Mihai I - Un Rege în vâltoarea războiului

Ajuns pentru a doua oară pe tronul României în septembrie 1940, Mihai I a fost martorul unei perioade tragice, încărcată de evenimente care au marcat decisiv destinul țării: statul național-legionar cu toate tragediile lui, rebeliunea din ianuarie 1941, intrarea în război în iunie același an, înfrângerea de la Stalingrad și, fără îndoială, momentul esențial din viața ultimului monarh: 23 august 1944. În această vâltoare teribilă care înfășurase strâns lumea, ce opțiuni avea tânărul Rege?

Nu prea multe, cel puțin din punct de vedere legal. În dimineața de 6 septembrie 1940, în timp ce Carol al II-lea își făcea precipitat bagajele, principele Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, a fost chemat la ora 10 în sala Tronului, unde se aflau genera generalul Ion Antonescu, conducătorul statului, Nicodim, patriarhul României și D. Gh. Lupu, primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. La inițiativa conducătorului statului, Mihai I a depus jurământul într-o formulă nouă:

„Jur credință națiunii române. Jur să păstrez cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Ulterior, Antonescu a luat cuvântul, spunând doar „Dumnezeu să ajute nației, Majestății Voastre și mie”. Pe urmă, conducătorul statului avea să declare că prin schimbarea formulei de jurământ „am vrut să subliniez că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea regelui”.

Septembrie 1940: Carol al II-lea își face bagajele, iar România își salută noul rege

Conform tradițiilor și normelor constituționale din 1866, 1923 și 1938, era necesar ca jurământul să fie depus în fața Parlamentului, dar acesta fusese dizolvat, motiv pentru care fostul rege Carol al II-lea a susținut mereu că urcarea pe tron a lui Mihai nu fusese legală.

Primul decret semnat de Regele Mihai

În primul decret semnat de Rege, articolul I stipula:

„Învestim pe domnul general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român”.

La articolul II erau precizate prerogativele regale:

„a) el este capul oștirii;
b) el are dreptul de a bate monedă;
c) el conferă decorațiunile române;
d) el primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
e) el nume numește pe primul ministru, însărcinat cu e depline puteri;
f) el are dreptul de amnistie și grațiere”.

Articolul III arăta că „toate celelalte puteri ale statului se exercită de către pre președintele Consiliului de Mini dintele Miniștri”.

Aceste precizări sunt foarte importante pentru a înțelege fundamentul legal pe care s-a bazat guvernarea din perioada 1940-1944 și subtilitățile juridice ale actului de la 23 august 1944. Practic, la 6 septembrie 1940 s-a produs o modificare esențială a formei de guvernământ, România având pentru prima oară un conducător al statului care-și însușea cea mai mare parte a prerogativelor regale.

Regele Mihai se găsea într-o situație dificilă. Nu știa exact ce ar fi trebuit să facă, de vreme ce nu fusese niciodată instruit în privința relațiilor dintre Coroană și capul sau membrii guvernului. Nici nu cunoștea numele majorității miniștrilor. Nimeni nu-i oferise pregătirea necesară în probleme politice; în consecință, nu-și înțelegea responsabilitățile și prerogativele și nici problemele constituționale pe care le implicau relațiile dintre Coroană și stat.

Regele Mihai și regina-mamă Elena la Iași, la finalul lui 1940

Antonescu a decis, de altfel, modificarea Statutului Casei Regale pentru a împiedica participarea Suveranului și a colaboratorilor săi la activități publice fără aprobarea conducătorului statului. La 14 septembrie 1940 au fost publicate „principiile generale” date de Ion Antonescu pentru alcătuirea Statutului Casei Regale, fiind schimbat aproape tot personalul.

Acțiunea de limitare a rolului Regelui a fost o constantă în perioada 1940-1944. Magistrații, de exemplu, erau obligați să depună următorul jurământ:

„Jur credință națiunei, regelui și conducătorului statului”.

Este sugestiv mesajul pe care Mihai I l-a semnat la cererea expresă a generalului Antonescu, în care se arăta:

„Majestatea sa regele a hotărât a înceta orice participare îi revine în calitate de președinte activ a oricărei organizațiuni prevăzută prin orice lege, decret-lege, statut etc., cu excepția celor care, prin tradiția începută de primul rege al României, se bucură de această înaltă favoare. Pe viitor, instituțiunile ce intenționează a solicita exclusiv președinția de onoare sau înaltul patronaj al suveranului vor adresa cererile prin conducătorul statului”.

În aceste condiții, pare dificil de responsabilizat în vreun fel monarhul pentru acte care, formal, au purtat semnătura sau girul său.

„Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant”

Pe măsură ce Antonescu prelua efectiv puterea, monarhia a primit tot mai puțină expunere. Mihai a fost nevoit să-și stabilească reședința la Sinaia, cu un program fix de activitate. Preluarea de Antonescu a celor mai importante prerogative regale, modul neprotocolar de comportare a acestuia, ieșirile sale violente și, în general, excluderea suveranului la luarea deciziilor au creat o stare de tensiune între cei doi, care avea să se amplifice. Regele Mihai avea să precizeze ulterior:

„Antonescu luase în mâinile lui treburile țării, iar eu devenisem un figurant”.

La 27 ianuarie 1941, după evenimentele violente declanșate de rebeliunea legionară, Antonescu, fără a-l consulta pe suveran, a constituit un „guvern pe bază militară”. Mijloacele de propagandă în masă și mai ales presa elogiau, zi de zi, activitatea generalului Antonescu; despre Rege se vorbea puțin și în termeni neutri.

Vizită pe Frontul de Est, în vara lui 1941

Aflat la Sinaia, suveranul nu era pus la curent cu problemele statului. La palat existau informatori, personalul Casei Regale era obligat să facă rapoarte periodice, convorbirile telefonice erau ascultate. Deși era, în conformitate cu Decretul din 6 septembrie, „capul oștirii”, Mihai nu a fost consultat în legătură cu decizia de a intra în război alături de Germania. În zilele de 9 și 10 iulie 1941, Mihai I l-a însoțit pe Ion Antonescu pe front, iar la 24 iulie au vizitat împreună Cernăuțiul.

În ziua de 21 august 1941, Regele a semnat decretul prin care, „pentru servicii aduse patriei și tronului pe câmpul de bătaie”, generalul Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareșal (la 10 mai 1941, însuși Mihai fusese avansat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de generalul Antonescu).

Contradicțiile dintre Casa Regală și Mareșal se manifestau frecvent pentru chestiuni minore, de protocol. În timpul ceremoniilor din sala Tronului, Regele se așeza pe tron, regina-mamă stătea alături de el, cu o treaptă mai jos, iar Ion Antonescu se plasa pe a treia treaptă a tronului.

La ceremonia desfășurată cu ocazia Anului Nou 1943, Regele Mihai a observat că Ion Antonescu se urcase pe a doua treaptă, aflându-se la același nivel cu regina-mamă, și i-a cerut maestrului de ceremonii să-i arate lui Antonescu necesitatea de a-și ocupa locul ce i se cuvenea; primind mesajul, „conducătorul” statului a declarat furios că fusese jignit și a cerut Regelui să-i trimită scuze în scris, pretenție ignorată de monarh.

Treptat, Mihai I a început să se delimiteze de pozițiile exprimate de conducătorul statului. În noaptea Anului Nou 1943, Regele a rostit la radio un discurs cu o semnificație aparte, redactat de I. Mocsony-Stârcea:

„Urarea ce îi fac cu acest prilej poporului meu [...] este ca sfârșitul frământărilor sângeroase care sfâșie omenirea să-i aducă consfințirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare”.

Ambasadorul german la București, von Killinger, și-a exprimat dezacordul pentru ceea ce el credea că reprezintă voința guvernului de a înceta participarea României la război. Antonescu a decis trimiterea lui Mocsony Stârcea pe front. Într-un prim gest de frondă, Regele a scris pe decretul de mobilizare „nu aprob”, declarând că mai bine părăsește țara decât să renunțe la imunitatea Casei Regale. Antonescu a fost nevoit să cedeze.

Negocierile pentru pace

Influențați de evenimentele din Italia, unde, la 25 iulie 1943, regele Victor Emanuel III îl înlăturase pe Mussolini, liderii opoziției liberale și național-țărăniste au început să ia în calcul un scenariu asemănător și în România.

După ce, în ianuarie-aprilie 1944, trupele sovietice au întreprins acțiuni ofensive pe toată lungimea Frontului de Est, ajungând la 24 martie pe Nistru, iar la 26 martie pe cursul superior al Prutului, Armata Roșie atingând teritoriul României, eforturile opoziției de a găsi o soluție de salvare a țării s-au intensificat. Astfel, Barbu Ştirbey a plecat la Cairo, unde a început negocierile cu Aliații. Deși s-a prezentat ca un emisar al lui Iuliu Maniu, a precizat că „guvernul și regele, precum și opoziția sunt dornici să facă o schimbare a frontului”.

