Nasturii uniformelor militare - o «soluție» pentru înzestrarea Armatei Române
Armata română a intrat în cele două conflagrații mondiale ale secolului al XX-lea complet nepregătită. Dar dacă în cazul primei confruntări militare mondiale, liderii politici și militari avuseseră la dispoziție numai doi ani pentru a asigura pregătirea unei eventuale intervenții a României în conflict, în cazul celui de-al doilea război mondial, aceștia au beneficiat de mai mult de 20 de ani. Și totuși armata a fost la fel de nepregătită. Am putea exclama, laolaltă cu Hegel, că istoria ne arată că nu învățăm niciodată din istorie. De ce ar fi făcut excepție România?
Armata - folosită în luptele politice
Una dintre explicațiile care pot fi oferite pentru această întâmplare cu repetiție, în momente critice pentru neamul românesc, trebuie pusă pe seama felului în care s-a structurat gândirea politică a elitei românești în anii formării statului național modern. Marile momente care jalonează crearea și consolidarea statului român modern nu au fost rezultatul efortului militar.
Unirea din 1859 era o consecință a celebrei politici a „faptului împlinit“ și a unui context internațional favorabil, iar independența, deși armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se câștigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, unde marile puteri arătaseră prea puțină simpatie și înțelegere față de aspirațiile românești.
Astfel s-a creat convingerea că destinul României se decide printr-o diplomație abilă, activă, și nu printr-o consolidare a puterii armate. Starea și dotarea armatei române reveneau în discursul politicienilor cel mult ca pretext în lupta împotriva adversarilor politici. După încheierea Tratatului secret de alianță cu Germania și Austro-Ungaria (1883), armata română urma să fie, în timp de război, pentru regele Carol I, doar o anexă a trupelor austro-germane.
În memoriile sale, liderul liberal I.G. Duca încerca să-și explice dezinteresul manifest al regelui Carol față de armata română, după 1883. Acesta, spune Duca, „nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război, menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcțiune, armata noastră răspundea dorințelor lui. De ce să ne muncim și să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare, salvarea va veni tot de la ofițerii germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul și munițiile pe care germanii ni le vor trimite“.
De ce ar mira atunci că liderul Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza, obișnuia să spună că „armata nu rentează?“ Nici primul război mondial nu schimbase radical această percepție: Marea Unire din 1918 nu era rezultatul victoriilor militare decisive ale armatei române, ci consecința actelor de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și a eforturilor diplomatice la Conferința păcii și în primii ani interbelici.
Însă mai bine de 15 ani de la terminarea primului război mondial, guvernele care s-au perindat la cârma țării au contat aproape exclusiv pe diverse combinații diplomatice și aranjamente economice externe, în cadrul sau în afara Ligii Națiunilor și n-au acordat importanța cuvenită unor măsuri privind crearea unui potențial industrial – în general a unui potențial economic – care să asigure înzestrarea armatei cu tehnica de luptă și resursele economice corespunzătoare. La momentul critic, România s-a trezit singură, cu tratatele sale din perioada interbelică, admirabile, dar complet ineficiente, în fața unei Germanii victorioase pe plan european, gata de înțelegeri secrete cu Uniunea Sovietică.
Armata a vrut să lupte în 1940
Factorii de decizie militară, lipsiți de legitimitatea și aureola conferite de tradițiile îndelungate, de faptele de arme decisive pentru ființa statului, minimalizați și adesea ironizați în societate – prin asocierea cu celebrul Moș Teacă, chipul central al scrierilor lui Anton Bacalbașa, sau cu personajele din schițele lui Gh. Brăescu – nu au reușit să-i convingă pe politicieni de necesitatea dotării și înzestrării armatei pentru ca aceasta să poată fi capabilă să facă față principalei sale misiuni, mulțumindu-se să utilizeze canalele constituționale (reprezentantul din guvern, senatorii de drept), în deplină ascultare față de politicieni, chiar atunci când guvernele întâmpină serioase dificultăți în plata soldelor oștirii, așa cum se întâmplă în anii crizei economice cu Executivul condus de istoricul Nicolae Iorga (aprilie 1931– mai 1932), care, la intervenția regelui, a fost silit să demisioneze.
Armata română1, deși a vrut să lupte în vara anului 1940 pentru salvarea României Mari, a fost împiedicată de politicienii încrezători în splendoarea uniformelor de paradă și ridicol naivi în privința costului unui avion de luptă (N. Iorga, de pildă, fost prim-ministru, în cele două Consilii de Coroană din 27 iunie 1940) și a ratat astfel șansa de a putea fi socotită, prin jertfa sa, garanta existenței și continuității statului român întregit în 1918.
