Momentul cînd a început prăbușirea lui Ceaușescu a fost Congresul al XIV-lea și nu 15 decembrie 1989

Nu o dată am scris și am vorbit că regimul Ceaușescu s-a prăbușit singur, prin implozie, și nu ca urmare a Revoltei populare. Mișcările de protest, de o amploare minoră, dacă le raportăm, de exemplu, la cele din Franța lui Macron împotriva Legii pensiilor, au fost pe post de zgîlțîiri ușoare ale unui bloc ros pe dinăuntru la nivelul stîlpilor de susținere.

În 1989 totul era înțepenit.

Cînd e vorba de o mașinărie blocată, cum să crezi că ea va rezolva o criză minoră, cum a fost cea din decembrie 1989.

Momentul cînd a început prăbușirea regimului a fost Congresul al XIV-lea și nu 15 decembrie 1989, ziua diversiunii Tokes Laszlo de la Timișoara. Congresul a fost așteptat de activ, de membrii de partid, de întreaga țară, ca un moment miraculos, cel în care Nicolae Ceaușescu, simțind vîntul rece din adîncurile prăpastiei, se trezi și va schimba ceva. Nu s-a întîmplat asta. Multe mărturii ale celor care au lucrat în Sistem întăresc teza uriașei dezamăgiri produse de Congresul mortificării. În 1989, Ion Moraru era activist la Secția organizatorică a Comitetului de partid București. În volumul său de memorii Mărturisirea unui învingător: Amintiri dintr-un veac neterminat, editura Niculescu, 2021, Ion Moraru descrie incredibila atmosferă de rutină din partid și din țară din preajma Congresului al XIV-lea:

„Mai nimic nu mergea cum trebuie în țară. Lunile septembrie, octombrie și noiembrie 1989 au fost dedicate pregătirii Congresului al XIV-lea al PCR. Mai ales că, de această dată, propunerea ca Nicolae Ceaușescu să fie reales Secretar General al partidului era votată în fiecare organizație de partid. Am fost și eu la cîteva astfel de Adunări Generale. În general lumea nu era, în mod explicit, pe față, împotriva acestei propuneri. Am auzit că au fost și cîteva cazuri de vot negativ. Nu știu ca aceste persoane să fi pățit ceva. Am mai spus-o, muncitorii nu se temeau chiar de nimeni. Principala lor grijă nu era partidul, ci viața familiilor lor. Cu prilejul deplasărilor făcute în cîteva întreprinderi, am constatat ceva foarte interesant: în societate se observa dorința și speranța unei schimbări, iar oamenii așteptau să se întîmple ceva. Ceaușescu și cei din conducerea partidului nu au cunoscut sau nu au vrut să ia în considerare aceste realități.

La CMB al PCR discutam între noi, la nivelul de bază al structurii organizatorice, aceste aspecte. Și atunci se pune întrebarea: dacă noi știam aceste lucruri, de ce nu făceam ceva? Nu aveam ce să facem, cu sorți de izbîndă, într-un demers de a schimba ceva și nici nu aveam cui să spunem aceste lucruri.

Nu pentru că șefii noștri ar fi fost excesiv de dogmatici sau ar fi avut un comportament dictatorial. La rîndul lor, nu aveau cu cine să vorbească.

Vezi și:

Al XIV-lea Congres al PCR: Ultimele visuri ale lui Nicolae Ceaușescu

Ultimul stalinist. Ascensiunea și decăderea lui Ceaușescu

Campania propagandistică pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în 1989

Pregătirea congresului a constat exclusiv în rezolvarea unor activități organizatorico-administrative la nivelul Capitalei. În rest, se discutau doar tezele lui Nicolae Ceaușescu. Partidul era încremenit într-un proiect legat de o singură persoană. În ceea ce mă privește, organizarea congresului nu avea nici o miză personală. Nu făceam parte din niciun organism de conducere și nici nu eram propus pentru a candida la vreo funcție la nivel de sector, municipiu sau CC. Am lucrat, împreună cu alți colegi, la întocmirea tabelelor cuprinzînd delegații la Congres și candidații pentru CC al PCR. A fost o muncă istovitoare.

Nu știu din ce cauze, aceste tabele se schimbau în fiecare zi. Atunci nu erau calculatoare, astfel încît să dai o comandă și să se modifice tabelul. Toate aceste zeci de pagini se băteau din nou la mașinile de scris.

În sfîrșit, a trecut și Congresul al XIV-lea al PCR, care nu a adus nimic nou, nu a aprobat nicio schimbare. Așteptările oamenilor se transformau, încet-încet, în frustrare.”