Moromeţii 2. Un film despre timpul când „oamenii se făcură parcă mai mici”

În anul acesta cu atâtea semnificaţii românii primesc un cadou cum nu se poate mai inspirat: continuarea poveștii Moromeților. Era 28 septembrie 1987 când, pentru prima oară, ecranul din cinematograful comunist se umplea de ceață și întrebarea lui Ilie Moromete – retorică, cu iz de profeție – rămânea în mintea românilor: „Niculae, unde mergem noi, domnule?” După trei decenii de aşteptare, „Moromeţii 2” le dezvăluie românilor destinul celui din urmă țăran. E anul Centenarului și ne întoarcem în punctul în care timpul și-a pierdut răbdarea cu oamenii. 

Întâi de toate, o certitudine: romanul lui Marin Preda imortalizează satul românesc autentic. Căci dincolo de basme și legende cu origini peste mări și țări, povestea Moromeților nu o poate adjudeca nimeni – e parte din identitatea românească. Micro-universul lor din Siliștea-Gumești este o lume despre care cu toții am învățat la şcoală, dar pe care prea puțini o cunoaștem. Primul volum al romanului semnat de Marin Preda a apărut în 1955 – atunci o carte despre viața recentă, dar care părea smulsă dintr-o istorie îndepărtată. Ecranizarea, realizată 32 de ani mai târziu, este desăvârșită. Prin pelicula alb-negru a lui Vivi Drăgan, regizorul Stere Gulea a imortalizat lumea Moromeților. Exact așa – i-a acordat caracterul nemuritor.  

„Căutări, căutări nesfârșite de imagini”  

Facem un arc peste timp. E tot toamnă, nu mai suntem în comunism, dar încă ne întrebăm „Unde mergem noi, domnule?”. „Moromeții 2” face ca așteptarea să fi meritat. De această dată, spectatorii trebuie să știe că nu este o simplă ecranizare, ci o împletire a trei părți din Marin Preda: cel de-al doilea volum al romanului Moromeții, autobiografia din Viața ca o pradă și parte din publicistica scriitorului postbelic.

 Avem privilegiul să rupem pentru o secundă magia și să trecem dincolo, în universul Moromeților. Ghid ne e Cristian Niculescu, scenograf și profesor la Universitatea Națională de Arte din București. Preț de două ore am văzut cum s-a clădit tot românescul filmului, de la sat la capitală. Înșirând fotografie după fotografie, satul lui Moromete a fost supus unei disecții. În final, scenograful avea să ne destăinuie – poate neintenționat – secretul construirii unei lumi, de la zero: „Căutări, căutări nesfârșite de imagini”.

Oamenii sunt, într-adevăr, doritori de nou, dar acum pornim de la ideea că le-a fost dor de familia Moromete și că, implicit, vor să știe ce s-a mai întâmplat. Așa că satul e decorul central al poveștii noastre. Siliștea-Gumești? Nu, Talpa. Un sat din Teleorman, la 30 de kilometri de locul natal al lui Marin Preda. Pentru filmarea noii pelicule, echipa s-a întors astfel la Talpa, acolo unde s-a turnat și primul „Moromeţii”. „Nu s-a filmat la Siliștea pentru că este invadată de tot felul de elemente moderne – probabil că și în timpul filmărilor pentru primul Moromete era la fel. Siliștea este un fel de centru... Cât despre casa natală a lui Marin Preda, e degradată și complet modificată – pridvorul este închis cu geamuri”, motivează alegerea locului (de acum, de atunci) Cristian Niculescu.

Întoarcerea la Talpa, în casa (de-acum) abandonată 

Casa lui Ilie Moromete, aşa cum o reconstituie cu detalii Marin Preda, este simbolică pentru peisajul rural al perioadei de dinaintea comunismului. Cu pridvor lung, de obicei cât ține partea din față. Acolo își adăposteau țăranii, de soare sau de ploaie, floarea-soarelui sau tutunul. Vara, când era prea cald, pridvorul ținea loc și de dormitor. Și două scări ce legau ograda de casă, abia cât să faci jumătate de pas.

