Muntele Athos, istorie și legendă

Legenda și misterele învăluie istoria Muntelui Athos. Situată în Grecia, pe „degetul de răsărit” al Peninsulei Calcidica din Marea Egee, peninsula atonită se întinde de la nord-vest la sud-est pe o lungime de circa 30 km și o lățime între 6-12 km, având o suprafață de aproximativ 340 km2. Întreaga peninsulă este străbătută, de-a lungul, de o culme muntoasă, al cărei vârf principal se ridică la 2033 m deasupra mării. Pelasgii și elenii sunt cei mai vechi locuitori ai zonei egeene, iar primele știri despre Athos le întâlnim în poemele lui Homer (în Iliada – Cântul XIV, 224).

Muntele Athos și Imperiul Bizantin

Începuturile vieții monastice în Athos ar putea data din vremea împăratului Constantin cel Mare. Primii anahoreti s-au grupat în jurul unor înțelepți, formând cele dintâi comunități monastice în secolele V-VI. Este discutabil dacă împăratul Constantin Pogonatul ar fi luat, în anul 670, hotărârea ca Athosul sa aparțină monahilor, dar sigur că, în 885, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul a declarat independenta Athosului și l-a trecut sub stăpânirea călugărilor aflați acolo.

Datorită luptelor iconoclaste din secolele VIII-IX, multi monahi s-au refugiat din Imperiul Bizantin, la Athos. Printre ei s-au aflat Petru Athonitul și Pavel Xiropotamitul. Secolul X este decisiv pentru organizarea Athosului ca o republica monahală sub suzeranitatea Imperiului Bizantin.

Doi oameni ași pun amprentele pe destinul acestui teritoriu: Avramie din Trapezunt – localitatea natala a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, și Nicefor Focas. Camarazi de arme și buni prieteni, au lucrat împreuna pentru Biserică. Avramie a renunțat la armată, s-a călugărit și s-a retras în Athos, devenind organizatorul monahismului athonit și fiind cunoscut sub numele Athanasie Athonitul.

Generalul Focas a devenit împărat (963-969) și l-a ajutat pe Atanasie la construirea celei mai vechi mănăstiri de la Athos, cunoscuta sub numele de Marea Lavra sau Lavra Sfântului Atanasie. Atanasie a dat o noua organizare monahismului athonit printr-un Canonicon care impunea: renunțarea la stilul idioritmic în favoarea celui chinovial; supunerea tuturor călugărilor unui protos cu drepturi mai mari decât ale unui simplu stareț; nicio vietate de sex feminin nu are voie sa intre pe teritoriul Athosului; organizarea comunității monahale ca independentă de orice autoritate bisericească sau laică. Aceasta organizare a produs nemulțumirea călugărilor adepți ai idioritmiei.

Împăratul Ioan Tzimiskes i-a împăcat în anul 970 prin aprobarea măsurilor unui tipicon (I), care îngăduia ambele stiluri și reorganiza comunitatea monahală: fiecare mănăstire este condusă de către un egumen; toți egumenii se întâlnesc o dată pe an într-un areopag monahal în Caries (Karyes, Kareya), localitatea care devine oficial capitala Athosului; în fruntea areopagului este un protos, numit de împărat și hirotonit de patriarhul din Constantinopol, având jurisdicție civilă și bisericească asupra întregului Athos.

Atanasie a îngăduit venirea călugărilor greci, bulgari, sârbi români, ruși georgieni, chiar și a celor latini, călugării și credincioșii din orașul italian Amalfi clădind pe Athos mănăstirea Amalfitenilor. În anul 1046, împăratul Constantin al X-lea Monomahul a aprobat un nou tipicon (II), prin care se restrâng libertățile idioritmicilor porniți pe acumulare de averi. Acum se folosește pentru prima data oficial denumirea de Sfântul Munte. Împăratul Constantin al X-lea Ducas, în anul 1060, a reconfirmat autonomia Athosului și a oprit accesul femeilor, copiilor, eunucilor și animalelor de sex feminin.

