Mihai Viteazul: evoluția mitului

Personalitatea și acțiunile domnitorului valah l-au făcut să dăinuie pentru totdeauna în memoria românilor. Unul ditre primii scriitori care au reușit să modifice percepția generală despre voievod a fost Nicolae Bălcescu. Revoluționarul pașoptist nu avea să anticipeze efectul pe care cartea sa:“Românii sub Mihai Vodă Viteazul” avea să o facă asupra întregii societăți românești. Mihai Viteazul era o personalitate aproape necunoscută până la apariția operei lui Bălcescu. Era doar un alt domn printre mulți alții cu o domnie relativ scurtă.

Pâna la cartea lui N. Bălcescu și Școala Ardeleană, imaginea domnitorului valah în viziunea cronicarilor moldoveni era una destul de proastă. Miron Costin afirma:„pricina de multe vărsări de sângeîntre creștini", de altfel puțin apreciate chiar de munteni: „Seurâse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă, tot cu oști și războaie."[1]Nici cronicarii munteni de secol șaptesprezece nu îl agreau, Radu Popescu acuzându-l că a supus țara intereselor marilor puteri, de faptul că a secuit resursele țării și a asuprit populația pentru a-și purta războaiele:„au supus domnia lui pa turci, pa moldoveni, pa unguri, de-i avea ca pe neste măgari pe toți".[2]

Samuel Micu în cartea sa: „Scurta cunoștință a istorie românilor"rezumându-l pe Mihai Viteazul spune despre acesta că a biruit pe ardeleni doar pentru a da mai apoi provincia Transilvaniei împăratului Rudolf:„în anul 1593 în domnia Ţării Românești au urmat MihaiVoda, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare ostașiu au fost, și pre turci i-au batut și pre ardeleni i-au biruit si Ardealul l-au luat si l-au dat imparatului Rudolf..."[3] Percepția lui Samuel Micu avea să fie schimbată curând, de către noul val de istorici, imaginea domnului muntean devenind una a eroului național care a înfăptuit refacerea vechii Dacii.

Inițial, nici Mihail Kogălniceanu nu apreciază domnia lui Mihai, limitându-se la a-l descrie pe valah după portretul făcut de Miron Costin în letopiseț. Opinia lui Kogălniceanu se schimbă radical în 1843, atunci când în cursul de deschidere de la Academia Mihăileană din Iași, laudă domnia lui Mihai.

Nicolae Bălcescu este însă cel care a impregnat și dezvoltat definitiv mitul despre Mihai Viteazul în lucrarea sa: „Istoria romanilor sub Mihai Voda Viteazul", începută în 1847 și neîncheiată până la moartea sa în exil, la Palermo în 1852. Caracterul clar pronunțat în lucrare este unitatea națională. Iată cum descrie Nicolae Bălcescu faptele lui Mihai:„Tributul

se mări nemăsurat;dăjdiile asemenea;ţara ajunsese într-o ticăloşie şi mergea cu paşi repezi spre o ruinare totală, când braţul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul şi individualitatea naţiei se intrupă într-însul... etc. Lupta pentru independenţă reîncepu cu glorie. După ce făcu asta se asigură, Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocit decât Ştefan, el izbuteşte, dar cade  în aceasta, întâmpinând vrăjmăşia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor.Aceste naţii generoase, cărora atâte interese le opune îndatorinţa de a trăi frăţeşte împreună, se zdrobeşte una pe alta în folosul Austriei."[4]Pentru prima dată în scrierile istorice românești, Ștefan cel Mare rămâne în urma lui Mihai Vodă.  Nicolae Bălcescu îl apără pe Mihai, spunând că decizia de a-i asigura pe boieri de faptul că țăranii care se află pe pământurile boierești vor rămâne robi pe vecie, a fost o hotărâre forțată: „La sfârşitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vodă silit de aristocraţi, făcu acel aşezământ ca fiecare ţăran, p-a cui moşie se va fi aflând, să rămâie rob veşnic. De atunci robia fu completă...[5]"

Lucrarea lui Nicolae Bălcescu propagă caracterul național al românilor ca fiind existent încă din Evul Mediu. Mihai Viteazul este transformat într-o personalitate universală a românilor care dorește să-și unească semenii, refăcând vechea Dacie. Desigur, nu existau și încă nu s-au descoperit documente care să releve adevăratele intenții ale domnitorului la momentul unirii. Acest lucra nu conta pentru Bălcescu, el dorind să facă din Mihai Viteazul magnetul în jurul căruia să adere toți românii. Acest lucru se poate explica prin faptul la revoluția de la 1848 masele populare nu au participat, fiind o revoluție a intelectualilor.

Cartea lui Balcescu a însemnat o premieră în istoriografia românească. Pentru prima oara  istoria medievală a românilor, a celor trei țări românești, era tratată explicit ca istorie națională, ca istorie a unui deziderat național care nu a încetat să se manifeste de-a lungul veacurilor, ca istorie a unui ideal stat românesc, deplin si unitar. Influența acestei lucrări asupra conștiinței naționale românești a fost considerabilă, cu toata întârzierea relativă a publicării.[6]

Pe toată perioada celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, imaginea mitică a lui Mihai Viteazul este promovată în școlile românești, precum și în istoriografie. Mihai Viteazul devine, asemenea Ioanei d'Arc, un personaj iconic pentru naționalismul românesc. Interpretarea istorică devine un instrument de manipulare, folosit la maxim.

Geografia mitului se reliefează impregnant prin câteva idei-forță:

1.      Mihai ca salvator al țării din dezastrul în care o aduseseră dominația otomană și domniile anterioare;

2.      Mihai ca simbol deopotrivă al independenții și identității naționale;

3.      Mihai ca erou războinic;

4.      Uciderea lu Mihai-eveniment cu urmări tragice pentru români;[7]

Ulterior, imaginea mitizată a lui Mihai Viteazul avea să fie folosită și de regimul comunist, precum și de unele partide politice imediat după revoluție. În final, nu rămân decât întrebarările:Cine a fost cu adevărat Mihai Viteazul? Un simbol pentru români sau un instrument de manipulare folosit de oamenii politici?

[1]Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, editura Humanitas, București, 1997, p .27

[2]Cronicari munteni, voi. I, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1961, p. 329.

[3]Samuil Micu, Scurta cunoștintă a istoriei românilor, Editura științifică, Bucuresti, 1963, p. 112

[4]Bălcescu, Nicolae, Românii sub Mihai Vodă Viteazul, Editura Litera, București, 1998, p. 21

[5]Ibidem, Bălcescu, Nicolae, p.32

[6]Boia, Op. Cit. p. 4

[7]http://ebooks.unibuc.ro/istorie/murgescu/cap11.pdfaccesat la 12.12.2013