La zece ani de la fuga băieților cei mari la București, îl vom mai găsi pe Ilie Moromete stând pe pragul prispei, pufăind din țigară, încercând parcă să scoată din el toate grijile odată fumul? Asta rămâne de văzut, dar casa... Ei bine, timpul n-a iertat nici casa. „Am filmat în aceeași casă, dar era o casă abandonată de 30 de ani, practic. Nici înainte de primul film nu era locuită, proprietarii muriseră și erau niște moștenitori, dar oricum era într-o stare mult mai bună în ’86. Şi de atunci, din ’86, până în zilele noastre, casa a fost abandonată. Nu mai era nicio anexă. Înțeleg că acum 30 de ani, tot ce am văzut în film exista deja în curtea respectivă. Dar acum tot lotul ăsta pe care e casa era o mică pădurice – crescuseră tot felul de oțetari, corcoduși în special. Şi casa era expusă complet, nu mai existau uși sau ferestre”, povestește scenograful.

Unde nu e decor nu e nici film – asta e știut. Iar reconstituirea implică de cele mai multe ori un efort fizic epuizant. Filmările pentru „Moromeții 2” au început în vara lui 2017, dar echipa lui Cristian Niculescu a fost acolo cu un an înainte. Căci casa părăginită, aflată într-o mică pădure – şi în curtea căreia crescuse tot o pădure, dar de corcoduşi –, trebuia să redevină casa Moromeţilor, cu toate elementele definitorii. Reconstituirea spaţiului a fost complexă şi minuţioasă – şi a presupus numeroase dificultăţi. Cristian Niculescu povesteşte: „Recuperarea casei a însemnat un efort nu atât creativ, cât constructiv. Casa era plecată așa, pe spate, trebuia adusă la orizontală și, practic, refăcuți pereții ca să putem folosi interiorul. Și, apoi, am regândit ograda, să fie altă configurație de grajduri, anexe, bucătărie de vară ș.a. Am făcut fântâna și un grajd. Nu mai era nici gard, erau doar câteva lemne. Nu este însă o schimbare majoră în comparație cu primul film – casa, ograda sunt tot în spiritul locului. Şi să nu uităm că au trecut zece ani între cele două acțiuni”.

„Asta e plăcerea cinemaului: că poți să inventezi lumi de genul ăsta” 

Pentru „Moromeţii 2”, regizorul Stere Gulea alege timpul cel mai greu: cel al tranziției. Este perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, anii ’45-’46, când omul bâjbâie în întuneric, încercând să nu dispară, atât el ca ființă, cât și lumea lui exterioară. Iar noi ştim încă din primul film că viața lui Ilie Moromete începuse să piardă în fața arbitrarului, startul fiind dat de tăierea salcâmului.

Noul film este plasat parcă mai aproape de oamenii de azi, căci Poiana lui Iocan, locul simbol al dezbaterilor politice de rând, nu mai există. Ţăranii din satul Moromeților își mută dinamica în centrul satului, la primărie, la cârciumă. Dar schimbarea aceasta a atras după sine alte dificultăţi, căci în satele de câmpie se mai găseşte cu greu astăzi un astfel de centru. Scenograful îşi aminteşte procesul de căutare: „Noi aveam nevoie de un loc în care să configurăm centrul satului, lucru care este destul de atipic pentru zona de câmpie românească. În general, satele vechi de câmpie sunt înșirate. Arareori, față de cele din Ardeal de exemplu, au un loc care să se numească piața satului, unde ar trebui să fie primăria, cârciuma și uneori biserica. Casele din zona săracă, din sud mai ales, sunt construite în timp, de-a lungul unui drum. Și au într-un loc cârciuma, într-un loc școala, într-un loc primăria. Dar noi am încercat, în faza de pregătire, să căutăm în jurul Bucureștiului, pe o rază pe care am mărit-o din ce în ce mai mult, până la 60 de kilometri, un loc în care să facem acest centru. Eu prefer să [mă] leg de ceva existent, să preiau cumva din spiritul locului, să am o clădire care să îmi transmită niște informații despre comunitatea respectivă, despre proporții, scară ș.a.m.d Mai ales că locul ăsta trebuia să aibă și un fel de intersecție, să fie o stradă-două care întretăiau, și acolo să fie primăria. Aşa că am căutat ori o școală veche, ori o primărie veche”.

