Moştenirea lui Alexandru cel Mare

De obicei, rezultatul campaniilor marelui cuceritor îl găsim sub denumirea preţioasă de ‘moştenire’. Să aruncăm şi noi o scurtă privire asupra câtorva dintre aspectele definitorii ale acestei moşteniri.

La moartea lui Alexandru, imperiul său se întindea pe teritoriul care aparţinuse ahemenizilor. De altfel, există asemănări între expediţiile lui Alexandru şi cele ale lui Dareios, atât în partea de vest la Egipt, cât şi în cea de est spre India. Dar stăpânirea macedoneană era pe cât de vastă, pe atât de fragilă, iar Alexandru nu izbutise să ofere o bună organizare pentru ceea ce cucerise.

Teritoriile aparţineau în teorie regelui, în virtutea dreptului lăncii, dar în practică lucrurile se complicau. Astfel că întâlnim în imperiul lui Alexandru zone de administrare satrapică, sub directa sa autoritate, zone conferite unor şefi locali unde autoritatea regelui se manifesta indirect şi cetăţile greceşti din Asia care aveau un statut similar cu cele europene. În prima categorie de teritorii se păstrează administraţia persană, numai că în funcţii de conducere apar macedonenii. Satrapii îşi menţin puterea militară doar în provinciile occidentale, aflate în mai mare pericol de revoltă. Teritoriile guvernate indirect, de pildă Cappadocia, Armenia sau Bythinia, au obligaţia de a duce o politică favorabilă regelui şi uneori de a furniza contingente militare. Oraşele feniciene îşi păstrează guvernarea, mai puţin Sydon-ul, iar în ceea ce priveşte India, aceasta este organizată în trei satrapii, cu structura de frontieră preluată de la ahemenizi.

Statut ambiguu au şi cetăţile greceşti, considerate ‘aliate’ ale Macedoniei. Grecii din Liga Corinthică susţin financiar campaniile asiatice, dar după 330 a.Hr. nu li se mai permite participarea la cuceririle macedonenilor. Liga abia dacă a fost invocată de două ori, în 332 când insula Chios este redată oligarhilor şi în 331 când synedrion-ul trebuie să hotărască soarta Spartei învinse de Antipatros. În 324 Alexandru le va permite proscrişilor întoarcerea în cetăţile de baştină, precum şi restituirea proprietăţilor, ceea ce va provoca un şir de tensiuni după moartea sa.

Cum a încercat Alexandru să menţină controlul asupra imensei stăpâniri? Prin înfiinţarea de noi oraşe, cu funcţie militară şi economică. Alexandriile (Egipt. Arat, Arachosia, Drangiana, Caucaz), precum şi multe alte colonii militare şi fortăreţe, supravegheau atât interiorul frontierelor, cât şi barbarii de dincolo de ele. Din punct de vedere economic, Alexandru a dorit menţinerea la acelaşi nivel a producţie agricole şi a schimburilor comerciale, asta mai mult din considerente militare. Departe de a întreprinde o politică economică globală, aşa cum s-a vorbit uneori anacronic chiar despre ‘colonialism’, Alexandru a fost în primul rând interesat ca impozitele să fie strânse în mod regulat, tot în vederea alimentării armatei. Cât despre politica monetară, activitatea de emitere care începe la Tars în 333 nu intenţionează să elimine complet monedele locale, mai mult, în unele zone precum Babilonia nu se renunţă nici măcar la troc.

În cadrul societăţii, prea multe nu se schimbă la nivelele de jos. Statutele juridice şi sistemul fiscal ahemenid se păstrează. Singura categorie cu care Alexandru doreşte să intre în dialog este, bineînţeles, aristocraţia locală din imperiu. Aceasta este în continuare promovată în structuri de conducere, dar cu prudenţă şi nu mai are acces la funcţiile militare, monopolizate de macedoneni. Alexandru va încerca să asimileze zonele cucerite prin recrutarea a 30.000 de tineri iranieni din satrapiile orientale pe care vrea să-I antreneze şi să-I integreze în falanga macedoneană.

În acelaşi scop încheie şi căsătoriile de la Babilon, care aveau să producă noi generaţii fidele noului regim. Oraşele şi cetăţile din peisajul persan, populate în bună măsură cu veterani macedoneni, întăreau şi ele spiritul european în teritoriu prin inserarea propriilor structuri de civilizaţie şi mentalitate. Grosso modo, am tinde să credem că a fost vorba mai mult despre o încercare de asimilare decât de fuziune.

Sursele greceşti vorbesc adesea despre cum a fost Alexandru primit ca un eliberator în Egipt sau Babilon, numai că tăbliţele cuneiforme nu pregetă în a-l numi un distrugător şi un invadator. Alexandru s-a preocupat foarte mult de cultele orientale, pe care a încercat să le integreze în ideologia sa, pentru că era mult mai uşor să se apropie de popoarele nou cucerite dacă folosea un limbaj simbolic familiar. Era o strategie de legitimare a învingătorului.

Sincretismul ideologic pare mai vizibil în instituţia regală. Alexandru, în spiritul vechilor eori greci, este conducătorul armatei învingătoare, dar şi ridicătorul de ziduri, eliberatorul şi protectorul. Despre puterea regală ca sursă a dreptului vorbesc Aristotel şi Isocrates chiar în secolul al IV-lea. Alexandru o pune în practică. Totodată, baterea monedei rămâne un atribut regal. În ceea ce priveşte vestimentaţia, casca de luptă, diadema sau coroana duc cu gândul la atleţii învingători, dar veşmântul de purpură, precum şi ceremonialul de curte sunt împrumutate din Orient.

Anturajul regal are o importanţă aparte, aici întâlnim nu doar lideri politici şi militari, ci şi oameni de cultură, o caracteristică ce se va perpetua şi în regatele elenistice. Garda personală a regelui, alcătuită din 10 membri, va deveni un veritabil stat-major. Cancelaria regală în frunte cu Eumenes se va organiza şi ea sistematic după 323. Armata va rămâne de factură macedoneană, dovadă fiind şi soarta celor 30.000 de iranieni care trebuie să se adapteze structurii sale. Ceva însă tot preia Alexandru de la perşi, şi anume funcţia de hiliarchos, la origine comandant a 1000 de soldaţi care îl păzeau, dar cu timpul va căpăta şi alte atributii precum recrutarea şi lăsarea la vatră.

Aceste câteva exemple, cu consecinţe doesebite în cursul timpului, probează difuziunea culturii greceşti într-un spaţiu foarte larg, proces despre care se discuta încă din secolul al XIX-lea, denumit de Droysen elenism.

Bibliografie:

Gramatopol, M., Civilizaţia elenistică, Bucureşti, 1974;

Piatkowski, A., Istoria epocii elenistice, Bucureşti, 1996.