Misterioşii strămoşi ai incaşilor

Marea civilizaţie incaşă se sprijină pe umerii unor predecesori la fel de mari – civilizaţiile Chimu, Huari sau Moche. Câteva aspecte încep să iasă la iveală:morminte ale unor puternice regine, dar şi urme ale unui şoc climatic.

Când au sosit spaniolii în America de Sud, nu şi-au pus prea multe întrebări legate de istoria regiunii. Şi nici nu au găsit vreun incaş capabil să le povestească în detaliu despre popoarele care odinioară au stăpânit munţii şi pustiurile. Şi să începi istoria zonei cu incaşii este ca şi cum istoria europeană ar începe cu romanii, iar grecii, egiptenii sau babilonienii ar dispărea din ecuaţie. Rămâne pe seama arheologilor să reconstruiasca trecutul. Dar între descoperiri rămân adesea goluri întunecate, timpuri şi locuri despre care nu se ştie mai nimic.

Când au venit spaniolii în Cuzco, înflorirea unei culturi rivale cu incaşii nu se încheiase de mult:este vorba despre Chimu. În 1470, principele incaş Tupac Yupanqui, l-a învins pe ultimul lider Chimu, pe Minchamancan, aducându-l în capitală. Odată cu el a ajuns şi aurul, comoara rivalilor, dar şi mulţi meşteşugari şi artişti. Căci pe vremea aceea nimeni nu îi întrecea pe Chimu în prelucrarea metalelor preţioase. Francisco Pizarro a acaparat cu lăcomie tocmai aceste produse ale artei Chimu. Dar din nefericire importantele piese nu s-au păstrat, căci Pizarro şi conquistadorii săi le-au topit şi au şters astfel un important izvor de cunoaştere despre această civilizaţie.

Au mai rămas doar câteva fraze sărace despre ei, exprimate de către învingătorii lor. Incaşii pe care i-a chestionat i-au răspuns lui Cieza de Leon că Chimu ar fi fost foarte vicioşi şi prieteni ai desfrâului. Oare aşa erau? Dornici de putere, desigur. Vreme de 200 de ani au dominat nordul Peru-ului, stăpâni ai celui mai mare stat preincaş din toată regiunea. Capitala Chan Chan adăpostea în jur de 60000 de suflete. Din punct de vedere cultural se deosebeau de incaşi. Dacă aceştia erau fiii soarelui, Chimu venerau luna ca divinitate principală. Ea era responsabilă pentru vreme şi pentru recolte, deci pentru supravietuirea lor.

Originile populaţiei s-ar fi întins undeva până la un lider legendar pe nume Taycanamo, care ar fi venit din nord pe o plută până în valea râului Moche. Acolo s-ar fi însurat cu câtvea localnice şi ar fi întemeiat prima dinastie de succes. Era o legendă frumoasă, încă vie la sosirea spaniolilor.

Arheologic vorbind, nu este atât de precisă, căci vechile artefacte Chimu se aseamănă cu cele ale populaţiei Moche. Civilizaţia stăpânea între secolele I-VIII coasta de nord din Peru şi se înrudea cu cultura care i-a înlocuit ulterior, Sican. Mai probabilă decât sosirea unui străin misterios din nord este continuitatea civilizaţiilor Chimu şi Moche. Astfel de forme de apropriere sunt des întâlnite. O poveste din inventarul mitologic ne relatează despre zeul Viracocha. Acesta ar fi făurit lumea nu departe de lacul Titicaca, într-un loc pe nume Tiahuanaco. Viracocha ar fi dat viaţă pietrelor, pe cele mari prefăcându-le în uriaşi, iar pe cele mai mici în oameni.

Locul pe nume Tiahuanaco există într-adevăr şi este situat la 70 de km. de La Paz, pe marginea unei câmpii mai înalte, necultivabile. Acum 700 de ani era centrul unui măreţ imperiu. Că incaşii l-au lăsat aici pe zeul lor să se joace cu pietrele, se poate vedea...Cultura din Tiahuanaco îşi datorează prosperitatea unei metode de irigare isteţe, care a permis cultivarea câmpiei adiacente. Sistemul de gropi a creat o microclimă, soarele încălzind apa în timpul zilei şi căldura împrăştiindu-se noaptea în jur, rezultând într-un microclimat mai blând.