Şi n-a fost deloc simplu, veţi vedea: „Și am găsit câteva școli, unele refăcute, unele abandonate, în zona din sudul Bucureștiului, valea Neajlovului. După vreo două luni de căutări prin alte locuri, am găsit, în mod miraculos, chiar în Talpa un loc care fusese, înţeleg, un conac al boierului locului, dar care nu mai arăta deloc ca un conac. Avusese mai multe funcții de-a lungul timpului: fusese și sediu de CAP, și dispensarul satului. În zona conacului existau și alte case – una dintre ele am mascat-o și am făcut cârciuma, și am mai făcut încă o aripă și o stradă; niște construcții din materiale perisabile, dar care sunt finisate ca să arate a construcții adevărate. Dacă deschideai ușile, vedeai câmpul. Asta e plăcerea cinemaului: că poți să inventezi lumi de genul ăsta”.

Lumea de după război a lui Moromete începea, în sfârşit, să capete contur – iar acest centru al satului, imaginat de echipa lui Cristian Niculescu, are deja succes, chiar şi în afara filmului. Scenograful povesteşte amuzat: „În scenariul nostru exista o relație vizuală între cârciuma lui Valache și primărie și casa lui Vîzdoveică și multe altele. Adică era un fel de centru care înlocuia Poiana lui Iocan. Acolo se întâlneau toate personajele, interacționau; acolo fac și primul sediu al partidului comunist din satul respectiv. Primarul vrea să păstreze toată configurația, fiindcă vin foarte mulți oameni acum. Cât am filmat noi acolo pe timp de vară veneau foarte multe mașini și întrebau «Unde e casa lui Moromete?»”

„Totul se aruncă – e o indiferență față de trecut” 

Scena de început a „Moromeților” din 1987 pare ceva natural, simplu, la îndemână. Tăcerea liniștitoare a unei curți de la țară în urma unei ploi, cu o băltoacă mare fix în mijloc și o căruță ce se odihnește lângă gard. Apoi, o înșiruire a obiectelor de zi cu zi din viața ultimilor țărani: o strachină, o ulcică, un butoiaș de lemn, o copaie, o scară strâmbă din lemn. Grajdul cu oi care se agită în tăcere.

Toate acestea sunt greu de găsit astăzi într-o gospodărie de la țară. Iar monologul lui Ilie Moromete nu e doar o metaforă: „Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem...”

Scenograful confirmă. E chiar aşa: lumea, lumile pe care le ştim dispar. Şi-n primul rând din vina noastră. „De exemplu, există o scenă de seceriș, similară cu cea din primul Moromete, unde aveam nevoie de batoza care scotea boabele și deasupra căreia țăranii legeau paiele. Din fericire, foarte multe elemente, unelte pentru ograda lui Moromete le-am găsit la Muzeul Agriculturii de la Slobozia. Este un muzeu foarte interesant, început în vremea comunistă de niște oameni bine intenționați, care, suprinzător, s-a păstrat. Am găsit acolo șarete, căruțe. Dar gena poporului ăstuia este să nu dea atenție lucrurilor vechi, drept pentru care în sat cu greu am mai găsit câteva obiecte: niște străchini, ștergare, ulcioare, câteva elemente de costum, ciubere. Totul se aruncă – e o indiferență față de trecut. Dar colegii și colaboratorii mei au umblat din casă-n casă, prin toate satele din zonă, și au strâns câteva obiecte. În plus, mai sunt obiectele păstrate în magaziile de recuzită ale sistemului cinematografic”.

Bucureștii vechi și noi 

În „Moromeţii 2”, lupta pentru rolul principal se dă între Ilie și Niculae. Pentru amândoi, viața începuse să fie un drum dus-întors Siliștea-București. Pe Ilie îl mâna către Capitală grija pentru Nilă, Achim și Paraschiv. Iar Niculae își vedea viitorul acolo, în noua lume care se construia: comunismul.