De fapt, misiunea lui Ştirbey era sortită eșecului prin prisma înțelegerilor dintre Aliați. Încă de la Conferința de la Casablanca (ianuarie 1943), președintele american și premierul britanic hotărâseră să nu angajeze negocieri cu statele din Axă și sateliții acestora, ci să le impună formula „capitulării necondiționate”.

Conferința de la Moscova (octombrie 1943) a stabilit că Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică „vor acționa împreună în toate problemele privitoare la capitularea și dezarmarea dușmanului cu care se aflau în război”. Din acel moment, diplomații americani și englezi au primit indicații ca niciun demers din partea României să nu fie luat în considerare dacă el nu era adresat în același timp și guvernului URSS, având la bază principiul capitulării necondiționate.

Mihai I a fost regele țării în anii războiului, dar generalul (ulterior mareșalul) Antonescu și-a asumat toată puterea efectivă în calitate de conducător al statului

Statele Unite și Marea Britanie au recunoscut dreptul guvernului de la Moscova de a decide în privința tratativelor cu statele aflate în război cu Uniunea Sovietică, ceea ce însemna, practic, începutul abandonării României de către marile democrații occidentale.

La 21 martie 1944, pe fondul ofensivei sovietice și a intrării Armatei Roșii pe teritoriul României, Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu au înaintat lui Ion Antonescu un memoriu în care-i sugerau „să arătați M.S. Regelui că nu puteți conduce mai departe politica țării și că trebuie să avizeze la formarea unui nou guvern”. Era pentru prima oară când Partidul Național Liberal și Partidul Național-Ţărănesc îi cereau lui Antonescu să scoată țara din război sau să-și prezinte demisia suveranului.

La Palat se urzeau diverse planuri, unele de-a dreptul fanteziste (cineva a venit cu ideea ca Regele să zboare la Moscova pentru a trata direct cu Stalin). În primăvara anului 1944, la Palat au fost aduși doi ofițeri de carieră, care se bucurau de prestigiu în rândul militarilor și aveau o viziune politică mai largă.

La 26 martie, în funcția de adjutant regal a fost numit colonelul Emilian Ionescu, la solicitarea suveranului, Mareșalul aprobând această numire, iar în ziua de 29 martie, generalul Constantin Sănătescu a preluat postul de șef al Casei Militare a Regelui. Sănătescu era considerat de către Antonescu un apropiat, ceea ce avea să se dovedească foarte departe de realitate.

Sănătescu a fost cel care a discutat cu regina- mamă Elena despre „necesitatea ca regele să se pregătească mai mult în vederea îndeplinirii sarcinii ce-i revine ca rege și pe care eu o văd venind în curând. Ar trebui să ia și lecții de dicțiune, pentru a vorbi cât mai clar, și să se obișnuiască a ține cuvântări. Regelui îi plac vânătoarea, mecanica și motoarele, dar asta e prea puțin pentru un rege. Eu nu pot să-i fac un program de activitate, pentru a nu avea aerul că, abia venit, am și început cu inovațiile. Am rugat-o pe regină să aibă aerul că pornesc de la ea; regele ține foarte mult la mama sa, așa că va asculta sugestiile ei”.

La 1 aprilie 1944, Constantin Sănătescu a fost numit Mareșal al Palatului, funcție care i-a permis să aibă contacte cu liderii politici, devenind principala personalitate din preajma regelui și omul-cheie în complotul de răsturnare a mareșalului Antonescu.

Drumul spre 23 august 1944

Între timp, contactele dintre Casa Regală și reprezentanții partidelor politice s-au intensificat. La sfârșitul lunii aprilie 1944 a avut loc prima întâlnire între rege și Lucrețiu Pătrășcanu, acesta din urmă declarând că „Partidul Comunist se declară hotărât să conlucreze cu monarhia și să o sprijine, în orice acțiune destinată să scoată România din război și să schimbe politica noastră externă”.

Având în vedere condițiile, atât Regele, cât și liderii opoziției au considerat utilă participarea Partidului Comunist la acțiunea de înlăturare a lui Antonescu, apreciind că astfel vor fi obținute condiții de armistițiu mai ușoare din partea guvernului sovietic. În consecință, la 20 iunie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu au semnat platforma Blocului Național-Democrat, care prevedea încheierea fără întârziere, pe baza ofertei făcute de aliați, a unui armistițiu cu Națiunile Unite.

Ulterior, au avut loc mai multe întâlniri între reprezentanții Blocului Național-Democrat și ai Palatului în vederea stabilirii măsurilor și acțiunilor concrete pentru scoaterea țării din război și a înlăturării lui Antonescu. Discuții aprinse au fost în legătură cu viitorul guvern. Partidul Comunist a propus un guvern prezidat de Iuliu Maniu, dar acesta a refuzat, pe motiv că problemele ce stăteau în fața României aveau un caracter exclusiv militar, susținând necesitatea unui guvern de generali.

