Mituri despre învățământul românesc comunist

Se spune că anul acesta a fost o catastrofă la examenul de bacalaureat. Formulările din presă pun accentul pe cei ce pică şi nu pe cei ce obţin note maxime. Societatea vrea o promovare totală, dar sunt elevi ce fac totul pentru a nu trece de un prag valoric. Preferă să fie şmecheri şi să încurce inutil sistemul educaţional. Aceşti picaţi sunt sursa teoriei că pe timpul lui Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989) era un învăţământ de calitate, ce nu se poate compara cu ceea ce avem astăzi. Aşa cred mulţimile, cele care au idei puţine, ferme şi nu citesc vreodată ceva serios, consistent, mai ales din momentul răspândirii mijloacelor electronice de informare. Sunt evident dominate de mitul bunului conducător şi nu pot scăpa din această capcană a gândirii de masă.

Primul recensământ al populaţiei din epoca libertăţii a fost efectuat în anul 1992 şi a fost găsită populaţie în vârstă de peste 12 ani cu un efectiv de 18.801.610 persoane. Contrar legendelor despre pregătirea superioară a oamenilor prin învăţământul obligatoriu al unui stat totalitar, recenzorii au găsit 799.405 cetăţeni fără şcoală primară absolvită (4,25%) şi alţi 78.837 n-au vrut să declare ce studii au, probabil de ruşine. Această situaţie a fost provocată de lipsurile imense din mediul rural, şcolile ce stăteau să cadă sau drumurile proaste fiind în floare atunci.

Situaţia s-a îmbunătăţit parţial prin asfaltarea drumurilor şi prin ridicarea de şcoli în mediul rural, dar regimul comunist a neglijat prea mult lumea satului pentru ca autorităţile de astăzi să mai poată face faţă necesităţilor, mai ales că multe decizii sunt luate în mod greşit sau pentru satisfacerea unor interese personale ale elementelor de conducere. Chiar dacă se laudă că era un nivel mai ridicat de trai ca astăzi, 4.438.602 de locuitori s-au oprit doar la patru clase (23,6%). Este evident că sărăcia familiilor şi indiferenţa pentru învăţătură din partea părinţilor, dornici să aibă o forţă ieftină de muncă în gospodării sau copii pentru căsătorii rentabile financiar, au dus la întreruperea colaborării cu şcoala. Cei ce abia trecuseră pe la ore la vremea lor nu puteau să înţeleagă valoarea cărţii şi erau preocupaţi numai de traiul de zi cu zi. Sacrificau viitorul pentru prezentul cenuşiu.

Se discută mult astăzi despre analfabeţii funcţionali pe care-i oferă sistemul de învăţământ societăţii româneşti, adică persoane ce n-au fost în stare să termine liceul şi să promoveze examenul de bacalaureat, examenul maturităţii intelectuale. Nici cu înţelegerea aspectelor ştiinţifice nu stau prea bine. Cadrele didactice actuale sunt umilite prin presa românească, puse la zid de către cei ce vânează o audienţă iluzorie în fiecare minut. Este interesant de subliniat faptul că specialiştii în presă nu au timp să înţeleagă ceva, să se documenteze serios, şi preferă să meargă pe idei simple şi cu impact la mase.

Să nu uităm că mereu sunt date ca exemple negative persoanele ce nu sunt în stare să obţină note de trecere la examenele de titularizare în învăţământ, cele ce iau nota unu fiind adevărate vedete de moment. Lumea din televiziuni nu vrea să ştie că personalul didactic ce intră în sistem trebuie să joace rolul unor adevărate locomotive şi să urnească fiecare din inerţia intelectuală sute de copii şi adolescenţi în fiecare an şcolar. Oare câte persoane n-au reuşit să ajungă în situaţia să treacă de bacalaureat şi s-au oprit la opt sau zece clase până în anul 1992? Totalul găsit de autorităţi era şi este şocant: 6.026.307 cetăţeni (32,05%).

Studiile superioare erau identificate numai în cazul a 967.570 de persoane (5,14%), puţin raportat la masa poporului. Acest procent redus se explică prin faptul că regimul limita numărul de locuri în universităţi şi mulţi intelectuali au părăsit ţara înainte şi după evenimentele din 1989. Este interesant de subliniat că statul democratic a investit mult în universităţi, numărul studenţilor a crescut, dar hemoragia de creiere valoroase a continuat. Nu poţi să te afirmi în economia României ca specialist în motoare de avion de ultimă generaţie sau în tehnologia înaltă, mirajul Occidentului fiind permanent prin prisma salarizării şi prin satisfacţiile intelectuale şi profesionale deosebite, greu de înţeles de omul de rând.

Administraţia comunistă a dezvoltat un învăţământ centrat pe practica imediată şi prin considerarea intelectualilor drept un fel de muncitori ce erau obligaţi să satisfacă din plin şi imediat ordinele partidului, personal ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi, mai ales, pe cele venite de la tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu. Oare câţi specialişti în chimie au muncit pentru opera conducătoarei? Cât timp din viaţă au pierdut pentru ceva ce nu le aducea nici cea mai mică satisfacţie intelectuală şi personală? Mintea savantului trebuie să fie lăsată liberă, să aibă acces la ultimele publicaţii de la nivel mondial şi nu să fie limitată prin măsuri administrative promovate de cei ce făceau o spoială de educaţie prin şcolile partidului unic, organism politic ce încuraja ascensiunea celor ce doreau să ajungă la prosperitate şi trai bun cu orice preţ.

Bibliografie minimală

Direcţia Orăşenească de Statistică Bucureşti, Anuarul statistic al Oraşului Bucureşti 1959, Bucureşti, 1959.
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1985.
Anuarul statistic al României 1993, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti.
Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura politică, Bucureşti, 1972.
Filip, Corneliu, Tratatul de la Varşovia, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006.
Gorbaciov, Mihail, Scrieri alese, Editura Politică, Bucureşti, 1987.
Istoria Românilor, vol. X, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013.
Midan, Christophe, Crearea unei armate populare O perspectivă franceză asupra evoluţiei forţelor armate române de la 23 august 1944 până în 1975, Editura Militară, Bucureşti, 2015.
Moţ, Ovidiu, E., Piteşti O istorie în date, Editura Pământul, Piteşti, 2008.
Neamţ, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
Negrea, Radu, Banii şi puterea, Humanitas, Bucureşti, 1990.
Opriş, Petre, Licenţe străine pentru produsele civile şi militare fabricate în România (1946 – 1989), Editura Militară, Bucureşti, 2018.
Opriş, Petre, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955 – 1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008.