Regizorul Stere Gulea face oarece rabat de la roman, dar nu și de la Marin Preda, căci în acest film Niculae este mai puțin Niculae Moromete și mai mult Marin Preda, un tânăr scriitor debutant la ziarul „Timpul”. Peisajul bucureștean de la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale le amintește celor mai mulți de o lume familiară, în care au trăit; cam aceleași clădiri, cam aceleași străzi. Parcă puțin mai apropiați de autentic, și asta pentru că trecutul nu era încă împachetat și îndesat în muzee sau la gunoi. „Pentru București nu am construit nimic. Nici nu aveam resurse, dar Bucureștiul este destul de bine documentat. A trebuit, în schimb, să refacem o secvență de mahala, ceea ce nu e simplu, și o secvență de barieră, de intrare în București: Ilie cu căruța. Străduțe de mahala ca atunci nu se mai găsesc, cam toate sunt asfaltate și dichisite, unele fiind și zone rezidențiale destul de prospere. Așa că a trebuit să refacem o străduță undeva prin Giulești-Sârbi”.

Despre scenele filmate în Capitală, Cristian Niculescu vorbește cu mai multă lejeritate, poate pentru că, în comparație cu universul rural al Moromeților, această lume încă există. Dar au fost şi aici destul de multe lucruri de făcut: „Partea de București a avut nevoie de o documentare și mai profundă, mai ales că erau lucruri pe care multă lume le cunoaște. Și am făcut, de exemplu, o documentare pe un cabinet de oftalmologie, că avem o scenă când îi pune ochelari lui Nicolae. A fost o temă destul de delicată pentru că sistemul ăsta s-a schimbat față de acum. Un aparat precum cel de atunci a fost găsit la Muzeul Medicinei sau la Facultatea de Medicină, nu mai țin minte exact, dar a fost rodul unor căutări laborioase, precum în cazul celorlalte lucruri de care am avut nevoie”.

Despre timpul când „oamenii se făcură parcă mai mici” 

„Moromeții 2” nu este doar o istorie de familie sau de individ, ci o istorie de epocă, lucru observat încă din trailerul filmului. Este istoria la scară mare: manifestația de ziua de nume a Regelui Mihai I, din noiembrie 1945. A fost ultimul act de rezistență la adresa comunismului. O zi sângeroasă, despre care oamenii au uitat. „Cred că puține popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulți ani!”, scria în memoriile sale Principesa Ileana. Evenimentul este, poate, unul simbol pentru perioada de tranziție, când unii oameni încă mai țineau cu dinții de trecut. O punere în scenă a întrebării lui Ilie: „Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?” Orișicât, pentru film, scena din noiembrie 1945 este de mare angajament. „Manifestația a fost un moment important. În film se punctează participarea lui Nicolae la un miting anti-guvernamental, în 1945, de ziua Regelui. Acțiunea se petrece în Piața Palatului, dar s-au încercat niște modificări, căci atunci nu arăta ca acum – nici Palatul nu era finalizat, aripa din stânga, și nici Ministerul de Interne”, punctează scenograful.

Facem un pas înapoi, în fața ecranului, și lăsam culisele, cu toată munca și magia lor. Mulți au spus că „Moromeţii” este filmul unei generații, dar timpul nu le-a dat dreptate. A fost filmul mai multor generaţii. Cristian Niculescu punctează: „Am constatat cu surprindere că filmul a avut un impact extraordinar de profund la toate nivelele sociale și la toate generațiile – credeam că doar la generația mea... Și eu sunt profesor la UNARTE și studenții mai tineri mă întreabă când e gata filmul. Pentru noi, profesioniștii, a fost un film cult, un film la care ne-am referit în permanență, dar constat că și pentru oamenii mai puțin implicați în cinema sau chiar deloc implicați e un reper important”.

„Moromeții 2” este, așa cum scrie Marin Preda în cel de-al doilea volum, despre timpul când „oamenii se făcură parcă mai mici”. Personajele se conturează mai bine și devin una cu lumea lor – iar continuarea filmului, dar și apariția lui în anului Centenarului sunt parcă datorii faţă de istorie. Cel din urmă țăran trebuia să se lase pe sine moștenire românilor, căci știa prea bine cât de neiertător este timpul. „Dar tu, ăsta de-acuma, care nu vreai să mai ştii de nimic, ce-o să le spui la ai tăi? Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o păţi, că mai deştept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui şi or să ajungă de capul lor şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni... O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni...”