Regele, care dorea ca actul înlăturării lui Antonescu să aibă o bază politică largă, a pledat în favoarea punctului de vedere susținut de comuniști. În zilele de 20 și 21 august au avut loc reuniuni secrete între reprezentanții Regelui și ai Opoziției, pentru a se discuta „situația legată de plecarea lui Antonescu pe front”.

Iulie 1942, Bucureşti: Paradă a tancurilor în drum spre front

În ultima ședință s-a hotărât ca răsturnarea lui Antonescu să aibă loc la 26 august, dar nu a fost exclusă nici devansarea, propunându-se 24 august. Atunci când Regele va avea nevoie de el mai mult, în seara zilei de 24 august 1944, Iuliu Maniu s-a dovedit de negăsit; nu a dorit în niciun fel ca grava răspundere de scoatere a țării din alianța cu Germania, cu toate consecințele sale, să apese, în vreun fel, și pe umerii săi.

Aflat pe front, Antonescu a ordonat, la 22 august, replierea trupelor române pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, fiind convins că stabilizarea frontului va constitui un argument în vederea armistițiului. În aceeași seară a avut loc ultima întâlnire conspirativă a reprezentanților Blocului Național-Democratic, unde a fost reconfirmată data de 26 sau 24 pentru trecerea la acțiune.

Revenit în București în seara zilei de 22 august, Antonescu a cerut, a doua zi dimineață, o audiență la Rege pentru orele 16. Alte surse precizează că Mareșalul a venit la Palat la insistențele generalului Constantin Sănătescu. La doar câteva minute, și Mihai Antonescu a cerut o audiență la Rege pentru ora 15:30; cadrul pentru una dintre cele mai tragice scene din istoria României era montat.

După ce s-a anunțat audiența, Regele și apropiații săi au discutat atitudinea ce trebuia adoptată. Nimeni nu cunoștea motivul pentru care Antonescu ceruse audiența; în consecință, s-a convenit acceptarea armistițiului, în cazul în care conducătorul statului l-ar fi propus, sau arestarea sa dacă își declara intenția de a continua războiul.

Arestarea lui Ion Antonescu

Pentru ce s-a întâmplat cu adevărat la Palatul Regal în după-amiaza zilei de 23 august nu există certitudini. Martorii oculari nu au reușit să-și armonizeze niciodată punctele de vedere. Antonescu a sosit la Palat la 16:05, Mihai Antonescu fiind deja acolo. Audiența s-a desfășurat în salonul galben de la parterul Casei Noi. Erau prezenți: Regele, Mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu și generalul Constantin Sănătescu.

Conform majorității mărturiilor, Regele l-a întrebat pe Conducătorul Statului ce măsuri intenționează să ia în condițiile spargerii frontului de către trupele sovietice. Deși Antonescu a recunoscut înaintarea Armatei Roșii, a dat asigurări că existau mijloace pentru stoparea ofensivei. Reafirmând că situația este critică, Regele a subliniat faptul că „nu avem timp de pierdut și cred că trebuie să cereți armistițiul imediat”, Antonescu a replicat:

„Voi cere armistițiul numai în anumite condiții. Să mi se garanteze că nu voi pierde Basarabia și Transilvania. Fără garanții, voi continua lupta”.

Pe măsură ce discuția devenea tot mai aprinsă, starea de nervozitate a Mareșalului Antonescu se accentua. Conform mărturiei lui Sănătescu, el a replicat, nervos:

„Cum o să las țara pe mâinile unui copil”.

Discuția a continuat, aprins, până când Regele s-a scuzat și a ieșit, pentru „a bea un pahar cu apă”. După o ultimă consultare cu colaboratorii săi, Regele a revenit în salonul galben și s-a adresat mareșalului:

„Am ascultat expunerea dumneavoastră asupra situației; nu sunt de acord cu propunerile; consider situația extrem de gravă, deoarece pune în pericol existența țării și a neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcția de conducător al statului!”.

După ce a rostit aceste cuvinte, Regele a părăsit salonul. Imediat a intrat o echipă de militari care avea misiunea de a-l aresta pe Mareșal. Probabil dintr-un gest reflex sau dorind să scoată batista, Antonescu a dus mâna la buzunar. Crezând că vrea să scoată pistolul, plutonierul Dumitru Rusu l-a prins de coate, imobilizându-l. Furios, Antonescu l-a interpelat pe generalul Sănătescu:

„Cum îndrăznește un plutonier să pună mâna pe Conducătorul statului?”

