierea curentului de exaltare a tradiţiilor traco-dacice, moştenit de naţional-comunişti de la legionari. Dar – alt aparent paradox – cercetarea ştiinţifică a vestigiilor dacice este tot mai puţin finanţată, ajungându-se ca, spre 1989, cercetările de pe toate marile şantiere arheologice să fie practic sistate din lipsă de fonduri. Regimul nu avea de fapt nevoie de ştiinţă, ci doar de propagandă.
Cum a apărut mitul dacilor?
Miturile referitoare la excelenţa moral-religioasă a geţilor, şi, prin extensie, a dacilor, sunt schiţate încă din a doua jumătate a secolului XIX – cu brio, de pildă, în câteva poeme postume ale lui Eminescu[10], dar se cristalizează mai ales în generaţia auditorilor lui Pârvan, şi anume nu atât la istoricii şi arheologii formaţi de acesta, cât printre tinerii filosofi, teologi sau literaţi influenţaţi de Pârvan. Extrema dreaptă intelectuală ajunge repede să afirme că elementul esenţial în etnogeneza românilor nu ar fi cel latin, ci doar cel traco-dacic, care ar fi fost vorbitor de latină înaintea romanilor înşişi[11]. În ciuda faptului că această teză s-a dovedit imposibil de demonstrat cu argumente ştiinţifice, ea continuă să fie vehiculată de tracomani de toate nuanţele, de la Iosif Constantin Drăgan la dr. Napoleon Săvescu.
Şi direct, dar şi prin intermediul „naşului” său în PCR, Ion Popescu Puţuri, Nicolae Ceauşescu este cu atât mai influenţat de tezele tracomane, cu cât ele răspundeau trufiei sale primare şi unui naţionalism elementar care îl anima sincer. La Institutul de Istoria PCR s-a aglutinat un nucleu agresiv filo-dacic şi mai ales anti-roman, ale cărui opinii pot fi regăsite în paginile publicaţiei oficiale a institutului, care, prin anii ’70, îşi extinde subit aria de interes, de la istoria contemporană la pseudo-preistorie şi pseudo-lingvistică traco-getică. În fapt, aşa cum sugerează şi Katherine Verdery[12], era vorba de o luptă pentru putere, în care Institutul de Istoria PCR voia să-şi subordoneze întreaga cercetare istorică din România.
„Epoca ceauşistă se distinge prin exaltarea regilor «geto-daci»”
Cum au fost exploataţi dacii în timpul lui Dej? Dar în timpul lui Ceauşescu? Şi cum au fost integraţi Burebista şi Decebal în discursul regimului, cu ce diferenţe?
Între 1948 şi 1958, o epocă pe care aş numi-o stalinistă acută, teoria prescria teza primatului maselor faţă de personalităţi, aşa că se putea vorbi doar de daci în timpul lui Decebalsau de geţi în epoca lui Burebista. La asta se adaugă şi un aspect mai rar invocat de istorici, anume tensiunile dintre şcoala arheologică şi istorică de la Cluj, dominată de personalitatea lui Const. Daicoviciu, şi restul arheologilor, mai ales cei bucureşteni. Daicoviciu susţinea că, încă din vremea lui Burebista, geţii devin o componentă secundară şi în ultimă instanţă asimilată de daci, al căror centru este încă de la începutul sec. I a.Chr. ansamblul din Munţii Orăştiei. Acest punct de vedere e contestat de Radu Vulpe, care localizează la Popeşti, în Muntenia, capitala tatălui lui Burebista, Argedava, menţionată într-o inscripţie greacă de la Dionysopolis;un deceniu mai târziu, Dumitru Berciu revendică aceeaşi dignitate pentru citadela de la Ocniţa, în Oltenia. Situaţia se va complica în anii ’80, când apare o inscripţie conţinând toponimul Argedava în Dobrogea, lângă Histria.
