Moarte şi erotism în lucrările lui Salvador Dalí

Salvador Dalí, născut în Figueras în 11 mai 1904, fiul Felipei Doménech şi al notarului Salvador Dalí y Cusí, este conştient încă din copilărie de statutul lui de copil privilegiat din punct de vedere social:“Mi-am petrecut primul an de şcoală în tovărăşia celor mai săraci copii din Figueras, ceea ce a avut o mare importanţă în dezvoltarea tendinţelor mele naturale spre megalomanie. Cum să nu cred că sunt o fiinţă cu totul deosebită, preţioasă şi delicată, când eram băiat de oameni bogaţi şi trăiam înconjurat de copii în zdrenţe ?”

Descoperirea morţii a fost un moment şocant pentru Dalí, acesta găsește într-o zi, un liliac îndrăgit mort şi acoperit de furnici. Insectele acestea vor apărea ulterior în  filmul “Câinele andaluz”dar şi în alte momente din amintirile sale din copilărie, fie în fesele unui bebeluş, fie devorând un şoarece, un arici sau o şopârlă moartă. Dar moartea cu adevărat decisivă din copilăria artistului catalan a fost aceea a fratelui cu acelaşi nume:Salvador Dalí, născut în 12 octombrie 1901 şi mort pe 1 august 1903.

Părinţii lui comparau adesea copilul viu cu cel mort şi păstrau în dormitor o fotografie a celui din urmă, lângă o reproducere a lui Hristos de Velásques. Pentru pictor, existenţa unui alt eu care-l precedase în pântecele mamei, în afecţiunea tatălui şi chiar ca nume, a fost o adevărată provocare :“Eu m-am născut dublu, cu un frate în plus, pe care a trebuit să-l ucid ca să-mi ocup locul meu şi ca să-mi obţin propriul meu drept la propria mea moarte.”

De aici probabil izvorăşte şi dorinţa lui de notorietate, ivită din nevoia de a-şi exprima propria personalitate în faţa tendinţei părinţilor de a-l considera o a doua ipostază a primului născut :“ Toate excentricităţile, toate exhibiţiile incoerente provin de la tragica obsesie a vieţii mele. Am vrut întotodeauna să dovedesc că existam şi că nu eram fratele meu mort. Ca şi mitul lui Castor şi Polux, mi-am câştigat propria nemurire ucigându-mi fratele.”

În mitologia lui personală, opera lui Dalí reflectă această duplicitate, identificându-se cu Dioscurii, Castor şi Polux, gemenii nascuţi din oul Ledei, fecundată de Zeus, ce luase înfăţişarea unei lebede. După cum îi mărturiseşte lui Alain Bosquet, în 1966 :“În fiecare zi ucid cu mâinile şi cu picioarele, ca un dandy ce sunt, imaginea fratelui meu. Azi l-am pus să ducă flori la cimitir. El este zeul meu obscur, fiindcă noi suntem el şi cu mine. Polux şi Castor. Eu, Polux, fratele nemuritor;el, fratele muritor.”

Dalí îi mărturiseşte lui Parinaud că cei trei Salvadori care îl cadaverizau (tatăl, fratele şi Salvador-Hristos) l-au determinat să convieţuiască cu moartea, resimţind-o ca pe o a doua natură a sa, percepându-şi trupul ca pe un vid, un trup putrezit şi mâncat de viermi, găurit şi având nevoie de un reazem şi de cârje spre a fi susţinut :“Eu nu aveam o imagine corporală, soarta făcuse să mă nasc fără trup, sau cu un trup angelic în putrefacţie.”Asta îi provoacă o anumită angoasă spaţio-temporală, care se va reflecta în tablourile lui prin numeroase structuri moi şi-l face chiar să se arunce pe scări “pentru a experimenta ce simte trupul meu, ca într-un film, au ralenti.”

Această senzaţie este foarte pregnantă în Câinele andaluz, filmul al cărui scenariu îl vor scrie Buñuel şi Dalí în 1929. Pe un pat este reconstituită urma unui trup cu ajutorul hainelor, iar protagonistul trage “au ralenti” în dublul său.

Dalí folosea metoda paranico-critică, prin care, în combinaţie cu stilul său hiprarealist, creea iluzii optice. Pe lângă tema morţii, în opera lui Dalí apar erotismul şi vina. Se pare că tatăl lui Dalí a pus pe seama unei boli venerice, contactate după una dintre aventurile lui, moartea primului născut. Hotărât să-şi protejeze cel de-al doilea fiu de pericolul pe care-l reprezentau femeile, a avut o idee fixă. Pictorul îşi aminteşte : “Tata a lăsat deasupra pianului o carte de medicină cu fotografii din care puteai deduce cumplitele urmări ale bolilor venerice.Am fost oripilat. Tata susţinea că această carte ar trebui să se găsească în toate casele, ca învăţătură de minte pentru copii. Ţin minte că într-o bună zi Picasso a aflat că fiul lui, Pablo, se ducea la curve. Ştiţi care a fost reacţia lui?A pictat un cap de mort şi l-a prins cu un ac de şliţul băiatului.”

De aici consideră Dalí că i se trage impotenţa, această teroare resimţită din copilărie faţă de bolile venerice. Şi de aici şi înclinaţia spre masturbare, care înlocuieşte actul sexual. Şi chiar şi autoportretul “Marele masturbator”.“Când am ajuns pentru prima oară la Paris (1929), primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă urc într-un taxi şi să-l întreb pe şofer:“Ştiţi pe undeva bordeluri? Le ştiu pe toate, mi-a răspuns el. Şi le-am vizitat pe rând. Cu toate prostituatele am procedat la fel:le-am pus să stea în picioare într-o parte a camerei, iar eu stăteam întotdeauna în cealaltă parte. Doream astfel să evit ca vreun microb să sară pe mine si să mă molipsească. Mă mulţumeam doar să privesc femeia goală, în timp ce mă masturbam.”

