Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care i-am iubit așa de mult”
Un alt document memorialistic important este cel al lui Mihail Manoilescu, omul care a avut neșansa de a fi protagonistul semnării Dictatului de la Viena, al cărui leșin la vederea hărții ciuntite a Transilvaniei rămâne memorabil în analele diplomației, dar și în istoria națională, ca semn al neputinței și al eșecului unei generații. De remarcat, desigur, este și faptul că istoriografia maghiară consemnează cu satisfacție că Manoilescu, ministrul care leșinase la vederea hărții ciuntite a României, era același care râsese cu puțin timp în urmă la Berlin la auzul pretențiilor maghiare.
Conștientizând că istoria îl va reține ca fiind omul care a semnat cedarea nordului Transilvaniei, Manoilescu a simțit nevoia să justifice acțiunile sale și să povestească tragedia personală, dar și națională, la care a luat parte în calitate de ministru de Externe al României în nefastul an 1940.
Astfel, el povestește sosirea la gara din Viena pe 29 august, la ora 13:00, unde a fost așteptat de Ribbentrop, care l-a condus la hotel. Apoi de întâlnirea de peste o oră în care el a vorbit cu Ribbentrop în germană, cu Ciano în franceză și în italiană, iar Ciano și Ribbentrop dialogau între ei în engleză, Manoilescu stăpânind și această limbă.
Comparativ cu atitudinea față de delegația maghiară, Ribbentrop s-a purtat aparent mai civilizat, dat fiind că România era victima. Cu toate acestea, Ribbentrop „tot aşa de solemn şi de tăios, a arătat că el este autorizat de Führer să facă aceeaşi declaraţie: în cazul când noi nu vom primi arbitrajul, ei ne vor considera ca dușmani ai Axei!”. Nu voi uita niciodată noaptea sinistră pe care am petrecut-o cu toții în așteptarea arbitrajului, continuă Manoilescu relatarea sa.
A doua zi, la ora 13:30, Manoilescu și Valer Pop, celălalt membru al delegației românești, au plecat însoțiți de Wilhelm Fabricius, ambasadorul german la București, spre Palatul Belvedere, ajungând în sala unde se juca ultimul act al tragediei românești: „Era un salon rotund, cum se întâlnesc atâtea în colțurile palatelor vechi. O masă rondă în mijloc. Intrând, Valer Pop şi cu mine am salutat, în faţa noastră Ribbentrop şi Ciano cu suita lor. Cu un gest grav şi rece ni s-au indicat fotoliile noastre. Toată lumea tăcea. Toţi voiau să fie solemni, dar, pentru mine, erau siniştri. Peste un minut a fost introdusă delegaţiunea ungară. Primul ministru, Teleki, tip de profesor – mai curând de liceu, decât de universitate, privind oblic după ochelari ca un japonez. Csaky – grăsun, îndesat, într-o uniformă care amintea pe a surugiilor de la curțile noastre boierești.[…] Ribbentrop mi-a răspuns primul, pe scurt şi brutal, că voi vorbi la sfârșit. Au continuat formalitățile. Schmidt a citit în limba germană actul de arbitraj… Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea păturită harta, ca o sentință de moarte. Am observat întâi că este o hartă românească. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva… Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenușiu, din cenușiu negru. [...] Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc… Curând a venit şi Valer Pop. Îi spuneam cu glas scăzut ce grozăvie mă așteaptă, căci de acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc...”. Manoilescu mai descrie cum la câteva minute după incident, Ribbentrop l-a vizitat și a încercat să îl consoleze: „omul de gheață era de data aceasta mișcat, învins”. Ciudată victorie, zicem noi!
În memoriile sale, Manoilescu face referire la textul Arbitrajului de la Viena, oferind și explicația că România nu a cerut arbitrajul Germaniei și al Italiei, așa cum se spune în preambulul documentului semnat de cele patru state, și că nu a fost niciodată vorba ca România să fi propus cedarea a 25.000 de kilometri cum susținuse în fața sa Ribbentrop. Indiferent care ar fi adevărul, România Mare încetase să mai existe.
Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, în timpul întâlnirii de la Oberen Belvedere, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei
• Întâlnirea dintre Carol al II-lea și Hitler
• Semnarea odiosului act
• Mărul otrăvit al lui Hitler: arbitrajul de la Viena
• Războiul anulat dintre Ungaria și România din vara anului 1940
• Memorialistica și actorii zilei de 30 august 1940
• Între „adaptare” și „victimizare”. Relaţiile româno-germane și Dictatul de la Viena
• Incursiunile aviaţiei sovietice și maghiare deasupra teritoriului României din vara și toamna anului 1940