Dar recoltele nu le-ar fi adus prea mari beneficii dacă nu ar fi existat şi un sistem logistic care să faciliteze negoţul. Se creşteau mii de lame, care cărau mărfuri până în Chile. Este neclar ce anume a pus capăt imperiului Tiahuanaco. Nu există indicii privind conflicte militare. Poate că s-au acumulat mai mulţi factori, precum scăderea importanţei vasalilor din pricina politicienilor abili, sistemul căsătoriei, colonizarea sau conflictele religioase. Ceea ce nu ştiau incaşii atunci când au găsit pietrele uriaşilor de aici, este că localnicii din Tiahuanaco nu erau singuri. Şi arheologii s-au mirat multă vreme din pricina izolării culturale a oraşului, dar se pare că acesta coexista cu o altă putere mai la sud:Huari. Nimeni nu ştie exact în ce fel de relaţii se aflau cele două puteri. Se poate să fi fost un fel de război rece, în care un echilibru fragil impiedica un atac din orice parte.

Limbajul simbolic demonstrează afinităţile dintre cele două culturi. Atât Tiahuanaco, cât şi Huari îşi decorau pereţii, textilele şi ceramica cu imagini de capete sau cu zeităţi cu ochi drepţi şi descpicaţi. Şi ambele culturi venerau o zeitate supremă care purta un toiag. Dar în vreme ce Tiahuanaco se străduiau să prezinte figuri naturale, Huari preferau să le abstractizeze, într-un stil geometric. Este valabil şi pentru arhitectură, unde Huari se foloseau foarte mult de unghiurile drepte.

În capitală, ziduri mici şi mari împărţeau centrul in multe areale legate complicat unele de altele, aşa încât este greu de închipuit cum se circula pe acolo. În perioada înfloririi civilizaţiei zidurile erau vopsite în alb, aşa că oraşul cu siguranţă că oferea o privelisţe strălucitoare şi impozantă.

Şi populaţia Huari şi-a bazat reuşitele tot pe sistemul de irigaţii, de data aceasta adaptat pantelor montane. Au conceput un model de canale care prelua apa din pâraie şi o aducea pe nişte terase amenajate pentru cultivarea legumelor şi cerealelor, din feluri cele mai diverse pentru a maximiza recoltele. S-au creat noi aşezări, populaţia a migrat. Asta a fost şi baza puterii Huari:pentru aplicarea metodelor agricole şi pentru dreptul de a coloniza, cetăţenii aveau nevoie de alaiuri de vasali. De altfel, se ştiu mai multe despre statul Huari decât despre cetăţenii însişi. Anul trecut a fost o adevărată senzaţie când o echipă de cercetători din Varşovia a descoperit o necropolă intactă, cu trei regine şi alţi 60 de morţi, iar camerele mortuare erau înţesate cu comori:unelte aurite, podoabe de argint, topoare de bronz, cupe de alabastru, ceramica frumos colorată, etc.

Mormintele sunt doar o piesă a puzzle-ului Huari şi ridică noi întrebări:erau femeile în vârful ierarhiei politice? Un vas din acest complex sugerează un mesaj interesant:nişte războinici Huari cu topoare se năpustesc asupra unor Moche. Sigur că au fost confruntări militare în epocă, dar adevăratul motiv al declinului culturii Moche în secolul al VII-lea l-au reprezentat schimbările climatice.

Începutul sfârşitul a fost fenomenul care astăzi este cunoscut sub denumirea de El Niño, care atunci lovea cu şi mai mare fortă. Curenţii maritimi calzi veniţi din Asia au răscolit vremea în întreaga regiune, provocând ploi abundente şi inundaţii mulţi ani la rând. Arheologii au depistat în ruine cât de mare a fost amploarea catastrofei. Capitala Moche, Cerro Blanco, a fost năpădită complet de şuvoaie şi apoi acoperită de un strat de nisip înalt de un metru. Doar piramidele, Huaca del Sol şi Huaca de la Luna, se mai vedeau clar. Moche au fost nevoiti să ridice o altă capitală, în valea Lumbayeque.

Şocul climatic al secolelor VI-VII a produs pagube mari şi terenurilor agricole, dintre care doar cele de pe terase ale Huari au rezistat. Iar cine putea să-şi hrănească supuşii, acela rezista. Dintre toate culturile preincaşe, Moche sunt poate cel mai bine cercetaţi, probabil din cauza obiceiului de a-i înmormânta pe nobili într-un mod extrem de opulent, spre bucuria şi a jefuitorilor de morminte. Mii de vase ceramice cu reprezentări realiste de oameni, animale şi zeităţi umplu din secolul al XIX-lea vitrinele muzeelor şi colecţiile privaţilor.