În 1930, Dalí a pictat tabloul “Wilhelm Tell”, în care reflecta caracterul autoritar al tatălui, resimţit mai ales la acea dată. În tablou reapare măgarul putrezit deasupra pianului, măgar ce se ivise deja, cu violenţă, în fotogramele filmului Câinele andaluz.  Legătura dintre această descoperire venerică a putrezirii cărnii deasupra pianului patern și acest tablou este evidentă.

Unul dintre obiectele create de Dalí cu aluzii la erotism este “Retrospectiva unui bust ”realizată în 1933. Bustul demonstrează fascinaţia suprarealiştilor pentru păpuşi şi manechine care par vii. Punctul maxim al acestei fascinaţii a fost atins în timpul marii Expoziţii Suprarealiste de la Paris, din 1938. Dalí şi-a dorit să creeze o anume armonie care să stimuleze erotismul. Bustul trebuia să stârnească senzaţia de foame şi să pară şi gata să o satisfacă.

Moartea prietenului său Lorca în 1936, poet pe care l-a întâlnit la Reşedinţa Studenţilor din Paris şi care făcea parte din grupul suprarealist, şi-a pus, de asemenea, amprenta asupra lucărilor sale. Dalí comune poemul intitluat “Metamorfoza lui Narcis” şi un tablou cu acelaşi nume pe care i-l arată lui Freud în iulie 1938, într-o vizită făcută părintelui psihanalizei la Londra. Artistul catalan consideră că aceste două opere omonime sunt primul rezultat în urma aplicării metodei numite paranoico-critice.

Tabloul “Metamorfoza lui Narcis“ reprezintă dubla ipostază a unui adolescent aplecat asupra imaginii lui reflectate în apa gălbuie, imagine preschimbată într-o mână gri, pietrificată, ce ţine un ou din care înfloreşte o narcisă. Între cele două imagini se vede un grup de oameni goi. Peisajul din fundal include o stâncă pietroasă şi nişte munţi îndepărtaţi, cu nori negri la orizont. În dreapta, lângă mâna pietrificată, un ogar devorează o halcă de carne. În fundal, în spatele unei suprafeţe sângerii, care înconjoară balta, se vede statuia unui adolescent zvelt pe un piedestal ridicat pe o pardoseală în carouri. Pânza Metamorfoza lui Narcis aşează în prim plan, alături de mâna emblematică, pe care mişună sute de furnici, ce apăruse deja în Câinele andaluz, ogarul care devorează hoitul.

Poemul “Metamorfoza lui Narcis” aduce o ipostază mai puţin cunoscută, aceea de poet, deşi acesta a publicat de-a lungul vieţii numeroase scrieri. Poemul poartă amprenta inspiraţiei din poezia lui Lorca. Descriind apa gălbuie în care priveşte Narcis, versurile lui fac aluzie la  rămăşiţele galbene ale iubirii.  Descriind grupul heterosexual de bărbaţi şi femei, se referă la “ înalta andaluză tenebroasă”, singurul personaj din grup care, fiind văzut din spate, nu-şi arată sexul. Şi, ca să nu mai existe nicio îndoială, pictorul vorbeşte în mod explicit despre sângele lui Lorca, scriind o poezie care face aluzie la textele din Poetul la New York.

În 1950, Dalí pictează “Eu însumi la vârsta de şase ani, când mă credeam fetiţă, ridicând cu multă precauţie pielea mării pentru a observa un câine dormind la umbra apei” şi “ Eu însumi la vârsta de şase ani ridicând cu multă precauţie pielea mării pentru a observa un câine câine dormind la umbra apei”. Aceste două tablouri nu necesită nicio explicaţie, fiindcă ele chiar asta exprimă:  Dali băiat (sau fată), ridică pelicula de apă de pe suprafaţa mării, sub care descoperă un câine ce provine din Martiriul Sfântului Cucufete de Ayne Bru, păstrat în Muzeul de Artă din Catalunia.

Dalí a fost un artist complex, un talentat pictor, fotograf, cineast şi sculptor dar şi o personalitate controversată.  În ianuarie 1983, Dalí s-a retras în castelul Pubol din Gerona. Moartea soţiei şi muzei sale Gala cu o vară în urmă, l-a lăsat pradă unei depresii profunde. Când s-a simţit mai bine, şi-a chemat un prieten regizor, Luis Revenga, şi i-a cerut să înregistreze o casetă video pe care să i-o trimită lui Buñuel, încercând astfel să reînvie colaborarea din tinereţe pentru filmul “Câinele andaluz”. Într-o cămaşă lungă de noapte, albă, cu scufie şi papuci, Dalía început să cânte în faţa camerei de filmat un vechi cântec catalan, Fata negustorului:povestea unei femei care-şi aruncă pruncul în râu:“Fata negustorului/ se spune că-i cea mai frumoasă/ nu-i cea mai frumoasă, nu/ mai sunt şi altele/ ce mai fată!...”

Surse:

Buñuel, Lorca, Dali, Enigma fără sfârşit, Editura Curtea Veche.

Salvador Dali, Viaţa secretă a lui Salvador Dali, Dasa, Figueras, 1981.

Interviu cu Lluis Permanyer, Playboy, Barcelona, nr. 3, ianuarie 1979.