Mormântul lui Tutankamon, plin de „lucruri minunate”. Mărturiile celui care a descoperit comoara din Valea Regilor

Valea Regilor este un loc izolat, aflat în apropierea râului Nil, lângă oraşul antic Teba (învecinat cu oraşele moderne Luxor şi Karnak). În această vale aridă nu creşte niciun fel de vegetaţie şi nici nu există vreo cale de a te adăposti de soarele arzător. Aici eşti expus, fără refugiu. Pământul este format dintr-un amestec de nisip cu pietricele care se înfierbântă sub razele puternice ale soarelui. Căldură mare. Iarna sunt cam 32 de grade în medie, vara ajung până la 48, adesea. În acest spaţiu de o frumuseţe stranie şi o linişte infernală au ales faraonii egipteni, acum peste 3000 de ani, să fie îngropaţi. Înconjuraţi de comori de o valoare inestimabilă, faraonii sperau să nu le fie descoperite mormintele de către hoţi, care se ştia că mai distruseseră cavourile predecesorilor lor. Dar eforturile lor au fost în zadar;toate mormintele din vale au fost prădate. Cu excepţia unuia:cel al lui Tutankamon, care a murit în jurul anului 1346 î.Hr.

Există dovezi că mormântul a fost vizitat de intruşi la puţin timp după moartea faraonului Tutankamon. Preoţii care stăteau de strajă în Valea Regilor au reînhumat mormântul lui Tutankamon, care a rămas mii de ani neatins, fără să i se cunoască poziţia exactă. Închis în coşciugul său de aur pur, faraonul a rămas secole întregi în întuneric, înconjurat de liniştea impenetrabilă şi bogăţii:care de aur, statuete de aur şi abanos, jucăriile din copilărie, o flotă de nave în miniatură pentru a-l ajuta să treacă cu bine în cealaltă lume, tronul său din aur, sticluţe de parfum, bijuterii preţioase şi câte şi mai câte astfel de obiecte. Mici, multe şi valoroase.  Fiecare colţişor al capsulei sale a timpului era ticsit cu o părticică nepreţuită din Egiptul antic.

Howard Carter, un egiptolog englez, a avut o bănuială că mormântul lui Tutankamon s-ar afla în Valea Regilor, în ciuda opiniilor celorlalţi arheologi care susţineau că toate mormintele din zonă ar fi fost deja descoperite. În 1914, sponsorizat de Lordul Carnavarvon, Carter a început cercetările. Timp de şapte ani, efoturile sale nu s-au concretizat cu rezultatul aşteptat. În noiembrie 1922, în timpul ultimului sezon de explorări pe care Lordul anunţase că le mai sponsorizează, norocul a fost de partea lui Carter. Muncitorii săi egipteni au descoperit nişte scări care duceau spre o uşă sigilată.

Culoarul spre „lucruri minunate”

După ce a distrus sigiliul uşii, Carter a găsit un culoar plin cu piatră şi moloz, la capătul căruia se afla o altă uşă sigilată, cu însemnele regale ale lui Tutankamon. Carter a fost sigur că acesta era mormântul pierdut al faraonului, dar se temea ca nu cumva să fi fost jefuit şi conţinutul său furat. Pe 26 noiembrie, Carter, însoţit de Lordul Carnarvon, a deschis şi cea de-a doua uşă. A fost, în cuvintele lui Carter, „the day of days, the most wonderful that I have ever lived through” (cea mai minunată zi din câte am avut).

“Uşor, extrem de uşor ni se părea nouă, când ne uitam, cum erau îndepărtate rămăşiţele de moloz care încărcau partea inferioară a uşii, până ce, în sfârşit, am avut întreaga uşă liberă în faţa noastră. Momentul decisiv sosise. Cu mâinile tremurânde am realizat o mică breşă în colţul din stânga sus. Întuneric şi vid cât putea ajunge o tijă de fier pentru testare, ceea ce sugera că orice se afla dincolo era gol, şi nu umplut, aşa cum era pasajul pe care tocmai l-am curăţat. Au fost făcute teste pentru lumânări, ca o măsură de precauţie împotriva posibilelor gaze, iar apoi, mărind puţin gaura, am introdus lumânarea şi am tras cu ochiul înăuntru, cu Lordul Carnarvon, Lady Evelyn[fiica lordului]şi Callender[un asistent]stând lângă mine neliniştiţi, aşteptând să audă verdictul.