Latinii și otomanii Asupra

Athosului s-au abătut invaziile pastorilor vlahi, piraților și cavalerilor cruciați. După cucerirea Bizanțului de către latini (1204), Athosul ajunge sub autoritatea bisericească a episcopului latin de Tessalonic. Urmează un șir de conflicte cărora le pune capăt tarul vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea, care în 1234 a rupt orice legătura cu Biserica Romei și a pus Athosul sub jurisdicția patriarhului bulgar din Tîrnovo.

În 1250, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut din nou deplina autonomie a Athosului. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a încheiat la Lyon, în 1274, o înțelegere de unire cu biserica Romei, cu care athonitii nu au fost de acord. În 1276, împăratul a întreprins o expediție de pedepsire ucigând sute de monahi și dărâmând numeroase mănăstiri, dar fără a reuși sa le înfrângă rezistenta.

Între 1307- 1309, mercenarii din Catalonia au produs noi jafuri și distrugeri, încât numărul mănăstirilor a scăzut la 100 fata de 300, câte erau cu 100 de ani mai devreme. În 1313, athonitii i-au izgonit pe călugării latini. În deceniile următoare, Athosul ajunge sub o scurta stăpânire sârbă și continua rezistenta împotriva încercărilor Patriarhiei de Constantinopol de a introduce Sfântului Munte sub jurisdicția Episcopiei de Ierisos.

În 1392, patriarhul Antonie a redat Athosului deplina autonomie. În 1406, împăratul Manuil Paleologul aproba un tipicon (IV), care accentuează idioritmia, instituie un consiliu de 15 călugări pentru conducerea mănăstirilor și menține protosul.

În 1430, Athosul a intrat sub dominația Imperiului Otoman. Sultanul Murad al II-lea i-a acordat autonomie și privilegii, confirmate mai târziu de Mahomed al II-lea în semn de respect pentru ca Sfântul Munte a acceptat supunerea fata de Poarta mai înainte de căderea Constantinopolului. Niciun musulman nu avea dreptul sa calce acolo, cu excepția unui aga care asigura relațiile diplomatice între sultan și conducerea comunității monahale de pe Athos. Au existat chiar și sultani care au ajutat mănăstirile, așa cum o demonstrează pomenirea lui Selim I între ctitorii mănăstirii Xiropotamu.

Cu timpul, turcii au început sa pretindă mănăstirilor anumite contribuții în bani. Au fost cazuri când acestea n-au putut plăti suma cerută și sultanii au ordonat confiscarea metodelor athonite, răscumpărate în dese rânduri cu bani romanești. Între secolele XV-XIX, românii au fost cei mai generoși binefăcători ai Grădinii Maicii Domnului, cum i se mai spune Athosului.

Cu ajutorul voievozilor, mitropoliților, episcopilor și al celorlalți credincioși din Țara Româneasca și Moldova sau zidit biserici noi, turnuri de clopotnițe, turnuri de apărare, paraclise și chilii, s-au reparat mănăstiri, s-au trimis bani și daruri. Domnii români au dăruit mănăstirilor athonite veniturile unor mănăstiri și metoace bogate, sate și moșii întinse, păduri, țarini, podgorii, vămi și altele.

Idioritmia (formă de organizare monahală în care călugării duc o viață liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii etc) și creșterea bunăstării mănăstirilor le-a accentuat independența, încât, pe la 1660, instituția protosului a dispărut și conducerea Athosului revine comisiei de egumeni. În 1783, un nou tipicon (VI), semnat de patriarhul Gavriil, impune revenirea la stilul chinovial și reorganizează conducerea comunității, încredințata unei epitropii formate din 4 epistati (întâistătători), aleși pe o perioadă de un an dintre cei 20 de delegați ai mănăstirilor mari.

