Moda hippie spune NU conformismului
Strigătoare la cer, neruşinată, ba chiar imorală, o combinaţie anarhică – astfel era caracterizată moda hippie în primii ani când a coborât în stradă. Gulerele albe şi albastre, carevasăzică grupul impasibililor prea conservatori pentru a avea imaginaţie, au pus la zid desfrâul vestimentar al tinerilor americani ai anilor ’60. Fără să înţeleagă, de fapt, care era scopul acestei mode a contra-culturii:să fie în sine o declaraţie de respingere a conformismului. Hipioţii au fost simbolul unei epoci. Au rescris chiar regulile vieţii şi au reuşit să supravieţuiască vremurilor. N-au dispărut – poate doar s-au mai domolit, dar sunt încă printre noi.
Moda e schimbătoare – nimic nou până aici;dar întotdeauna ţine cont de realităţile timpului. Începând cu perioada contemporană, marile case de modă au fost cele care i-au îmbrăcat şi dezbrăcat pe oameni după propriile viziuni, cele care au condus lumea modei cu o mână de fier – ca nişte mici dictatori. Şi, nu de puţine ori, tendinţele s-au schimbat dramatic, au influenţat chiar traiul şi obiceiurile oamenilor. Au fost şi vremuri când haina l-a făcut pe om. O tempora, o mores! O astfel de piatră de hotar în istoria modei este apariţia modei hippie. În anii 1960, în Statele Unite ale Americii.
Răzvrătiţii
În fapt, mişcarea hippie a apărut ca răspuns la contextul social şi politic al anilor ’60 din America. Problemele care îi preocupau atunci pe americani erau diverse, serioase şi nu tocmai puţine:angajarea Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam (1961-1975), unde au fost trimişi mii de soldaţi, tineri în floarea vârstei, poate fiii celor care văzuseră ororile Războiului din Coreea (1950-1953);intensificarea mişcării pentru drepturile civile ale populaţiei afro-americane, care apăruse la începutul anilor ’50 şi care câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi şi legitimitate;creşterea tensiunilor între cele două blocuri politice ale Războiului Rece care dăduse naştere la o amplă mişcare antinucleară. Schimbări profunde începuseră să aibă loc deja şi pe palierul socio-cultural, odată cu generaţia beat, o mişcare literară care începuse să se manifeste încă din anii ’50 şi care îşi propunea să se delimiteze de conformismul american postbelic. Adepţii mişcării se îmbrăcau neîngrijit, ascultau jazz, consumau droguri şi se dedau la excese sexuale. Ei au fost, de fapt, părinții hipioților – de multe ori chiar la propriu, cei care au deschis calea contestării societăţii convenţionale, obtuze, puritane.
Din vacarmul unei astfel de lumi s-au ridicat hipioţii, adolescenţi şi tineri revoltaţi faţă de efectele dezumanizante ale producţiei în masă şi ale consumerismului, sufocaţi de gândul că trebuie să devină cetăţeni „cuminţi”, cu program fix de serviciu fix, cu gospodărie, copii şi... atât. S-au opus războiului (concret, celui din Vietnam, dar şi ideii de război), conduitei sociale stricte, corporaţiilor lacome şi traiului monoton de la oraş. În schimb, au îmbrăţişat ideea de libertate, de a trăi cât mai simplu şi cât mai aproape de natură. „Revoltă” a devenit cuvântul de ordine:practicau traiul în comun şi amorul liber, consumau substanţe halucinogene (în special marijuana şi LSD) pentru a-şi stimula imaginaţia, pentru a putea vedea lumea cu alţi ochi şi au ales activismul – sub forma protestului de stradă – ca principală formă de a se exprima public.
Primele comunităţi hipiote mari s-au dezvoltat în oraşe unde mediul era propice, anume în San Francisco (Haight-Ashbury), Los Angeles (Sunset Strip) şi New York (Greenwich Village). În aproximativ doi ani, moda hippie a reuşit să se infiltreze în casele din întreaga ţară şi chiar să treacă graniţele naţionale.
Anarhie vestimentară
Un hipiot cu pălărie împodobită cu flori în timpul unui festival, 28 august 1967
Imaginea era prima formă de protest, prin care se dorea ruptura şi delimitarea totală de comunităţile conservatoare. Era important să poţi recunoaşte un hipiot pe stradă, dinainte să vorbeşti cu el. Bineînţeles, stilul vestimentar adoptat de hipioţi avea legături cu toate credinţele lor. De pildă, pentru vestimentație, au fost preferate bumbacul şi cânepa, în detrimentul fibrelor sintetice, căci astfel erau mai aproape de natură, se întorceau la rădăcini.
Moda hippie nu are autor;sau, mai bine zis, are un autor colectiv. Practic, se compune din rezultatele imaginaţiei fiecărui hipiot. Un brainstorming social. De altfel, unele voci spun că termenul de „modă hippie” ar fi un oximoron, având în vedere că ideea fundamentală a unei contra-culturi este aceea că rupe barierele, e nonconformistă. Dar alţii spun că însăşi contestarea uniformei uniformizează. Oricum ar fi numită sau definită, pot fi identificate câteva elemente comune, care creionează imaginea de ansamblu a erei hippie şi care au influenţat moda de atunci, la fel cum au influenţat lumea de atunci.