Spaima de un eventual război, care plutea în aerul unei Europe tot mai conciliante față de cerințele lui Hitler, i-a determinat pe liderii politici români, fie și în al doisprezecelea ceas, să acorde importanță cheltuielilor de înarmare. Astfel, numai în anul 1939 s-au cheltuit peste 25 miliarde de lei, sumă care echivala cu întregul efort financiar în acest sens din anii 1930-1938! Efort făcut în condițiile dificile ale sfârtecării Cehoslovaciei, un important furnizor de armament pentru România.
Țara arde și…
La 25 iunie 1941, la numai trei zile de la celebrul ordin privind trecerea Prutului de către armata română în vederea reîntregirii frontierelor, amputate în 1940, admirabila inventivitate românească părea să găsească soluția salvatoare la gravele probleme privind înzestrarea oștirii. Ea poartă semnătura generalului Iosif Iacobici, ministrul apărării naționale, care impunea, prin Ordinul General nr. 78 din 25 iunie 1941, ca nasturii de metal ai uniformelor militare, care tocmai fuseseră înlocuiți cu nasturi din piele (la timp s-ar putea spune!), să fie colectați de Arsenalul Armatei și, ca urmare a lipsei materiilor prime, să poată fi utilizați „pe această cale, într-o oarecare măsură, la înzestrarea Țării” și la „nevoile armatei”.
De remarcat că această colectă printre ofițeri și subofițeri urma să fie riguros monitorizată, unitățile militare fiind nevoite să țină evidența numărului de nasturi donați de fiecare în parte, astfel încât, desigur, orice sabotare a procesului înzestrării armatei să fie pe deplin prevenită! Ordinul general al ministrului apărării naționale trebuia adus la cunoștința tuturor cadrelor militare, obligate să semneze pentru confirmarea aflării acestor dispoziții.
Ministerul Apărării Naționale Cabinetul Ministrului
Ordin General
Nr. 78 din 25 iunie 1941
Prin modificările aduse uniformei ofițerilor și subofițerilor, nasturii de metal au fost înlocuiți cu nasturi de piele de culoarea fondului.
În urma acestei măsuri, fiecărui ofițer și subofițer i-a rămas un număr de nasturi care, prin natura lor, nu mai pot fi folosiți nici pentru echipamentul militar, nici pentru alte nevoi.
În situația actuală, când lipsa multor materii prime se face tot mai simțită și având în vedere că metalele, în special, constituie unul din materialele importante necesare armatei,
Ministerul Apărării Naționale apelează la toți ofițerii și subofițerii activi și de rezervă, pentru a dona gratuit, în folosul oștirii, toți nasturii de metal deveniți inutilizabili, indiferent care ar fi forma, culoarea sau starea lor, contribuind, pe această cale, într-o oarecare măsură, la înzestrarea Țării.
Strângerea acestor nasturi se va face pe unități și apoi pe garnizoane, care, la rândul lor, îi vor expedia prin colet poștal sau prin delegați ocazionali la A.P.A. a Arsenalului Armatei București, după ce în prealabil se va stabili cantitatea în kilograme. Arsenalul va confirma primirea materialelor expediate.
Pe măsura trimiterii nasturilor la Arsenal, garnizoanele vor raporta direct Subsecretariatului de Stat al Înzestrării și Administrației Armatei – Direcția Industriei de Război – cantitatea trimisă, în bucăți și în kilograme (exemplu: 5.000 bucăți în greutate de …. kg).
A.P.A. a Arsenalului Armatei va sorta acești nasturi pe categorii de metale, după care se va stabili destinația ce li se poate da pentru nevoile armatei.
Unitățile vor ține o evidență strictă a numărului de nasturi donați de fiecare ofițer sau subofițer.
Prezentul ordin va fi adus la cunoștința tuturor ofițerilor și subofițerilor din subordine, sub semnătură.
MINISTRUL APĂRĂRII NAȚIONALE
General de Corp de Armată Adjutant
Notă
1. Am aici în vedere majoritatea militarilor, însă la nivelul factorilor de decizie militară s-a subliniat, cu prilejul celor două Consilii de Coroană din 27 iunie 1940, că România nu este în măsură să se bată pe mai multe fronturi și să reziste prea mult timp. Acest punct de vedere a fost exprimat de generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, și generalul Ioan Ilcuș, ministrul apărării naționale. Decizia politicienilor a fost influențată și de atitudinea celor doi generali.