Moartea Mareșalului Pétain
În iunie 1951, președinte Franței, Vincent Auriol, a emis un decret prin care i se permitea lui Pétain, pe atunci în vârstă de 95 de ani, să fie mutat din închisoarea de la Ile d’Yeu, din zona Golfului Biscaya, unde era închis din 1945, într-o casă din apropiere, în Port Joinville. Cu câteva luni înainte, în februarie, aniversarea bătăliei de la Verdun, în urma căreia Pétain își câștigase faima, îl făcuse pe Generalul de Gaulle să sugereze că Mareșalului ar trebui să-i fie permis să-și trăiască ultimele zile cu demnitate.
În aprilie, prizonierul s-a îmbolnăvit atât de tare încât a fost chemat un preot la închisoare pentru ultima împărtășanie. Pétain a supraviețuit însă episodului, dar a murit la doar trei săptămâni după ce a fost mutat la Port Joinville. A fost înmormântat acolo la 25 iulie în prezența soției sale și a unor foști apropiați. Autoritățile au fost în cele din urmă de acord ca pe certificatul de deces să fie scris „Philippe Pétain, Mareșal al Franței”.
Pétain își datora reputația bătăliei de la Verdun din 1916, când a apărat cu succes orașul împotriva unui atac german, precum și abilității sale de a-și inspira soldații să nu se dea niciodată bătuți (ceea ce au și făcut la Verdun, o fortăreață aproape neimportantă din punct de vedere strategic). Pétain avea atunci, în 1916, șaiszeci de ani. Când germanii au invadat din nou Franța, în 1940, avea 84 de ani. Cu toate acestea, a fost numit vice-premier pentru ridicarea moralului național, iar în iunie, când devenise clar că Franța nu va rezista în fața germanilor, a ajuns la conducerea țării.
Pétain a fost atunci chemat la conducerea Franței pentru a scoate țara din război. Asta a și făcut, iar la momentul respectiv, când a cerut armistițiul, a fost considerat de mulți francezi un salvator. Calm, demn, ultraconservator, Pétain salvase țara de germani. El credea că germanii îi vor învinge repede pe englezi și că războiul se va termina. Pe termen lung, Mareșalul dorea să apere Franța în fața pericolului reprezentat de ideologiile de stânga, astfel că a urmărit restaurarea vechiului respect pentru religie, patriotism și valorile familiale. Motto-ul regimului său (ce trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi – libertate, egalitate, fraternitate) era „muncă, familie, patrie”.
Unul din punctele-cheie ale regimului Pétain a fost, în contextul dat, reconcilierea franco-germană. Asta presupunea ca Franța să devină antibritanică. Sub direcția lui Pierre Laval, propaganda regimului de la Vichy a fost una vehement antibritanică și, după o întâlnire cu Hitler (foto sus), Pétain a cerut public francezilor să accepte colaborarea cu germanii. Când germanii au invadat Rusia în 1941, Pétain l-a numit pe Hitler apărătorul civilizației împotriva comunismului. Mareșalul a fost însă afectat de acțiunea germanilor deoarece invazia Rusiei i-a mobilizat încă și mai mult pe comuniștii francezi din Rezistență.
Într-un final, Mareșalul a început să se întrebe dacă germanii vor câștiga războiul. În ciuda acestor îndoieli, el nu a renunțat la politica de colaborare cu Germania, temându-se că nemții vor anexa întreaga Franță. Cu timpul, majoritatea francezilor au început să condamne politica regimului de la Vichy, acuzându-l pe Pétain de colaboraționism. În august 1944, când Aliații se apropiau de Paris, germanii i-au dus pe Pétain, Laval și pe restul miniștrilor guvernului de la Vichy în Germania, unde au pus bazele unui guvern francez în exil într-un castel al familiei Hohenzollern. Dată fiind situația, acest guvern nelegitim nu a avut nicio șansă, iar Pétain s-a întors în Franța, știind că acolo va fi judecat pentru trădare, decizie considerată de către de Gaulle un act de curaj. Procesul Mareșalului a avut loc între 23 iulie și 15 august 1945.
Pétain a refuzat să recunoască autoritatea tribunalului de judecată și a vorbit foarte puțin pe parcursul procesului. În apărarea sa, a declarat că, în acele circumstanțe extraordinare, a făcut tot ce a putut pentru a proteja interesele Franței, precum și supraviețuirea țării.
Cu o majoritate de 20 de voturi la 7, a fost condamnat pentru trădare și conspirație pentru răsturnarea Republicii, primind pedeapsa cu moartea. Apoi, cu o majoritate de 14 voturi (față de 13 voturi împotrivă), judecătorii au recomandat schimbarea pedepsei, dată fiind vârsta înaintată a acuzatului. De Gaulle, luând în considerare și meritele lui Pétain din timpul Primului Război Mondial, i-a comutat pedeapsa la închisoare pe viață.
După proces, Curtea de Judecată i-a anulat lui Pétain toate gradele și onorurile militare, cu excepția distincției de Mareșal al Franței, distincție oferită prin lege specială de Parlamentul Francez. Dat fiind principiul separării puterilor în stat, tribunalul, ca putere judecătorească, nu putea uzurpa puterile Parlamentului, anulând legea prin care Pétain devenise Mareșal.
După răspândirea veștii că Mareșalul Pétain a murit, au avut loc mai multe demonstrații de fidelitate în onoarea sa. Cea mai importantă asemenea demonstrație a avut loc la Paris, în fața Mormântului Eroului Necunoscut aflat sub Arcul de Triumf.
Surse (traducere):
http://www.marechal-petain.com/versionanglaise/prisonnier.htm
Richard Cavendish, Death of Marshal Pétain, în „History Today”, 51, nr. 7, 2001