La început, nu puteam vedea nimic, aerul cald ieşind din cameră făcea ca lumânarea să pâlpâie, dar îndată ce vederea mi s-a obişnuit cu lumina, detaliile camerei s-au ivit uşor din ceaţă, animale stranii, statuete şi aur – pretutindeni sclipiri de aur. Pentru moment – trebuie să fi părut o eternitate celorlalţi care aşteptau – am fost înmărmurit de uimire, iar când Lordul Carnarvon, incapabil să mai suporte suspansul, a întrebat nerăbdător „Poţi vedea ceva?”, tot ce am putut face a fost să spun „Da, lucruri minunate”. Apoi, lărgind şi mai mult gaura, astfel încât să putem privi amândoi, am introdus o lanternă de buzunar.”

Camera eternă a unui faraon

„Lucrurile minunate” pe care Carter le văzuse constituiau cea mai mare colecţie de antichităţi egiptene care a fost vreodată descoperită. Dar acesta era doar începutul. Dincolo de această anticameră era altă cameră, mai mică, plină cu comori la fel de fabuloase. Echipa de arheologi a avut nevoie de două luni şi jumătate pentru a inventaria cu grijă toate lucrurile care se aflau în aceste două camere. În final, Carter era pregătit să treacă de cea de-a patra uşă ferecată, spre ceea ce el spera să fie mormântul faraonului Tutankamon. Pe 16 februarie 1923, Carter a deschis uşa:

„Prima mea grijă a fost să localizez pragul de lemn de deasupra uşii:apoi, cu multă atenţie, am cioplit tencuial şi am ales pietrele mici care constituiau stratul superior al umpluturii. Tentaţia de a mă opri şi de a trage cu ochiul în interior era irezistibilă, iar când, după aproape zece minute de muncă, am făcut o gaură suficient de largă pentru a putea face asta, am introdus o lanternă de buzunar. O privelişte uimitoare mi s-a aşternut în faţa ochilor, căci acolo, la mai puţin de un metru de uşă, întinzându-se cât puteam vedea şi blocând intrarea în cameră, stătea ceva ce după toate aparenţele era un zid solid de aur. Pentru moment, nu exista niciun indiciu despre ce însemna, aşa că m-am grăbit să mă apuc de lucru să măresc gaura...

Cu îndepărtarea câtorva pietre, misterul zidului de aur a fost rezolvat. Ne aflam la intrarea în adevărata cameră funerară a faraonului şi ceea ce ne tăia calea era o partea unui altar imens aurit construit pentru a acoperi camera funerară şi pentru a proteja sarcofagul. Era vizibil acum din anticameră prin lumina lanternelor obişnuite şi, după ce am îndepărtat piatră cu piatră, suprafaţa aurită s-a ivit treptat şi am putut simţi funicăturile de emoţie, ca un curent electric, care încânta spectatorii de dincolo de barieră...

Cea în care stăteam era, fără îndoială, camera mormântului, căci acolo, înălţându-se deasupra noastră, era unul dintre cele mai mari altare aurite sub care stăteau întinşi regii. Atât de gigantică era această structură (5 pe 3 metri şi 2 metri înălţime, am aflat apoi) că umplea aproape toată suprafaţa camerei, un spaţiu de numai o jumătate de metru separând-o de pereţi în cele patru laturi, în vreme ce plafonul, cu cornişăşi tor, aproape că atingea tavanul. De sus până jos, era acoperită cu aur, iar pe părţi erau panouri încrustate de faianţă albastră strălucitoare, repetate iar şi iar, simboluri magice care asigurau rezistenţa şi siguranţa. În jurul altarului, pe pământ, erau câteva embleme funerare, iar la capătul de nord, cele şapte vâsle magice de care regele ar fi avut nevoie pentru a trece apele către lumea din dincolo. Pereţii camerei, spre deosebire de cei ai anticamerei, erau decoraţi cu scene viu colorate şi inscripţii pictate, în culori strălucitoare, dar în mod evident executate în grabă.”