Naziștii și Islamul - Musulmanii care au luptat pentru Adolf Hitler

Autodisciplină, război în scop ideologic, anticolonialism. Acestea au fost principalele principii comune pe care naziștii le-au folosit în încercarea lor de a atrage de partea lor comunitățile musulmane arabe. Trecând peste încercarea zadarnică de a convinge Turcia să intre în război alături de naziști, Hitler a căutat să adune cât mai mulți musulmani în rândurile soldaților voluntari care au luptat pentru Germania nazistă.

În „Mein Kampf”, Adolf Hitler elaborează o scară a purității rasiale în care arabii și musulmanii sunt la penultimul nivel, ei trebuind să aibă doar un statut servil în societatea sa ideală. Nivelul cel mai de jos, după cum se știe, era reprezentat de evreii și țiganii care, în viziunea sa, trebuiau eradicați. Cu toate acestea, deoarece Orientul Mijlociu era în perioada interbelică un spațiu dominat de Anglia și Franța, naziștii au început să ia în considerare lumea arabă ca pe un eventual aliat într-un război împotriva acestor state. Astfel, în 1938 este tradus „Mein Kampf” în limba arabă, dar eliminându-se cu grijă teoria scării rasiale. La un an după începerea războiului, au fost exceptați de la discriminare iranienii, turcii non-evrei și arabii.

Politica în Orientul Mijlociu

Hitler a dorit să exploateze în primul rând sentimentele anticolonialiste care erau într-adevăr foarte puternice în rândul arabilor. A existat o propagandă nazistă accentuată în rândul arabilor și chiar se urmărea o invazie nazistă în zonă care avea scopul să „elibereze” popoarele stăpânite de puterile coloniale. Însă mai mult decât orice, Fuhrerul urmărea petrolul din Orientul Mijlociu, cu ajutorul căruia ar fi putut chiar să câștige războiul. Dacă Hitler ar fi avut sub control câmpurile petroliere din Iran și Irak, România n-ar fi avut rolul crucial pe care l-a deținut în alimentarea cu petrol a tancurilor germane.

De aceea, declarațiile lui Hitler au devenit din ce în ce mai elogioase la adresa religiei islamice. El se declarase anticatolic în mod categoric pentru că aceasta era o religie „slabă” și care accepta suferința, permițând înmulțirea evreilor în Europa pe parcursul secolelor și îmbogățirea acestora pe seama lor. În schimb, considera că islamul este o religie fermă, militaristă, potrivită unei societăți performante. Heinrich Himmler era de asemenea un admirator al principiilor islamice, declarând că promisiunea unui paradis atât de bogat după o moarte eroică era „limbajul pe care orice soldat îl înțelegea”. El considera că religia islamică creează soldații ideali, neînfricați și loiali. Astfel, liderii naziști au încercat să transforme Coranul într-un instrument politic, manipulând mai ales conceptul de „jihad”.

Statele Unite mai ales, se temeau foarte mult de un atac nazist al Orientului. În 1940, Germania ocupase deja Franța și domina o mare parte din Europa, iar lumea nu știa la ce să se aștepte în continuare. Se bănuia mai degrabă un atac în Africa de Nord și Orientul Mijlociu întrucât în acest spațiu aveau un oarecare interes și italienii. Din fericire însă, decizia Turciei de a rămâne neutră în al Doilea Război Mondial a făcut ca o intervenție a naziștilor în zonă să fie mult prea greoaie. Turcia avea o poziție strategică importantă și era în relații relativ bune cu Germania nazistă, iar orice mișcare greșită a germanilor în acea zonă putea să îi convingă pe turci să se mute în tabăra adversă. Chiar și așa, nu mulți s-ar fi așteptat ca Germania să prefere atacarea Uniunii Sovietice în detrimentul Orientului Mijlociu.

Voluntari musulmani în rândurile armatei naziste

Odată cu atacul Uniunii Sovietice, importanța musulmanilor în concepția nazistă s-a rezumat mai ales la potențialul militar. Statul atacat conținea un număr important de musulmani, Caucazul și Crimeea fiind cele mai vizate. Aici propaganda nazistă propaganda s-a bucurat de un mare succes pentru că sovieticii reprimaseră puternic orice urmă a cultului religios islamic. De acolo au fost recrutați câteva mii de soldați deosebit de fideli germanilor și dedicați cauzei.

Atitudinea naziștilor față de musulmani părea uimitor de deschisă. Pe frontul de Est, autoritățile naziste au ordonat repararea moscheilor, locurilor de rugăciune și a școlilor islamice distruse de către sovietici și i-a încurajat puternic pe aceștia să practice din nou ritualurile religioase. Concesiile naziștilor pentru trupele musulmane recrutate făceau chiar să închidă ochii la anumite practici care contraveneau legilor naziste. De exemplu, le-au permis să sacrifice animale de sărbătorile religioase, eliminând astfel legea protecției animalelor dată în 1933.

În Balcani s-a organizat divizia Waffen-SS 13 (foto sus) formată din soldați bosniaci, motivația acestora fiind lupta împotriva partizanilor comuniști care voiau formarea unei Iugoslavii comuniste. Aceasta a fost prima divizie Waffen-SS formată din nongermani și era formată majoritar din soldați bosniaci musulmani și câțiva croați catolici, în timp ce toți ofițerii erau germani sau iugoslavi germanofoni. O a doua divizie Waffen-SS musulmană, diviza 21 Skanderbeg, conținea majoritar albanezi musulmani, convinși de ideologia nazistă din același motiv: lupta împotriva comunismului. În total, aproximativ 70.000 de musulmani au luptat alături de Fuhrerul german în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Antisemitismul

Argumentul antisemitismului nu a convins foarte mulți musulmani, cu toate că exista convingerea că aceștia împărtășesc dintotdeauna o anumită aversiune împotriva evreilor. În unele locuri unde musulmanii au trăit laolaltă cu evreii în bună înțelegere au existat cazuri în care musulmanii chiar au protejat populația evreiască împotriva deportărilor și masacrelor naziste. Albania este un caz exemplar în acest sens, musulmanii albanezi salvând mai bine de 1000 de evrei de la exterminare. Acesta a devenit sigurul stat din Europa în care au existat mai mulți evrei după război decât înainte de război, populația evreiască crescând de la doar 200 la peste 2000 de persoane.

Singurul loc unde a funcționat propaganda antisemită în rândul musulmanilor a fost în Palestina, unde începuse deja un fenomen accentuat de migrație a evreilor zioniști înspre vechile locuri ale Israelului. Liderii politici locali, precum muftiul Amin al-Husseini al Palestinei cu care Hitler s-a întâlnit în 1941 (foto sus), promovau deja un discurs profund antisemit. Dar influența liderului religios palestinian nu era una foarte mare în rândul arabilor din restul Orientului, iar prea puțini musulmani l-au văzut pe Hitler ca pe un protector al Islamului. În final, s-a putut constata că au fost mai mulți musulmani care au luptat pentru Aliați decât pentru puterile Axei, fiind peste un milion de musulmani de partea învingătorilor războiului.

Sursă foto: Bundesarchiv Bild