Moche erau experţi în prelucrarea aurului, iar ţesătoarele creau veşminte colorate şi mândre din iţe lucrate cu măiestrie. Impresionante sunt în mod special şi mult ornatele Tumi, cuţitele ceremoniale cu lama curbată, folosite atât la sacrificiul ritual cât şi la trepanaţii.

Arta Moche abundă în demoni şi fiinţe fantastice viu colorate şi bogat ornamentate, dar şi în aspecte violente. Reprezentările sunt pline de imagini cu capete decapitate, măruntaie împrăştiate sau mădulare sângerânde. Mereu reapare o zeitate pe care cercetătorii au botezat-o “tăietorul de capete”. Dar ceramica prezintă şi alte aspecte ale vieţii, dintre care sexualitatea, adesea cu imagini explicite care permit o vizualizare neobişnuit de apropiată a intimităţii.

Atunci când arheologul Walter Alva descoperă în 1987 în Sipan mormântul intact al unui conducător Moche, parcă zeii din imagini ar fi căpătat viaţă:veşminte aurite, frizura îngrijită, bogatele podoabe cu pene. Apoi s-au mai descoperit alte 13 astfel de morminte, iar în 2004 s-a produs o nouă senzaţie, de data aceasta o femeie îngropată cu tot felul de podoabe şi vase, care purta pe faţă o mască de aur. În mormânt se mai aflau două măciuci ceremoniale şi 28 de praştii. Mai mulţi slujitori au fost nevoiţi să o urmeze pe această regină anonimă în viaţa de apoi. Femeia care a murit probabil la naştere avea un statut importnat, lucru sugerat de părul foarte lung şi de tatuajele cu şerpi şi păianjeni vizibile pe mumie.

Deci şi la Moche existau doamne cu o poziţie înaltă în societate, lucru atestat chiar de curând, in 2013, prin descoperirea unei preotese care la rându-i fusese înmormântată alături de mai multe persoane, ceea ce iar atrage întrebarea existenţei unei faze de matriarhat.

Urme ale civilizaţii Moche ne poartă chiar până în secolul I, iar ochiul arheologului priveşte şi mai adânc in istorie. Zeitatea sângeroasă are rădăcini mult mai timpurii, în Sechin Bajo, mileniul al IV-lea a.Hr., într-una din cele mai vechi clădiri ale Americii de Sud. În mileniul II a.Hr. este de găsit in Cerro Sechin, iar între 850 si 200 a.Hr. este venerată la Chavin de Huantar, centrul culturii Chavin, precursoare a Moche.

La Chavin cercetătorii se mai întâlnesc cu o prezenţă familiară, şi anume zeul cu toiag din cultura Huari şi Tiahuanaco. Si acesta tot în străfundurile templului sălăşluia şi acesta, deşi nu se ştie exact despre ce cult era vorba si ce rol aveau holurile subterane. Unii sunt de părere că în întuneric îşi desfăşura activitatea un oracol, alţii că după ploile abundente apa ajunge în sistemul de tunele iar bolboroseala s-ar fi auzit ca un sunet ca din rărunchii pământului. Oricum, mulţi dintre zeii ulteriori deja aveau predecesori la Chavin.

Cu cât privim mai departe în trecut, cu atât acesta devine mai incert. Cel mai vechi oraş al Americii de Sud ar fi fost Caral, la 170 km. de Lima, unde pentru perioada 2600-2000 a.Hr. s-au descoperit atât arme cât şi instrumente muzicale. Clădiri masive există chiar din vremuri mai străvechi, ca templul de la Sechin Bajo, din jurul anilor 3500 a.Hr., care s-a aflat în funcţiune peste 2000 de ani, reconstruit succesiv. Dar amerindienii se îndeletniceau cu lucruri deosebite şi mai de timpuriu. Între 5000 şi 1800 a.Hr. se perindau vracii prin Chile sau Peru, care se pricepeau chiar şi la extirparea tumorilor, după cum arată craniile mumiilor. Poate că asa-numiţii Chinchorro au fost primii din lume care s-au indeletnicit cu aşa ceva.

Aşadar, incaşii au avut de unde se inspira, de la temple până la cultura medicală. Incaşii care au discutat cu cronicarii spanioli nu au menţionat niciun strămoş, fie intenţionat, fie din neştiinţă. Umbra care s-a lasat peste culturile preincaşe este uriasă, dar din fericire, cu fiecare nouă descoperire se mai aruncă o rază de lumină peste aceasta misterioasă lume.

sursa:Spiegel.de