Subiect de drept internațional

În secolul XIX, Sfântul Munte trece prin grave crize. Între 1822 și 1828 este ocupat militar de turci și doar intervenția Rusiei îl salvează de la distrugere. În 1833 pierde venituri datorita secularizării a peste 400 de mănăstiri de pe teritoriul Greciei. În 1863 are loc secularizarea averilor mănăstirești în România și Athosul pierde o altă importantă sursă de venituri.

La Congresul de la Paris din 1856, Athosul atrage atenția Marilor Puteri europene, iar la Congresul de la Berlin, în 1878, devine subiect de drept internațional. Tratatul de la Berlin, în art. 62, preciza:

„Monahii de la Athos, oricare ar fi locul lor de origine, vor continua sa fie protejați în proprietățile și privilegiile de până acum și se vor bucura fără nicio excepție de deplina egalitate a drepturilor și a beneficiilor”.

Aceasta era o recunoaștere a autonomiei și caracterului interortodox al Sfântului Munte.

Stăpânirea otomana asupra Athosului se menține până în 1912, când începe primul război balcanic. La 2 noiembrie 1912, armata greacă ocupa Athosul. Pacea de la Londra (30 mai 1913) pune Athosul sub ocupație militara internațională.

Pacea de la București, din 10 august 1913, nu menționează Athosul, dar stabileste o linie de demarcație între Grecia și Bulgaria prin care acest teritoriu este atribuit Greciei. Protocolul semnat la Conferința ambasadorilor Marilor Puteri la Londra, în noiembrie 1913, declara Athosul republica independenta și autonomă.

Regatul grec a profitat de începerea Primului Război Mondial, care a împiedicat Marile Puteri sa reglementeze definitiv statutul Sfântului Munte, expulzând peste 1.000 de ruși. În timpul Primului Război Mondial, Athosul a fost ocupat de militari francezi și ruși. În vara lui 1917, intra din nou sub controlul statului grec.

Tratatul de la Sèvres

Tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, prin art. 13, impune Greciei respectarea autonomiei Athosului:

„Grecia se angajează să recunoască și să mențină drepturile tradiționale și libertățile de care se bucurau comunitățile mănăstirești ortodoxe ale Sfântului Munte, în conformitate cu hotărârile art. 62 al tratatului de la Berlin, din iulie 1878”.

Aceeași obligație a fost asumată de Grecia și prin tratatul semnat cu Turcia la Laussane, în 24 iulie 1923. La presiunile statului grec, o comisie alcătuita din 5 călugări greci de la Athos a alcătuit un statut de organizare a Sfântului Munte, în 188 de articole. Statutul a fost semnat de reprezentanții a 19 mănăstiri mari, întruniți în adunarea extraordinara la Caries, la 10 mai 1924.

Conducerea mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon l-a respins și, conform tradiției, statutul n-ar fi trebuit sa intre în vigoare. Prin abuz, în hotărârea de adoptare a acestui statut se precizează că a fost acceptat de toate cele 20 de mănăstiri, situație confirmata prin aprobările date de patriarhul de Constantinopol și, ulterior, de statul grec prin decretul din 16 septembrie 1926.

Printre dispozițiile care erau contrare tradiției athonite sunt cele prin care: se anulează independenta schiturilor, chiliilor și colibelor, declarându-le dependințe ale mănăstirilor istorice; se fixează odată pentru totdeauna numărul mănăstirilor istorice la 20; declara pe toți monahii athoniti, cetățeni greci; se interzice depășirea numărului de 6 monahi la o chilie. Grecia ași extinde suveranitatea deplina asupra Athosului prin Constituția din 22 septembrie 1926, cu dispoziții preluate din sus-amintitul statut, care afectează autonomia Sfântului Munte chiar și în chestiuni ce țin de problemele bisericești:

„Art. 109: Peninsula Athosului, începând de la Megali Vigla și mai departe, formând cadrul Muntelui Athos, constituie, potrivit vechiului sau statut privilegiat, o regiune prevazuta cu autoguvernare în statul grec, a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne întreagă. Din punct de vedere spiritual, Sfântul Munte se găsește sub jurisdicția imediata a Patriarhului ecumenic. Toți cei care se retrag acolo primesc naționalitatea greacă din momentul în care sunt admiși ca novici sau călugări, fără alta formalitate.

