Monaco sub protectorat francez: culise politice și amantlâcuri
Monaco s-a aflat sub protecție spaniolă până în 1641, când spaniolii au fost învinși de francezi, într-un nou episod al perenului conflict dintre cele două superputeri, reizbucnit odată cu Războiul de 30 de ani (1618-1648). Dornic să elibereze Monaco de sub presiunea spaniolă și profitând de înfrângerea ibericilor, Honoré II s-a apropiat de Franța.
Și Cardinalul Richelieu (șeful Bisericii Romano-Catolice din Franța din 1622 și, din 1624, prim-ministrul lui Ludovic al XIII-lea) era conștient de importanța strategică a Monaco drept punte spre Italia, acordându-i atenție începând din 1630, anul când a preluat controlul total asupra guvernului francez. Ce oferea Monaco? Înainte de toate, o poziție strategică între teritoriul francez și cel italian, ocupat de spanioli.
Tratatul de la Péronne, din 14 septembrie 1641, semnat de Ludovic al XIII-lea, recunoștea suveranitatea Monaco (precum și suveranitatea Principelui asupra Monaco, Menton și Roquebrune) sub protecția Franței, care urma să aibă la Monaco o garnizoană, aflată sub comanda și autoritatea Principelui. În mai 1642, Principele a căpătat și cetățenie franceză, precum și întinse proprietăți în regiunea Dauphiné (aflată în sud-est și având drept principal oraș Grenoble), aceste proprietăți alcătuind ducatul de Valentinois, marchizatul de Baux și comitatul de Carladès. Titlul de marchiz urma să fie purtat, pe vecie, de cel mai vârstnic fiu, iar cel de conte, de cel mai vârstnic nepot. Principele, devenit și duce de Valentinois al Franței, avea să fie decorat cu Ordinul Sfântului Spirit (cel mai înalt ordin de cavaler al monarhiei franceze, fondat în 1578).
Până la decesul său, Honoré II a fondat în Monaco o companie de balet, a îmbogățit palatul cu picturi ale lui Tiziano Vecelli (Titian), Peter Paul Rubens, Raffaelo Sanzio (Rafael) și Albrecht Dürer, dar, totodată, a încurajat şi arta autohtonă, cumpărând creații ale unor artiști locali, fapt care a contribuit la crearea unei coeziuni între Casă și popor.
Se caută soţie pentru Principele de Monaco
Moartea lui Richelieu (1642) și cea a lui Ludovic al XIII-lea (1643) au atras după ele ieșirea din impasul financiar, rezultat în urma numeroaselor investiții, prin apropierea de Curtea lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, cel care avea să decidă destinul Franței și să-l influențeze pe cel al Europei până la moartea sa, în 1715. Numai că unicul fiu al lui Honoré II, Hercule (Ercole), a murit în 1651, la doar 28 de ani. Din fericire, în scurta-i viață, el a avut nu mai puțin de șapte copii, doi dintre ei fiind băieți. Cel mai vârstnic, Louis (1642-1701), al cărui naș era chiar Regele Soare, a preluat Principatul sub numele Louis I și, implicit, a continuat linia succesorală.
Anterior, însă, ținând cont de moartea prematură a lui Ercole, Honoré II și consilierii săi s-au așezat la masă imediat, adică în 1651, gândindu-se la securitatea Principatului Monaco și la viitorul acestuia. Scopul ședințelor? Găsirea soției ideale pentru cel care, la acea vreme, nu avea decât 9 ani.
Strănepoata lui Richelieu, Charlotte-Catherine de Gramont, se căsătoreşte cu un Grimaldi
Cum Curtea franceză avea o strictă ierarhie, dar cum și nobilii francezi aveau interesul ca fiicele lor să rămână în elita franceză (nu să ajungă în vreun colțișor sărac și insignifiant pentru acele timpuri) și, astfel, să-și păstreze privilegiile intacte, șefii monegasci au identificat-o pe Charlotte-Catherine de Gramont, fiica influentului mareșal și duce de Gramont, dar și strănepoată a lui Richelieu. Printre altele, el era răspunzător de alocarea camerelor oriunde se deplasa Curtea Regelui Soare, misiune ingrată și dătătoare de dureri de cap, știindu-se prea bine că Ludovic al XIV-lea era înconjurat de mii de curteni.
