Micile detalii fac istoria - defectele de construcție ale avioanelor Axei, Me-109 și Mitsubishi A 6M Zero

Al Doilea Război Mondial a început în 1939, dar pregătirile militare fuseseră declanşate masiv încă din timpul recesiunii economice. Marile puteri se pregăteau de încleştarea supremă pentru hegemonie mondială. Aviaţia, prin potenţialul aparatelor de a lovi rapid la mari distanţe, a beneficiat de toată atenţia conducătorilor.

Bombardierele erau capabile să lovească ţinte aflate la peste 800 km, dar raza de acţiune se mărea permanent. Creşterea potenţialului ofensiv a dus la sporirea numărului aparatelor de vânătoare şi puterea de foc a fost rapid amplificată. S-a trecut de la cele două mitraliere clasice la patru sau chiar opt. A fost prea puţin. Militarii sunt obsedaţi de ideea de eficienţă şi au apărut tunurile montate în aripi, capotă sau chiar în axul elicei.

Exista o controversă în perioada interbelică în legătură cu eficienţa tirului mitralierelor. Cadenţa mică a tunurilor ducea la mai puţine lovituri în ţintă, dar pagubele produse erau evident mai mari. Germania a pus accent pe avionul de vânătoare Me-109 şi acesta a asigurat spulberarea avioanelor inamice în primii ani de conflict. Japonezii s-au prezentat cu miticul Mitsubishi A 6M Zero. Manevrabilitatea superioară a adus multe succese într-o epocă de haos după atacul de la Pearl Harbor, dar ambele modele aveau aceeaşi problemă de proiectare, eroarea fiind catastrofală. Victoriile ameţitoare ale unor aşi au ascuns defectul. O primă vedere aruncată asupra avioanelor din epocă nu arată cauza viitoarelor hecatombe. Toate aparatele erau monoplane, monomotoare şi complet metalice.

Un mic detaliu, nesemnificativ, a scris istoria. Me-109 avea două mitraliere montate pe capotă şi două tunuri în aripi. Aceeaşi schemă a fost aleasă şi de către proiectanţii niponi. Amplasarea mitralierelor a fost complet eronată şi a condamnat cele două state la înfrângere. Armele aveau cadenţă redusă din cauza sincronizării loviturilor cu palele elicei şi gloanţele de calibru mic nu mai afectau decisiv ţintele. Nici concentrarea focului pe obiectiv nu era uşoară, proiectilele cu mase şi viteze diferite având şi traiectorii diferite. Dar nici acestea nu sunt probleme fundamentale.

Mitralierele se aflau pe capotă şi la unele modele pilotul putea să execute încărcarea armelor în timpul zborului. Acest mic avantaj era anulat de dimensiunile gurilor de foc şi de mecanismele pentru sincronizare. Se adăugau şi cartuşele absolut necesare pentru tir. Toate acestea necesitau în mod firesc spaţiu, dar avionul de vânătoare trebuie să aibă o siluetă cât mai zveltă.

Dacă erau fixate armele, nu cumva scădeau dimensiunile motorului şi, implicit, puterea? Proiectanţii americani au sesizat problema, au ales să monteze mitralierele grele în aripi şi aeroplanele inamice erau pulverizate de pe cer. Concentrarea tirului nu punea probleme fiindcă armele de 12, 7 mm erau favoritele militarilor. P-47 dispunea de opt mitraliere grele ce puteau să spulbere chiar şi case în timpul atacurilor la sol. Se poate spune chiar că era un exces de forţă. Eliberarea fuzelajului de armament a permis montarea de motoare din ce în ce mai puternice şi supremaţia aeriană a fost asigurată. Când germanii au constatat că mitralierele uşoare sunt inutile, au adoptat armele de calibrul 13 mm, dar problema a rămas. Chiar s-a amplificat din cauza cartuşelor impozante.

Trecerea la tunuri augmenta problemele. Creşterea diametrului fuzelajului nu era posibilă din cauza măririi rezistenţei la înaintare. Mai exista şi efectul diminuării vizibilităţii spre înainte, ceea ce punea probleme în momentul tirului şi la aterizări. Dispunerea armelor pe capotă sau în axul elicei complica orice intervenţie în cazul unor defecţiuni. Adoptarea sistemului de montare a armamentului în aripi a asigurat succesul aviaţiei americane. Germanii au proiectat maşini interesante, dar s-au blocat la capitolul detalii. Simplu înseamnă cantitate şi chiar calitate.