Mitul cuirasatului Bismarck - de ce a fost scufundat atât de ușor?!

Al Doilea Război Mondial a atras atenţia istoricilor din cauza impactului produs asupra societăţii. Chiar dacă tinerele generaţii nu mai cunosc desfăşurarea evenimentelor, consecinţele acestora se mai resimt şi astăzi. Armele Germaniei au fascinat cercetătorii din domeniul istoriei militare prin efectele produse asupra armatelor inamice. Intrarea în scenă a televiziunii a dus la apariţia unor adevărate mituri. Era firesc ca impresionantul cuirasat Bismarck să fie transformat într-o legendă contemporană împreună cu nava geamănă Tirpitz.          Se ştie că este foarte greu să lupţi împotriva unui mit, dar munca istoricului trebuie să fie orientată spre aflarea adevărului. Orice falsă teorie dispare numai şi numai dacă se face corect o comparaţie între diferitele arme.

Bismarck a fost clasificat drept cel mai puternic cuirasat din Europa sau din Oceanul Atlantic la nivelul anului 1941. Părea cea mai modernă navă de luptă. O navă de suprafaţă se caracterizează în special prin puterea tunurilor grele şi prin protecţia prin plăci de oţel.

          Cuirasatul german dispunea de opt piese de calibrul 380 mm, fiecare putând să lanseze proiectile cu o masă de 800 kg. SUA dispunea de cuirasatele din clasa Colorado înarmate cu acelaşi număr de piese, dar calibrul armelor principale era de 406 mm. Cum proiectilele păreau prea uşoare, tunurile de pe USS Washington şi USS North Carolina trăgeau cu obuze având fiecare masa de 1225 kg. Se vede că nava germană era net inferioară la capitolul artilerie grea. Se poate discuta chiar de o subînarmare în raport cu masa. Cuirasatele americane mai aveau un mic avantaj la o primă vedere:un tun greu în plus. Dictatorul Adolf Hitler a dorit echiparea cu piese de calibrul 406 mm, dar cursul războiului nu i-a permis îndeplinirea visului de mărire.

          Amplasarea gurilor de foc lăsa mult de dorit. Bismarck era prea clasic, adică putea să tragă cu doar patru piese spre faţă sau spate. Proiectanţii americani au găsit formula ideală cu şase piese grele montate spre centrul vaporului şi cu posibilitatea de a trage spre înainte. Au amplasat şi nouă piese la bord, formulă rămasă valabilă până astăzi. S-a încercat montarea unor turele cu câte patru arme grele, dar soluţia turelelor triple a rămas ideală.

          S-a discutat mult despre blindajul cuirasatului german, dar şi aici există o mică surpriză. Navele americane din clasa North Carolina aveau un strat de oţel gros de maximum 406 mm faţă de cei 362 mm ai adversarului. Superioritatea germană nu prea se vede. Blindajele au fost îmbunătăţite la modelele următoare. S-ar putea să mai fie unele surprize şi-n ceea ce priveşte compoziţia oţelului. Cum depozitele Reich-ului nu conţineau suficiente rezerve de metale speciale, este foarte posibil ca materialul să fi fost friabil, aşa cum se întâmpla în cazul unor tipuri de tancuri. Dacă n-a fost folosit suficient crom, durata de viaţă a ţevilor era limitată. Istoria n-a permis verificarea rezistenţei materialelor.

          Artileria secundară pare să confirme o superioritate germană. Tunurile au ca destinaţie lupta împotriva crucişătoarelor şi a distrugătoarelor. Proiectanţii germani au amplasat guri de foc cu calibrul de 150 mm. Strategii americani au optat pentru cele de calibrul 127 mm, ceea ce pare un dezavantaj aproape fatal într-o ciocnire cu o flotilă uşoară inamică. Nu trebuie să ne grăbim cu interpretările. Tunurile aveau proiectile mai uşoare, dar loviturile erau suficient de puternice pentru neutralizarea navelor uşor blindate. Avantajul rezultă din cadenţă. Cuirasatele americane puteau lansa un adevărat nor de obuze spre ţintele mici şi rapide. Cel mai mare pericol pentru navele blindate provenea însă de la avioane. Atacarea vapoarelor cu bombardiere medii şi grele nu era exclusă şi apărarea antiaeriană trebuia să lanseze o ploaie de lovituri într-un timp extrem de scurt. Tunurile medii americane erau capabile să execute şi foc împotriva avioanelor zburând la o altitudine de 11.880 m. Proiectilele de 24 – 28 kg puteau să plece din ţeavă într-o cadenţă de 15 – 22 lovituri pe minut. Avalanşa de oţel şi explozibil ar fi fost greu de oprit. Focul era deosebit de intens şi cuirasatele păreau uneori că ard de la un capăt la altul. Chiar dacă tunurile germane lansau proiectile de 43, 5 kg, cadenţa era redusă la doar şase – opt lovituri pe minut. Dimensiunile mai mari ale armelor impuneau o cantitate mai mică de muniţie la bord. Fiecare tun german avea o raţie de 150 de lovituri, dar cel american primea 450. Diferenţa era decisivă într-o ciocnire de amploare.

          Artileria antiaeriană a cuirasatului german părea impresionantă, dar a fost adevăratul călcâi al lui Ahile. Au fost instalate piese de calibrele 105, 37 şi 20 mm. Scopul proiectanţilor era să alcătuiască o plasă de foc din care să nu scape nici o ţintă. Modelele diferite de arme puneau o mare problemă în ceea ce priveşte concentrarea tunurilor asupra ţintelor mobile. Se ştie că lovitura fatală a fost dată navei Bismarck de către un biplan total uzat moral. Torpila lansată a avariat grav cârmele şi apoi mult lăudatul blindaj a devenit complet inutil. Mai mult. Tunarii germani n-au reuşit să distrugă niciun avion britanic. Tunurile de calibrul 37 mm lansau proiectile de 0, 742 kg, ceea ce era fatal pentru orice aparat de zbor, dar cadenţa era de doar 30 lovituri pe minut. Era prea puţin pentru războiul modern şi aici a fost semnată soarta uriaşului cuirasat german. Mai interesante erau tunurile de calibrul 20 mm, unde rata focului ajungea la 120 lovituri pe minut şi proiectilele de 0, 134 kg erau suficiente pentru a avaria grav un agresor. Bismarck avea prea puţine arme din acest model.

          Doar această scurtă analiză a caracteristicilor tactice ale cuirasatului german demonstrează cât de uşor sunt lansate teorii istoriografice pentru obţinerea de audienţă sau titluri academice. Producţia navelor cuirasate în şantierele germane a fost un prim pas spre înfrângerea imperiului visat de naţional-socialişti. Cele 50.000 de tone de diferite materiale ar fi fost mult mai utile la realizarea de avioane, blindate sau muniţie. Cetăţile plutitoare nu prea mai erau utile în epoca dominaţiei avionului. Nava a mai fost condamnată şi din cauza abandonării de către conducerea politică de la Berlin a oricărei idei logice din punct de vedere militar. Nici un tanc nu luptă singur. Cuirasatul ar fi trebuit ocrotit de un grup de sprijin măcar din submarine.