Charlotte-Catherine era frumoasă, educată, inteligentă și cu un temperament vulcanic și arogant, cu adevărat rebela familiei, fiind, totodată, și cu trei ani mai în vârstă decât Louis. Total nefamiliarizat cu Curtea franceză, Louis mai era, la 18 ani, și virgin, în timp ce Charlotte-Catherine trăia de mai mulți ani o poveste de dragoste cu vărul său, Antonin Nompar, marchiz de Puyguilheim, căpitan al trupelor regale. Dar, ținând cont de faptul că Louis urma să moștenească toate titlurile nobiliare franceze, iar Charlotte-Catherine va deveni și Principesă de Monaco, tatăl ei și-a dat acordul.
Cei doi s-au căsătorit în 1660, în 1661 s-a născut primul lor copil, Antoine, iar în 1662, după moartea lui Honoré II, familia s-a mutat la Monaco.
De la strălucitoarea Curte franceză la Monaco – şi câteva amantlâcuri
Poate că nu ar trebui să fim surprinși aflând că Charlotte-Catherine a plâns tot drumul, în timp ce vărul amant a urmărit poștalionul apelând la fel de fel de deghizări. În momentul sosirii la Monaco, șocul a fost, pentru ea, maxim, căci, spre deosebire de stufoasa și strălucitoarea Curte franceză, la Monaco nu existau decât rudele din clanul Grimaldi, un grup de ofițeri și de miniștri.
În plus, Monaco nu însemna decât trei străduțe paralele pe lângă platoul stâncos, unindu-se, apoi, într-o piațetă. Ținându-se cont de poziționarea sa pe stâncă, așa-zisul palat nu putea fi accesat dinspre mare, dar avea un interior fabulos și camere comode, partea proastă fiind aceea că, odată cu moartea lui Honoré II, toți artiștii și intelectualii care contribuiseră la crearea interiorului plecaseră. Pragul palatului nu era călcat de niciun vizitator aristocrat străin, discrepanța față de Versailles fiind colosală.
După ce, în următorii trei ani, a dat naștere unui număr egal de fete, Charlotte-Catherine a fugit înapoi la Paris, unde a avut o scurtă aventură cu însăși cumnata regelui, Henriette Anne, ducesă de Orléans (fiica regelui Angliei, Charles I, și a exilatei Henriette Marie a Franței), s-a întors la vărul Puyguilheim, l-a... cunoscut și pe regele însuși, dar nu s-a dat înapoi de la flirturi și cu mulți alți nobili. Cum-necum, s-a întors la Monaco, i-a dat naștere lui François-Honoré, dar nu a putut să stea departe de Paris, unde, până la finalul vieții, a făcut parte din anturajul doamnei de Montespan, metresa regelui. De altfel, în ultimii șase ani de viață, Charlotte-Catherine nu și-a mai văzut soțul și a murit la 39 de ani, în 1678, de cancer.
Să nu se creadă că Louis a stat degeaba. Dimpotrivă, el s-a îndrăgostit nebunește de Hortense Mancini, ducesă de Mazarin, pe care o cunoscuse la Roma și pe care a urmat-o și la Londra. Acolo unde, deloc de mirare, a devenit rivalul regelui Charles al II-lea în obținerea favorurilor ei, episoadele rocambolești succedându-se cu repeziciune, până când a decis să se întoarcă la Monaco, ultimii ani ai vieții fiind petrecuți, desigur, la Versailles.
Cât despre (unii dintre) copiii săi, nimeni nu poate să spună clar cum și de către cine educați, Jeanne-Marie (cea mai vârstnică fată) a devenit călugăriță la 17 ani, Thérèse a murit la 12 ani, François-Honoré era un băiat liniștit, devenind arhiepiscop de Besançon, iar cea mai tânără fată, Anne-Hippolyte, a rămas alături de el până la vârsta de 32 de ani, când s-a măritat cu un duce francez cu 17 ani mai tânăr. Crudul destin a făcut să moară patru ani mai târziu, în timpul primei nașteri.