Imaginea unui hipiot era considerată teribilă. Bărbaţii şi femeile deopotrivă purtau părul lung, cât mai puţin stilizat cu produse cosmetice, cel mult împletit;iar bărbaţii purtau bărbi ce rivalizau cu uşurinţă cu cea a răposatului Rasputin. Numai dacă l-ar fi cunoscut! Ulterior, după ce comunitatea hippie a îmbrăţişat revendicările pentru drepturi civile ale populaţiei de culoare, a fost adoptată şi coafura afro. Aceasta era altceva.
Hainele preferate erau blugii şi pantalonii evazaţi, tricourile şi cămăşile colorate – preferabil cu imprimeuri florale sau desene geometrice psihedelice – bluzele strâmte şi rochiile lejere. Domnişoarele cu siluetă îngrijită alegeau fustele scurte – chiar foarte scurte – care transmiteau ţipător mesajul libertăţii şi mai ales al sexualităţii neîngrădite. Aşa se alcătuia, pe scurt, portretul robot al hipiotului.
Dar regula numărul 1 a modei hippie era că nu există nicio regulă.Anything goes(n.r., Merge orice). Puteau fi combinate în aceeaşi ţinută piese vestimentare din bumbac, cu altele din piele şi chiar de blană. Haina căpăta o valoare adăugată dacă era croită, cusută sau croşetată chiar de purtător. Dar, în final, important era ca modul de a te îmbrăca să fie o cale de exprimare, de expunere a sinelui – undeva la limita dintre estetic şi eliberarea totală de preconcepţii.
Portretul unui hipiot care participă la o demonstrație împotriva războiului, San Francisco, 1 aprilie 1967
Cu flori la baricade
Hipioţii considerau că, în faţa urâţeniei lumii, era nevoie ca frumuseţea naturală să fie expusă cât de mult posibil. Şi nimic nu transmitea mai bine mesajul păcii, al iubirii şi al frumosului decât florile. Aşa era atunci:florile erau laitmotivul mişcării hippie – erau imprimate pe haine, purtate în păr sau pictate pe faţă şi împodobeau absolut orice obiect care aparţinea unui hipiot (mai ales emblematicele dubiţe Volkswagen). Accesoriile erau elemente importante ale modei hippie şi, cel mai adesea, erau în formă de floare sau simbolul păcii. De altfel, mişcarea a devenit cunoscută şi sub denumirea „flower power” (n.r., puterea florii).
Scurt excurs pe tărâmul florilor:floarea a devenit simbolul rezistenţei pasive împotriva Războiului din Vietnam. Iar expresia „flower power” a fost inventată în 1965, de poetul Allen Ginsberg, ce făcea parte din generaţia beat. În eseul „How to Make a March/Spectacle” (Cum să faci un marş/spectacol), Ginsberg susţinea ca protestatarii să primească „mase de flori” pe care să le ofere poliţiştilor, presei, politicienilor şi spectatorilor. Astfel, urmărea să reducă frica, furia sau pericolul inerente protestelor. Aşa se transforma un protest în spectacol stradal.
Florile au devenit un simbol al protestelor non-violente, iar această practică s-a împământenit în timp. Manifestanţii s-au „înarmat” cu flori şi în timpul Revoluţiei Garoafelor din Portugalia (1974), şi al Revoluţiei de Catifea din Cehoslovacia (1989), şi al Revoluţiei Trandafirilor din Georgia (2003) şi al celei Portocalii din Ucraina (2004), dar şi mai recent, în timpul protestelor din Egipt sau chiar Bahrain.
„Faceţi dragoste, nu război”, o declaraţie politică pe ritmuri rock
Mişcarea hipiotă nu a influenţat numai politicile, ci a avut ecouri şi în literatură, cinematografie şi, mai ales, muzică. Motto-ul mişcării, „faceţi dragoste, nu război”, era transmis printr-o muzică de protest ce combina ritmuri folk cu rock sau blues. Cântece cu mesaj emoţional, spiritual şi politic. Muzica aceasta era vocea hipioţilor. Momentul culminant al culturii muzicale hippie a fost atins, în 1969, cu Festivalul de la Woodstock, intitulat „Trei zile de pace şi muzică”, unde au cântat unii dintre cei mai mari artişti şi cele mai cunoscute trupe ale epocii – Tho Who, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Creedence Clearwater Revival ş.a. – pentru un public de 500.000 de spectatori.
Pe la mijlocul anilor ’70, mişcarea hippie a început să scadă în intensitate. Obiectivele mişcării dispăruseră:America ieşise din Războiul din Vietnam, drepturile civile fuseseră câştigate şi, de fapt, începea o nouă eră – a celor numiţi yuppies(„young urban professional”), adică a tinerilor cu studii superioare ce trăiau în mediul urban şi aveau slujbe stabile, cu salarii mari. De fapt, mişcarea hippie era înlăturată, uşor, dar simţitor, chiar de către duşmanul său non-violent:conformistul stabil financiar.
Dispărea mişcarea, dar nu şi spiritul său. Revoluţia tinerilor schimbase mentalităţi – căci hippie reprezentase, într-adevăr, un mod de a trăi, de a cunoaşte şi de a exprima. Stilul vestimentar nu era decât ambalajul tuturor atitudinilor, credinţelor şi idealurilor hipioţilor din toată lumea. Iar impactul pe care stilul hippie l-a avut asupra industriei modei a fost semnificativ, căci oamenii simpli, emancipaţi din punct de vedere vestimentar, au înlăturat pentru totdeauna jugul caselor de modă. Precum şi alte juguri, mai subtile, deci mai periculoase.