Epoca ceauşistă se distinge prin exaltarea regilor „geto-daci” şi a unităţii de limbă şi civilizaţie a acestora pe întreg teritoriul actual al României – şi, mai în şoaptă, mult dincolo de hotarele actuale ale statului român, până la Balcani, la Olbia (Odessa de azi) şi la Dunărea de mijloc. De aici şi ideea de a celebra cei 2050 de ani de la „întemeierea statului dac centralizat” cu prilejul Congresului Mondial de Istorie organizat la Bucureşti în vara anului 1980. Nu mai aduc în discuţie nici calcului extrem de şubred al anilor, nici lipsa de legitimitate a ambelor calificative ale acestui stat, care nu era nici centralizat, nici dacic. Festivităţile urmăreau nu cunoaşterea adevărului istoric – deloc lipsit de interes – ci un statut superior al României ceauşiste în ochii lumii savante.
Decebal nu a fost uitat nici el, dar figura lui era tragică, nu biruitoare. Ambii regi au avut parte de filme istorice datorate eternului Sergiu Nicolaescu, cu false reconstituiri care pot provoca ilaritatea, dacă nu chiar disperarea unui istoric. Ambii regi fac şi azi obiectul unor evocări fanatice în diferite medii, de la emisiuni TV la publicaţii diverse şi zeci de pagini de internet. Am trăit mult prea mulţi ani sub apăsarea ucazurilor istoriei oficiale ca să-mi doresc ca asemenea manifestări, chiar dacă nu au nicio bază ştiinţifică, să fie cenzurate. Îmi doresc însă ca, împreună, istorici profesionişti, scriitori, ziarişti şi istorici amatori, să convenim asupra unor reguli de bază ale argumentării care să nu lase atâta spaţiu pe mâna semidocţilor.
Numărul 222 al revistei Historia dezvăluie secretele militare ale dacilor: Cine erau războinicii și comandanții daci? Care erau și cum arătau armele și echipamentul armatei dacice? Care le era tactica de luptă și ce făceau cu prada de război? De ce credea împăratul Iulian că dacii erau cei „mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva”? Aflați din numărul 222 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 iulie – 14 august 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com.
[1]V.I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
[2]Mircea Eliadexe Eliade \i, Dacii şi lupiixe "lupii"(1959), DeZalmoxis a Gingis Khanxe Zalmoxis, pp. 11-29.
[3]Strab. 7.3. 12.
[4]Ouid. Trist.1.5.62;1.10.14;1.2.191;3.3.6;3.9.4;3.10.5;3.13.14;16;3.14.42;48;4.1.67;4.6.47;4.8.26;4. 10.110;5.1.1;46;5.2.68;5.3.8;11;5.5.28;5.7.11;13;5.7.52;5.10.38;5.12.10;5.13.1-2;5.3. 22;5.7.17;Ex Pont.1.1.2;1.2.77;108;1.5.12;62;66;74;1.7.2;1.8.6;15;1.9.45;1.10.32;2.1.9:2.2.67;2.7.1;31;2.10.30;50;3.2.37;3.4.91-92;3.2.40;46;103;3.5.6;28;45;3.7.19;3.9.132;4.2.2;21-22;4.3.51-52;4.4.7-8;20;48;4.8.84;4.9.78;4.10.2;70;4.13.18;19;4.14.14;4.15.40;v. şi Ronald Symexe Syme, Problems about Janus, 1979=Roman PapersIII, Oxford 1984, p. 1188;id. History in Ovid, Oxford 1979;Alexander Podossinov, Ovid’s Dichtung als Quelle für die Geschichte des Schwarzmeergebiets, (Xenia, Heft 19), Konstanz 1987.
[5]Lucan. Phars. 2.54, cf. 2.296.
[6]Plin. NH4.12.(25) 80.
[7]Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004.
[8]Zoe Petre, op. cit.;Dan Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului, Polirom, Iaşi, 2008.
[9]http://www.cimec.ro/Arheologie/Cetatile-Dacice-Muntii-Orastiei/intro.htm;H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 159-164.
[10]Zoe Petre, Le mythe de Zalmoxis, « AUB-ist. », 43, 1994, 23-35.
[11]V. cu detalii şi bibliografie Dan Dana, op. cit., pp. 293-417.