Art. 110:…Se interzice categoric orice modificare a sistemului administrativ, atât în ce privește numărul mănăstirilor din Muntele Athos, cât și privitor la regula ierarhică sau raporturile cu așezămintele dependente.

Art. 111: Regulamentul amănunțit al Muntelui Athos și al funcționarii sale rezultă dintr-o charta constituționala a Sfântului Munte, alcătuita și votată de cele 20 de mănăstiri, cu colaborarea reprezentantului Statului și ratificata de Patriarhul ecumenic și de Camera grecilor. Observarea riguroasa a statutului Sfântului Munte este încredințată - în ce privește latura spirituală supravegherii supreme a Patriarhului ecumenic, iar în ceea ce privește partea administrativă, supravegherii Statului, căruia îi aparține exclusiv menținerea ordinii și a securității publice.

Art. 112: Puterile conferite Statului prin articolele 109 și 111 sunt exercitate de un guvernator, ale cărui drepturi și îndatoriri vor fi fixate de o lege, împreuna cu puterea judecătorească exercitata de către autoritățile mănăstirești și de sfânta comunitate, precum și de înlesnirile vamale și fiscale acordate Muntelui Athos”.

Prin aceste măsuri, statul grec a anulat în fapt autonomia Athosului, și-a depășit drepturile ce-i reveneau ca stat mandatar asupra teritoriului athonit, pe care îl tratează ca pe un teritoriu anexat și supus deplinei suveranități a Greciei. De aceea, pentru a salva aparentele, administrația Athosului nu a fost inclusă în cadrul administrației comune de stat, ci a fost trecuta în sarcina Ministerului de Externe.

În toate schimbările pe care le-a suferit Constituția Greciei de-a lungul anilor, prevederile adoptate în 1926 au rămas neschimbate în privința Athosului.

În ziua de azi...

Astăzi, organul suprem al Muntelui Athos este Comunitatea celor 20 de stareți sau Chinotita, cu sediul în Careia, capitala administrativa. Primele cinci mănăstiri: Lavra, Vatopedu, Iviru, Hilandaru și Dionisiu au dreptul să-l aleagă, dintre cei 20, pe starețul care va ocupa funcția de Protos al Sfântului Munte.

Chinitita are dreptul sa judece conflictele grave din Athos, hotărârile sale având putere de lege. Alt organ de conducere a Muntelui Athos este Sfânta Epistasa formata din cinci delegați aleși anual de mănăstiri. Epistasa are rolul de organ executiv, punând în practica hotărârile Chinotitei.

Sfântul Munte are drapel propriu: un steag bizantin pe fond galben, cu vulturul bicefal ținând în gheare sabia, simbol al dreptății, și globul cu crucea pe el, semnificând biruința creștina prin credința.

La Careia are sediul și reprezentantul statului grec, guvernatorul civil care face legătura între organele bisericești ale Athosului și guvernul Greciei. Guvernatorul este numit pe timp de patru ani și are la dispoziție un număr de militari și polițiști cu care asigura paza și ordinea.

Numărul turiștilor care pot vizita Sfântul Munte este strict reglementat și condiționat de obținerea unui permis de acces eliberat de către Directorul Bisericilor din cadrul Ministerului elen al Afacerilor Externe sau de către Directoratul de Afaceri Civile pentru Grecia nordica de la Salonic. Istoria multiseculara a Athosului, împletită, pe alocuri, cu istoria românilor are o încărcătură spirituală unică. Fiecare loc este plin de sfințenie și are istoria sa aparte.

Patria monahismului ortodox, Sfântul Munte adăpostește unul dintre cele mai mari tezaure de spiritualitate, arta și cultura din întreaga lume creștină.