Sănătescu, instinctiv, a replicat:

„Plutonier, ia mâna de pe domnul mareșal!”

A intervenit Emilian Ionescu, care a ordonat „executarea!”, fapt subliniat în mai multe rânduri de însuși Regele Mihai. Ulterior, cei doi Antonești au fost scoși pe hol, sub cuvintele furioase ale Mareșalului:

„Mâine veți fi cu toții spânzurați în piața palatului! Nenorociților, nu vă dați seama ce faceți? Distrugeți țara și o dați pe mâna comuniștilor!”

La ora 17:05 se afla, împreună cu Mihai Antonescu, în camera blindată de la etajul 1 al Palatului Regal.

Varianta lui Constantin Sănătescu, din Jurnalul pe care specialiștii îl privesc cu destulă suspiciune, e ușor diferită:

„După venirea Mareșalului am trecut la Casa Mică, unde ne aștepta Regele. Am intrat în salon: Regele, Mareșalul, Mihai Antonescu și cu mine, luând loc în jurul unei mese rotunde. Alături, în biroul regelui, așteptau nerăbdători Buzești, Styrcea, generalul Aldea, col. Dămăceanu, generalul Anton și Ionnițiu.

Voi căuta să redau cât mai fidel această întrevedere dintre Rege și Antonești, întrucât se vor găsi mulți care să denatureze adevărul. Trebuie să spun de la început că nu ne gândisem să-i arestăm, întrucât eram convinși că vin să-și prezinte demisia, ipoteză pe care o consideram mai probabilă, întrucât a face ei armistițiul era o chestiune mai delicată, căci trebuiau luate măsuri contra germanilor.

După ce am luat loc în jurul mesei, Regele întreabă: care este situația, domnule Mareșal? Disperată, Majestate. Frontul este străpuns și în Moldova, și în Basarabia. După obiceiul Mareșalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, și aceasta din cauza agitației oamenilor politici, și lăsând chiar să se înțeleagă că și Regele și cu mine avem parte din vină, căci am stat de vorbă cu oameni politici, pe care i-am încurajat în acțiunea lor.

Regele are răbdarea să-l lase să-și verse focul și, profitând de o pauză, pune întrebarea: ce trebuie să facem? Nu credeți că e momentul de a semna armistițiul, fie dumneavoastră, fi un alt guvern? Mareșalul a răspuns categoric că nu trebuie să încheiem armistițiul. Acest răspuns produce asupra Regelui și a mea o mare consternare”.

Relatările celor care au participat direct la demiterea și arestarea lui Antonescu au câteva elemente comune: hotărârea Mareșalului de a nu încheia, cel puțin nu în acel moment, armistițiul, tensiunea dintre Rege și Conducătorul Statului, plecarea Regelui și arestarea celor doi Antonești ulterior.

Există însă și numeroase elemente contradictorii. A refuzat Antonescu foarte ferm semnarea unui armistițiu, sau a cerut o amânare? Exista un plan pentru arestarea sa, sau totul a fost decis pe moment, de încăpățânarea Mareșalului de a accepta situația? În relatarea sa, scrisă la doar câteva ore după, Antonescu precizează că nu putea face imediat armistițiu, fiind în așteptarea unor răspunsuri ce trebuiau să vină dintr-un moment în altul.

Începând cu ora 22:12, Regele a transmis la radio o Proclamație, redactată de Lucrețiu Pătrășcanu și al cărei conținut fusese aprobat în ședințele premergătoare lui 23 august. După 4 ani de anonimat, Regele Mihai ocupa dintr-odată scena istoriei, fiind privit de majoritatea românilor, în acel moment, ca un salvator care a adus pacea.

Radiourile și presa străină din acele zile au fost pline de relatări despre gestul Regelui Mihai, văzut încă de atunci drept principalul artizan al ieșirii din Axă. 23 august, indiferent de opinii și de nuanțe, rămâne cel mai important act istoric înfăptuit de Regele Mihai, care ocupă astfel un loc central în galeria liderilor națiunii române. Prin moartea sa, moare o epocă și o personalitate care va fi întotdeauna indisolubil legată de cele mai mari realizări ale României regale: independență, modernitate, Unire, dezvoltare.

BIBLIOGRAFIE:

Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, București, Editura Danubius, 1991
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediția a II-a revizuită și adăugită. Vol. IV, Mihai I, București, Editura Enciclopedică, 2004
Ecaterina Rădoi, Viața regelui Mihai I, București, Editura Mașina de Scris, 1998